Deşi adevărată, afirmaţia potrivit căreia „Istoria modernă a Orientului Mijlociu a fost scrisă de o femeie” este respinsă cu vehemență din două considerente. În primul rând, istoria are două fațete distincte: evenimentul și nararea acestuia, iar de cele mai multe ori „narațiunile” celor mai importante momente din istorie pot exclude anumite personaje sau le pot reduce influența. În al doilea rând, ideea conform căreia o femeie ar fi putut juca un rol atât de important în istoria arabilor poate să fie considerată ridicolă, având în vedere atât tabuurile sociale ale regiunii, cât și stereotipurile care domină percepția europenilor despre arabi.
„Regina deșertului”, „Un Lawrence al Arabiei feminin” și „Khatum” (titlul nobiliar care poate să fie tradus aproximativ prin „Mare doamnă”), toate acestea sunt apelativele atribuite lui Gertrude Bell (1868-1926), scriitoare, arheolog, explorator și, posibil, spion. Aceasta s-a născut într-una dintre cele mai bogate familii britanice de la acea vreme, iar primul contact pe care l-a avut cu lumea orientală a fost prin intermediul unchiului său, care efectua o misiune diplomatică în Persia, Iranul de astăzi.
Cu toate că poziția socială privilegiată pe care o avea ar fi putut-o determina să aleagă „o viață ușoară”, interesul pentru cunoaștere și aventură a exercitat asupra ei o forță narcotică. Gertrude Bell a urmat o carieră academică umanistă de înaltă specializare, studiind istoria modernă la Universitatea Oxford. A terminat studiile în doar doi ani, fiind prima femeie care a absolvit cu onoruri speciale. Această realitate anacronică este remarcabilă pentru secolul al XX-lea și pentru dogmatismul unei societăți încă intimidate de inițiativele și succesele avute de femei în sfera intelectuală. Însă şi mai remarcabilă este cariera de explorator pe care a urmat-o după absolvirea studiilor și care a îndepărtat-o, în cele din urmă, de lumea europeană.
Admiraţia pentru Orient
Bell a călătorit prima dată la Teheran în anul 1882. Primul contact cu Orientul i-a suscitat admirația față de cultura și poezia persană, ceea ce a făcut-o să se întoarcă, câțiva ani mai târziu, și să inițieze o serie de călătorii cu scopul de a explora regiunea. Și-a început călătoriile în zona Siriei și a ajuns până în Peninsula Arabă, fiind interesată în special de regiunile deșertice. Interesul acesteia pentru Orientul Mijlociu nu s-a rezumat doar la explorarea teritoriului. Bell s-a dedicat inclusiv învățării limbilor vorbite în regiune și înțelegerii dinamicii de putere dintre triburile locale. Astfel, până la izbucnirea Primului Război Mondial, Bell vorbea fluent arabă, farsi, turca otomană și cunoștea personal căpeteniile locale, bucurându-se de respectul și aprecierea acestora. Mai mult decât atât, într-un moment istoric în care statele arabe nu existau încă, munca ei de explorator a contribuit la evidențierea granițelor culturale și a influenței politice exercitată de anumite familii, ceea ce a reprezentat baza trasării liniilor teritoriale ale statelor arabe după dizolvarea Imperiului Otoman.
Personaj-cheie pentru britanici şi arabi
În timpul Primului Război Mondial, și imediat după încheierea acestuia, s-a cristalizat și interesul puterilor colonizatoare pentru regiunea Orientului Mijlociu. Pentru a administra un teritoriu vag definit până în acel moment, britanicii aveau nevoie de o cunoaștere autentică a regiunii, iar Gertrude Bell era persoana potrivită pentru a oferi o astfel de viziune. În acest context, Bell este recrutată de autoritățile britanice, care îi oferă, la început, un post în cadrul rezidenței britanice de la Bagdad, unde avea ca sarcină să furnizeze oficialităților britanice expertiza de care aveau nevoie. Mai târziu, i se creează postul de „Secretar oriental”, responsabilitatea principală fiind să medieze interacțiunile dintre liderii arabi și autoritățile britanice.
Gertrude Bell devenise un personaj-cheie în Orientul Mijlociu, atât pentru arabi, cât și pentru britanici. Acțiunile acesteia aveau două direcții diferite, dar totuși complementare: menținerea influenței britanice în regiune și sprijinirea concretizării ideii de auto-determinare în rândul popoarelor arabe. Pentru atingerea acestor două scopuri, Bell a participat la Conferința de la Paris din 1919 și la Conferința de la Cairo, organizată doi ani mai târziu, unde a susținut dreptul arabilor de a avea o națiune.
Reprezentativă pentru influența pe care o avea este celebra fotografie făcută în martie 1921, în ultima zi a Conferinței de la Cairo. Fotografia îi surprinde pe Winston Churchill, T. E. Lawrence („Lawrence al Arabiei”) și Gertrude Bell în fața Sfinxului. În mod atipic, dar atât de grăitor pentru dimensiunea rolurilor celor trei personalități, este faptul că locul central în fotografie nu îl ocupă Churchill, ci Gertrude Bell, principalul arhitect al situației geopolitice din Orientul Mijlociu de după încheierea războiului.
Spionul ideal
Deși mai mulți istorici afirmă că Bell a lucrat pentru serviciul de informații militare, implicarea acesteia în acțiuni de spionaj nu a fost niciodată recunoscută de autoritățile britanice. Cu toate acestea, ne este ușor să înțelegem de ce Gertrude Bell ar fi fost spionul ideal. Profilul intelectual complex, cunoașterea autentică a regiunii, legăturile cu liderii arabi, resursele și motivația necesare, toate acestea sunt însușiri pe care un serviciu de informații nu le poate ignora. Jurnalele sale de călătorie, fotografiile și hărțile locurilor pe care le-a explorat furnizează o imagine exactă a arhitecturii de putere din regiune, iar oricine a avut acces la ele a căpătat un ascendent de cunoaștere, care s-ar fi putut ușor manifesta în acțiuni politice.
Rolul de pivot al intereselor britanice în regiune explică și motivul pentru care autoritățile i-au sprijinit proiectul de trasare a granițelor Irakului și au legitimat pretențiile dinastiei Hașemite asupra Irakului și Iordaniei. În sens practic, aceasta a susținut ideea constituirii unui stat arab independent, condus de un monarh respectat de restul liderilor arabi, în detrimentul existenței continue a unei colonii britanice. Autoritățile au acceptat această orchestrare tactică, iar, datorită influenței lui Bell, irakienilor li s-a acordat dreptul de a avea un stat al lor.
Dacă ne întoarcem la afirmația inițială, având în vedere complexitatea şi dinamica situației, precum și influența exercitată de mai mulți actori, o formulare care să fie acceptată de toate părţile ar fi „istoria modernă a Orientului Mijlociu a fost scrisă cu ajutorul unei femei”. În acest fel, apropiem pozițiile antagonice, fără a supradimensiona imaginea unui singur personaj, dar și fără a disimula anvergura acestei femei căreia istoria nu i-a oferit rolul pe care îl merita.
Abstract
Known as „Queen of the Desert„, Gertrude Bell was a British archeologist, writer, adventurer and, according to some sources, a spy. She helped drawing the borders of a part of the Middle East, enlarging the British footprint in the region, while also supporting the legitimacy of the existence of an Arab nation. Although her role as a spy was never acknowledged by authorities, her political and cultural insight and her proximity to the local leaders made her uncommonly trusted and valued by the British decision-makers.
Autor: A.A.I.
