Cea mai simplă definiție pe care o putem atribui conceptului de „putere” – „power” – este „capacitatea sau abilitatea de a îi determina sau convinge pe alții să acționeze cum îți dorești, inclusiv în situațiile în care aceștia ar acționa cu totul diferit” (Hard Power, Soft Power, Smart Power, Ernest J. Wilson III, 2008). Mai departe, pentru a pune în practică acest concept, este necesar un set de instrumente, dintre care unele presupun folosirea capacității de coerciție sau a banilor, acestea fiind expresia hard power, iar altele abilitatea de a atrage, seduce sau convinge pe ceilalți, ca manifestări specifice soft power.
Puterea, de orice natură ar fi ea, poate fi identificată mai întâi individual și apoi ierarhic, până la nivel de societate, respectiv de stat. Pentru un individ, hard power-ul este reprezentat de puterea fizică per se și potențialul financiar (bani lichizi sau bunuri). În contrapondere, soft power este întruchipat de carismă, aspect vizual, abilități de comunicare. Dacă ar fi să ne gândim la o întruchipare simbolică a conceptului de hard power, iar pentru aceasta ar trebui să alegem între cunoscutul actor Arnold Schwarzenegger și liderul budismului tibetan Dalai Lama, pe cine am alege? Evident, pe actorul din filmul „Terminator”, în timp ce conducătorul spiritual al Tibetului este recunoscut, în plan mondial, drept un reprezentant al soft power-ului.
Și iată cum, de la individ și puterea sa, ajungem la cea a statului din care acesta face parte. Astfel, când aplicăm conceptul de hard power unei țări, oricare ar fi aceasta, discutăm despre puterea financiară (fondurile de care dispune) și despre cea militară (armament, tehnică militară și capacități nucleare). Observăm, în acest caz, că puterea este cuantificabilă (banii pot fi numărați, la fel și armele, tehnica militară și resursa umană ce poate fi angrenată într-un conflict armat). La polul opus se află soft power, reprezentat de cultura, valorile și politicile legitime ale unui stat, un tip de putere ce nu poate fi măsurată și pe care trebuie să o abordăm distinct, atât pentru a o putea înțelege, cât și a o putea pune în practică.
Care dintre cele două tipuri de putere este mai eficient?
La această întrebare unii ar răspunde, clar și răspicat, hard power, alții dimpotrivă, soft power, fiecare având argumente și contraargumente valide și coerente, dar un răspuns unanim acceptat și adevărat în proporție de 100% este imposibil de formulat. Motivul este pe cât se poate de intuitiv, pe atât de simplu și, paradoxal, complicat – ambele tipuri de putere și-au dovedit atât eficacitatea, cât și ineficiența. Cele două Războaie Mondiale sunt exemple elocvente atât pentru ce înseamnă succesul hard power, cât și eșecul său. Atât câștigătorii, cât și perdanții au deținut fonduri și capacități militare semnificative, poate chiar la un nivel superior inamicului (a se vedea cazul Germaniei naziste, în comparație cu Uniunea Sovietică), dar, în ciuda acestui fapt, finalul celor două conflagrații a dovedit că cel puternic poate fi învins.
Similar, un exemplu al insuccesului soft power poate fi regăsit în perioada anilor 1990, când guvernul taliban a oferit refugiu grupării Al Qaeda în Afghanistan, iar președintele din acel moment al SUA, Bill Clinton, a încercat să soluționeze problema doar pe cale diplomatică, încercând să îi convingă pe talibani să renunțe la adăpostirea teroriștilor. Politica sa a fost un eșec, iar Washingtonul nu a putut distruge acel „paradis” creat de talibani pentru Al Qaeda. Aceasta rămâne o situație în care soft power a reprezentat o strategie contraproductivă, de vreme ce nu a permis statului american să acționeze pentru a rezolva o problemă stringentă.
