În procesul său evolutiv, o națiune și-a putut fonda un stat care a rezistat în timp ori s-a afirmat ca proiect imperial, dacă a beneficiat nu doar de contexte istorice, ci și de condiții geografice. Existența unui stat depinde, astfel, de rezultatul acțiunii comune a factorului istoric și a celui geografic. Spațiul geografic reprezintă cadrul natural în care se formează și se exprimă istoric orice stat, iar, prin oportunitățile sau provocările pe care i le creează, are forța de a-i marca profund destinul. Particularizat la expansiunea teritorială a unui stat, dezvoltarea lui este influențată de accesul la o axă strategică. Atunci când ne referim la o axă strategică (un concept pe care îl propunem în acest material), ne raportăm la un culoar natural ce favorizează interacțiunea, în mod coerent și extins, între multiple spații pe care le conexează în plan fizico-geografic și, implicit, socio-economic și politico-militar.
O axă de anvergură și cu impact major se desfășoară, pe direcția vest-est, în zona plană din nordul Europei peninsulare. Formează principala axă ce interconectează Heartlandul și Rimlandul, influențând, în ultimele secole, evoluția în plan istoric nu doar a Europei, ci și a umanității, pe fondul ascensiunii Occidentului la nivel global. Este un culoar natural ce pornește din Franța, străbate Belgia, se continuă prin Germania, Polonia, Belarus și ajunge în Rusia, având ca puncte de reper următoarele centre urbane: Paris – Bruxelles – Berlin – Varșovia – Minsk – Moscova. Acest culoar este încadrat nord-sud de mările reci ale Oceanului Atlantic (Canalul Mânecii, Marea Nordului, Marea Baltică), respectiv de masivele hercinice și lanțul montan alpino-carpatic. În continuare, ne-am propus să realizăm o analiză privind evoluția geoistorică a axei pe parcursul căreia vom evidenția impactul său geostrategic.
Cadru natural
Arealul vast și plan, corespunzând axei strategice, marcat cu verde intens pe harta Europei, între nord-vestul și nord-estul continentului, este doar aparent uniform. Nu se limitează exclusiv la Câmpia Est-Europeană (Rusă), Câmpia Nord-Europeană (Germano-Polonă) și Bazinul Parizian. Acțiunea factorului geologic l-a transformat într-un ansamblu fizico-geografic extrem de divers, alcătuit din câmpii, dar și din arii colinare și podișuri. Vechea platformă geologică est-europeană se continuă, spre centrul și vestul continentului, prin structuri mai noi (sedimentare, acumulative), modelate de efectul ultimelor glaciațiuni. Astfel, câmpiei din Europa Orientală, fragmentată de regiuni mai înalte (de pildă, Podișul Valdai, Colinele Bielorusiei), i se succed arii plane mai joase cu mlaștini și lacuri (de exemplu, Mazuria, Pomerania, Rinul Inferior) ce alternează cu zone ceva mai ridicate (de exemplu, Silezia, Bazinul Parizian).
Și clima a contribuit semnificativ la complexificarea graduală a ansamblului fizico-geografic. Vestul axei este dominat de clima oceanică, cu ierni blânde și veri umede, estul, de cea continentală, cu ierni aspre și veri uscate, iar centrul, expus gradual influențelor din ambele direcții. De asemenea, deși permite mobilitatea vest-est la scară extinsă, arealul a fost, în istoria sa, dificil de traversat, în anumite regiuni, din cauza barierelor naturale. Un obstacol major l-a constituit acțiunea factorului hidrografic reprezentat de lacuri, mlaștini, dar mai ales de fluviile și râurile curgând, în vestul și centrul axei, de la sud la nord (Rin, Elba, Oder, Vistula) sau în sens invers în partea sa estică (Nipru, Volga). Un impact similar l-a produs și prezența elementului biogeografic, în special a ariilor forestiere, respectiv a pădurilor de stejar și fag (în vest) și a celor de mesteacăn și pin (în est).
Impact socio-economic
Cadrul natural a asigurat condițiile necesare transformării axei vest-est în sediul unor puteri de anvergură. La sfârșit de Antichitate și început de Ev Mediu, câmpiile întinse, bogate în râuri și soluri fertile, au permis crearea unor societăți și, implicit, state agricole. Astfel, s-a produs gradual stabilizarea frontierelor tribale și sporirea densității unei populații care, în activitatea socio-economică, exploata și resursa forestieră abundentă. Arealul vast și plan, mărginit de un țărm larg, deschis spre mările nordice, împreună cu fluviile au generat axe de comunicații valorificate în comerț. În Evul Mediu, s-a dezvoltat transportul naval (fluvial și maritim de coastă), iar cel terestru s-a extins continuu prin acțiunea factorului uman (defrișări, asanare). În Epoca Modernă, resursele imense de cărbune superior, din vecinătatea masivelor hercinice, au permis industrializarea timpurie și puternică a spațiului, care a progresat în ritm accelerat.
Însă arealul nu s-a dezvoltat unitar din cauza manifestării la nivel regional a anumitor particularități ale cadrului natural. Astfel, potențialul socio-economic al statelor a fost influențat de accesul inegal la resurse și oportunități geografice. În vest, spațiile francez și german s-au afirmat ca sedii ale unor puteri în raport cu ariile belgiană și olandeză, pe care le-au dominat, pentru că au beneficiat de multiple avantaje naturale. Așa s-a întâmplat și în partea de est, unde spațiile polonez și rus s-au transformat în puteri stăpânind, pe rând, regiunile baltică și bielorusă. Un impact considerabil în evoluția statelor pe axa strategică l-a produs și clima, mai blândă în vest și mai aspră în est. Deși defavorabil dezvoltării socio-economice în estul continentului, factorul climatic s-a dovedit totuși, în istorie, o barieră naturală eficientă militar, provocând eșuarea unor invazii majore lansate din vestul axei.
Culoar secundar
În Antichitate și Evul Mediu timpuriu, culoarul vest-est deținea o importanță secundară în plan strategic. În aceste epoci, Europa Occidentală era dominată de axa sud-nord (renană), ce traversa Peninsula Italică și Alpii, urma cursul Rinului și trecea Canalul Mânecii spre Arhipelagul Britanic. Această direcție strategică, disputată cu populațiile celtice și germanice, a fost exploatată de Imperiul Roman în expansiunea sa spre interiorul continentului. Și pentru Imperiul Carolingian, succesorul Romei în partea occidentală, axa a format coloana vertebrală a dezvoltării lui. În schimb, Europa Orientală era dominată de axa sud-est (pontică), ce lega Marea Mediterană și Peninsula Balcanică de stepele eurasiatice, prin litoralul vestic al Mării Negre și regiunea ponto-caspică. Această rută strategică a fost controlată de puterea romană și succesoarea sa orientală, Imperiul Bizantin, suportând concurența nomazilor proveniți din stepe.
În trecut, culoarul era subordonat strategic și axei ce interconecta continentul pe direcția sud-vest (dunăreană). Era o rută ce pornea de la Marea Mediterană, străbătea Peninsula Balcanică, urma cursul Dunării, prin Câmpia Panonică, și ajungea în zona Rinului Superior. Dominând axa sud-vest, Imperiul Roman și-a putut lega terestru provinciile sale occidentale și orientale. Din cauza presiunii factorului germanic și inserției lui pe diverse segmente, romanii au pierdut stăpânirea axei, fiind nevoiți, la finalul Antichității, să procedeze la divizarea imperiului. În Evul Mediul, axa sud-vest (dunăreană) a devenit miza competiției dintre franci și bizantini, ca moștenitori ai puterii romane, dar având de înfruntat și nomazii așezați în sectorul panonic (avarii, maghiarii). Cucerind Peninsula Balcanică, otomanii au provocat dispariția Imperiului Roman de Răsărit și au ocupat segmente largi din axele dunăreană și pontică pe care s-au extins masiv.
Leagăn civilizațional
Spațiul geografic, aferent culoarului vest-est și teritoriului din proximitate, conținea multiple arii izolate favorabile proceselor de etnogeneză. Regiunile lui mlăștinoase și puternic împădurite au devenit locul nașterii unor triburi ce s-au adaptat la clima mai rece din nord. La adăpostul lor, s-au format popoarele baltice (Neolitic), germanice (Epoca Bronzului) și slave (Epoca Fierului), ce au exploatat, în timp, vastele zone plane ca platforme de expansiune, în special spre sudul mai cald. În confruntarea cu romanii sau bizantinii, triburile germanice și slave au folosit aceste zone ca spațiu de manevră, fie în scop ofensiv (bază operațională), fie defensiv (arie de refugiu). Germanicii au fost interesați să domine culoarul vest-est, mai ales, în punctul de interferență cu axa sud-nord (renană) din Europa Occidentală. În schimb, slavii au vizat să se conecteze în estul continentului la axele sud-vest (dunăreană) și sud-est (pontică).
Prin migrația lor, triburile germanice și slave au contribuit la trasarea, în centrul și estul Europei, a unor axe de comunicații pe direcția nord-sud. Pornind din nordul Europei peninsulare spre stepele ponto-caspice, respectiv spațiul balcanic, goții au valorificat cursul Prutului, Nistrului și Niprului, iar slavii, pe cel al Dunării Mijlocii. Beneficiind de un cadru natural mai favorabil, segmentul occidental al culoarului vest-est s-a coagulat mai repede ca nucleu strategic. În acest context, germanicii au preluat în stăpânire axa sud-nord (renană), cucerind Imperiul Roman de Apus, și au realizat fuziunea cu elementul latin. Sectorul său oriental, din cauza climei defavorabile și a expunerii la migrațiile ce au durat până spre sfârșitul Evului Mediu, s-a format mai lent ca pol strategic. Zona a fost perturbată grav de invaziile nomade ce au compromis centrele de putere și axele dezvoltate de migrațiile germanică și slavă.
Coagularea centrelor de putere
La sfârșit de Antichitate și început de Ev Mediu, flancul estic al culoarului a fost lovit puternic de invaziile din Heartland. Stabilindu-și centrul puterii în bazinul panonic al axei sud-vest, hunii s-au extins masiv pe culoar și au avansat până în Bazinul Parizian unde au fost învinși de Imperiul Roman de Apus. Avarii și maghiarii le-au succedat ca putere cu sediul în Câmpia Panonică, însă au acționat strict pe axa sud-vest (dunăreană), fiind anihilați de Imperiul Franc și Sfântul Imperiu Roman. Spre final de Ev Mediu, mongolii i-au înfrânt pe unguri și polonezi, dar au abandonat invadarea Occidentului pe fondul instabilității interne specifice imperiilor nomade. Din cauza climei umede și a pădurilor întinse, acestor nomazi din stepă le-ar fi fost, oricum, greu să cucerească Occidentul. Odată cu Imperiul Mongol, a dispărut, timp de secole, și pericolul reprezentat de Heartland pentru Europa, favorizând coagularea unor nuclee strategice pe culoarul vest-est.
Cucerirea Imperiului Roman de Apus de către germanici a produs deplasarea centrului de greutate al Europei din Peninsula Italică spre bazinul Rinului, unde își aveau sediul puterii aceste triburi. Zona și teritoriile din proximitatea sa unde se intersectează axa sud-nord (renană) și culoarul vest-est au devenit gradual centrul puterii în Occident. Ascensiunea strategică a culoarului vest-est s-a datorat vikingilor (varegilor) care au accelerat procesul de transfer al puterii din sudul în nordul Europei. Prin expediții militare și comerciale, vikingii au reinaugurat rutele nord-sud trasate de migrațiile slavă și germanică, afectate de invaziile din Heartland. În acest context, la extremitățile axei s-au produs fuziunile din care au rezultat proiectele statale anglo-normand și ruso-vareg. Ulterior vikingilor, potențialul strategic al culoarului a fost valorificat, preponderent maritim și comercial, de centrele urbane germanofone asociate în Liga Hanseatică.
Ascensiune istorică
Încă din Evul Mediu, s-a derulat o competiție franco-germană având ca miză controlul intersecției strategice dintre axa sud-nord (renană) și culoarul vest-est. Fragmentând durabil spațiul german, Parisul a dominat intersecția până spre sfârșitul Epocii Moderne. Și Anglia, și Spania au intervenit în conflictul franco-german pentru a se conecta, în special, la arealul belgiano-olandez. Eșuând, Anglia a renunțat la expansiunea pe continent în favoarea celei maritime la nivel global, devenind puterea dominantă în Rimland. A aplicat politica echilibrului de forțe în competiția dintre puterile europene, ca să împiedice apariția unui hegemon care să controleze Canalul Mânecii. S-a opus ca Spania, Franța și Germania să ocupe arealul belgiano-olandez ca bază a invadării Arhipelagului Britanic ori i-a permis Austriei să îl domine pentru că nu reprezenta un pericol. A intervenit și contra Olandei, ajunsă imperiu maritim, și i-a limitat influența, sprijinind crearea statului belgian.
În estul culoarului, dispariția puterii mongole a favorizat ascensiunea balticilor și a slavilor. Polonezii și lituanienii au format chiar o uniune ce s-a extins în istmul ponto-baltic, redeschizând drumurile dintre Marea Baltică și Marea Neagră, perturbate de invazia mongolă. Pe fondul haosului din Heartland, produs de competiția pentru supremație dintre ruși și tătari, Polonia și-a mutat centrul puterii pe culoarul vest-est, prin stabilirea capitalei la Varșovia, și și-a extins influența până la Moscova. A suportat concurența Suediei, care, revendicând moștenirea vikingă și exploatând Peninsula Scandinavă ca bază de expansiune, a forțat istmul ponto-baltic. Nici Polonia, nici Suedia nu s-au impus în estul axei, pentru că Moscova, învingând hanatele tătare, s-a afirmat ca putere dominantă în Heartland. Rușii au creat un imperiu care a avansat și pe culoarul vest-est, și pe axa sud-est (pontică), în detrimentul polonezilor, respectiv al otomanilor.
Confruntare geostrategică
În Epoca Modernă, expansiunea Franței și Rusiei, dinspre extremitățile culoarului vest-est spre centrul lui, a generat un conflict între forțele dominante ale axei. Pentru a se opune Franței, Rusia a susținut puterile din spațiul german: Austria și Prusia. Deși învinsese alianța dintre Rusia, Austria și Prusia, Franța continua să fie amenințată de coalizarea puterilor dominante din Heartland și Rimland. Învinsă maritim de Anglia, Franța a invadat Heartlandul, însă a eșuat din cauza factorului climatic, a resurselor imense și a stepei vaste (ca spațiu de manevră) de care dispunea Rusia, ceea ce a grăbit sfârșitul dominației sale. Confruntarea franco-germană desfășurată în lungul culoarului vest-est, în care s-au angajat și Rusia, și Anglia, a impus supremația lui ca axă strategică. Și-a subordonat, implicit, celelalte axe, devenind principala scenă pe care istoria Europei și-a interpretat rolul până în perioada contemporană.
În est, expansiunea Rusiei spre centrul culoarului a provocat izolarea Suediei și dispariția Poloniei, extinzând contactul puterii din Heartland cu spațiul german. Rusia s-a poziționat avantajos pentru a domina culoarul, însă nu a putut exploata contextul. Profitând de eșecul francez, spațiul german s-a lansat într-un proces de unificare teritorială în urma căruia Prusia a eliminat Austria de pe culoarul vest-est. Viena s-a retras pe axa sud-vest (dunăreană), unde a format dualismul austro-ungar și a forțat extinderea pe direcția balcanică în defavoarea Imperiului Otoman. În schimb, Prusia, după ce a învins și Franța, a creat Germania, afirmându-se ca putere dominantă pe segmentul occidental al axei. Ascensiunea Berlinului a determinat puterile din Rimland și Heartland să suspende competiția geostrategică și să se coalizeze. Astfel, Anglia și Rusia s-au alăturat Franței pentru a înfrunta Germania care tindea să obțină supremația continentală.
Declin major
Înfrângerea Germaniei s-a dovedit mai grea decât a Franței, iar împotriva sa au fost purtate două războaie mondiale. Nu a mai fost suficientă presiunea exercitată concomitent de imperiile ce dominau Heartlandul și Rimlandul, ci a fost nevoie și de intervenția SUA. Conflagrațiile au afectat grav Europa Occidentală, care a înregistrat un declin strategic major la nivel global. Epuizată de conflicte, a devenit dependentă strategic de SUA, care s-au substituit Angliei ca putere în Rimland. S-a asociat cu SUA, formând NATO, a cărei protecție îi era necesară contracarării Moscovei ce viza să ocupe întreg continentul. Deși înfrântă de Germania în prima conflagrație și marcată apoi de un război civil, Rusia, transformată în URSS, a rezistat dezintegrării. Și-a menținut statutul de hegemon în Heartland, iar astfel, în cel de-al doilea conflict mondial, a putut respinge invazia germană (inclusiv datorită profunzimii strategice, resurselor imense și climei).
URSS a profitat de declinul Europei Occidentale, extinzându-și influența pe culoarul vest-est prin anexarea de teritorii și comunizarea Poloniei și a zonei de ocupație din Germania. A trasat, în Germania de Est, limita vestică a influenței sale, stabilită în porțiunea cea mai îngustă a culoarului, aflată între mările nordice și masivele hercinice. Controla un punct strategic ce putea fi exploatat ofensiv sau defensiv în funcție de conjunctură, pentru a lansa sau bloca invazii militare în competiția cu Occidentul. URSS și-a consolidat poziția, flancând Germania de Est pe direcția nord-sud, prin crearea unor zone tampon, și a impus neutralitatea Austriei, Finlandei și Suediei. Implicit, a obținut controlul cvasi-total și pe axele subordonate culoarului, respectiv sud-vest (dunăreană) și sud-est (pontică), prin comunizarea statelor din zonă. Moscova a evoluat, astfel, spre apogeul său geostrategic în Europa, exprimat ca putere dominantă în Heartland.
Reconstrucție accelerată
După ultimul război mondial, Europa Occidentală s-a angajat într-un amplu proces de reconstrucție cu sprijinul SUA. Succesul istoric pe care l-a obținut a depins de stabilitatea internă asigurată de reconcilierea franco-germană. La intersecția dintre culoarul vest-est și axa sud-nord (renană), pentru al cărei control s-au purtat cele mai importante războaie ale Occidentului, s-a coagulat, în jurul nucleului franco-german, o structură de cooperare europeană, cu sediul la Bruxelles. Inițial, s-a produs o integrare economică (CEE) a spațiului care s-a dezvoltat rapid în Europa Occidentală. Ulterior, pe fondul disoluției URSS, comunitatea a lansat un proces de integrare politică, prin crearea UE. Precedată de NATO, UE a avansat repede pe culoarul vest-est, dar și pe axele sud-vest (dunăreană) și sud-est (pontică). UE și NATO s-au putut extinde pe culoar în direcția Paris – Bruxelles – Berlin – Varșovia, limitând controlul Federației Ruse la segmentul Minsk – Moscova.
Deși au utilizat forța pentru a-și conserva influența, URSS și apoi Federația Rusă nu au acționat pe culoarul vest-est pentru că ar fi riscat să provoace Occidentul. Extinderea conflictelor pe care le-a inițiat nu avantaja Moscova, deoarece s-ar fi confruntat cu un Occident superior economic și militar, în special, datorită avansului tehnologic. URSS a intervenit doar în Ungaria și Cehoslovacia, respectiv pe axa sud-vest (dunăreană) și pe varianta sa (moravă) ce o leagă de culoarul vest-est, dar nu și în Polonia. A contat, pentru Moscova, lecția de istorie a celei de a doua conflagrații mondiale, care nu s-a declanșat atunci când Germania a anexat Austria și a ocupat Cehoslovacia, ci atunci când a invadat Polonia, țară aflată pe culoarul vest-est. Amenințate de perspectiva obținerii de către Germania a hegemoniei pe acest culoar, Anglia și Franța au intervenit militar pentru a restabili echilibrul de forțe pe axă.
Potențiale evoluții
Deși a succedat URSS ca putere dominantă în Heartland, Federația Rusă a moștenit o poziție geostrategică inferioară din cauza dispariției complete a cercului extern de securitate și cvasi-totale a celui intern, pe care Moscova și le-a creat în Europa după ultimul război mondial. Cercul extern era format din statele cărora, pentru a le include în sfera de influență, Moscova le-a impus comunismul, iar cel intern din teritorii în special din istmul ponto-baltic și cel ponto-caspic, pe care le-a anexat la URSS. Aproape toate statele europene din cadrul acestor cercuri, inclusiv republicile ce și-au obținut independența după prăbușirea URSS, au optat pentru aderarea la UE și/sau NATO. Limitată la segmentul Moscova – Minsk, cel mai subdezvoltat sector al culoarului vest-est la nivel socio-economic, Federația Rusă a vizat să compenseze prin militarizare (inclusiv a Belarusului), operațiuni subversive și punerea industriei UE în dependență energetică.
Din cauza vulnerabilității, Federația Rusă s-a angajat militar și mai departe de culoarul vest-est decât URSS. A intervenit în R. Moldova, Ucraina și Georgia, respectiv pe axa sud-est (pontică) și pe o rută conexă (caucaziană). Astfel, riscul extinderii conflictului din Ucraina este mai puțin alimentat de posibila acțiune a Federației Ruse pe culoarul vest-est, mai ales odată cu aderarea Finlandei și Suediei la NATO, și mai mult de avansul său concret pe axa sud-est (pontică) în direcția balcanică, favorizat și de balansul geopolitic al Turciei între Occident și Orient. Într-un asemenea scenariu, ar putea conta, însă, pentru Moscova, lecția de istorie a primei conflagrații mondiale, care a debutat la nivel regional pe axa sud-vest (dunăreană), dar s-a extins rapid pe culoarul vest-est prin contagiune politică. Austro-Ungaria și Serbia erau angrenate în sisteme de alianță militară al căror mecanism, odată declanșat, a atras, pe rând, Rusia, Germania, Franța și Anglia.
Abstract
The territorial expansion of a state is influenced by the access to the system of strategic axes. An extended axis with a major impact is on the west-east direction in the flat area of the northern peninsular Europe, along the lines of the following urban centers: Paris – Brussels – Berlin – Warsaw – Minsk – Moscow. It is an axis that interconnects the Heartland and the Rimland, determining, in the last centuries, the meaning of history at the European and even world level.
Autori: F.B. Suciu și prof. univ. dr. Ionel Muntele (Universitatea „Al. I. Cuza” Iași, Facultatea de Geografie și Geologie)