Mai mult decât atât, inamicul, similar nouă, va ști să se adapteze puterii pe care noi o deținem și o afișăm. Conducătorii de tipul lui Osama bin Laden vor fi capabili constant să recruteze mai mulți discipoli decât SUA și aliații săi vor putea să îi îndepărteze prin metode specifice hard power. Dacă privim la statele occidentale, ca urmare a fenomenului imigraționist, devenit din ce în ce mai pronunțat în ultimii zeci de ani, vom constata o luptă acerbă pentru a „câștiga” simpatia și inimile musulmanilor – un război purtat zilnic, pentru că orice cetățean pierdut de Vest poate fi cucerit de extremiști sau teroriști prin apelul la soft power.
De la omidă la fluture. De la hard şi soft power la smart power
În opinia lui Machiavelli, un conducător trebuie să fie şi iubit și temut, echilibrul fiind extrem de necesar. Cum folosește o țară puterea hard și soft pentru a-și asigura propria stabilitate și a-și proiecta în exterior imaginea pe care o dorește? Dacă ambele tipuri de putere au atât avantaje, cât și dezavantaje, care este ce mai utilă soluție pentru un stat? Aici trebuie să ne întoarcem la individ.
Societățile s-au transformat treptat, dar sigur, în societăți inteligente: de la simplul telefon smart, la autovehiculul, televizorul, casa inteligente, computerele capabile de putere de calcul greu de anticipat acum peste 50 de ani, la bombele inteligente, dronele și sistemele de comunicații care ne permit să ajungem în toate colțurile planetei şi chiar dincolo de ea. Într-o astfel de lume, puterea a fost nevoită să capete o altă formă, să devină ea însăși inteligentă. Câtă vreme populația are acces la educație la toate nivelurile sale, indiferent de statutul social, într-o perioadă în care informația ajunge extrem de rapid de la un capăt al Terrei la altul, devine dificil ca puterea să fie utilizată exclusiv hard sau soft, fiind impetuos necesar ca aceasta să îmbine, într-o manieră cât mai creativă și inovativă, ambele concepte.
În binecunoscuta sa lucrare, „Principele”, Niccolò Machiavelli încearcă să rezolve o dilemă: “…este mai bine să fii iubit decât temut sau invers? Răspunsul este acesta: ar trebui să fii și una și alta”. Revenind la paragraful din „Principele” și, aplicând cele două concepte de manifestare a puterii, concluzionăm că un bun conducător are nevoie să cunoască, foarte bine, întregul inventar al instrumentelor statului la cârma căruia se află. Smart power presupune, în primul rând, că cel care deține puterea este conștient de punctele forte și de slăbiciunile fiecărui instrument în parte. Să începem cu hard power: Ce putem aștepta de la o armată? Cât poate ea să obțină într-un conflict armat? Care sunt limitele în afara cărora nu poate acționa? Cât timp poate susține un stat un conflict armat deschis? Răspunsurile la aceste întrebări sunt, pe cât de complicate, pe atât de vitale, și ele trebuie cunoscute în permanență de conducerea unui stat. Raportat la soft power, ne putem întreba: Ce scopuri pot viza mesajele transmise de stat? Care sunt acele valori care pot fi atât împărtășite, cât și asimilate de alte popoare? Și dacă valorile sunt atât de diferite, cum ajung ele, totuși, să fie măcar înțelese și oamenii să fie suficient de atrași de ele, încât să le susțină și să le apere? Spre deosebire de hard power, în cazul soft power întrebările sunt mult mai abstracte și dificil de încadrat într-o anumită categorie, necesitând o perioadă îndelungată pentru formularea unui răspuns viabil sau clar.
Apoi, odată ce cunoaște instrumentele, conducerea unui stat are nevoie de înțelepciunea de a ști să utilizeze un tip de putere sau altul, pentru a atinge scopurile benefice propriei țări. Înțelepciunea presupune acea cunoaștere care permite combinarea elementelor hard power (care, la limită, se referă la capacitatea de coerciție) cu cele soft power, respectiv atracție și convingere. Finalmente, un bun lider este conștient că acele instrumente ale puterii sale, fie ea hard sau soft, nu sunt unele pe care el să le poată mânui după bunul plac, ci reprezintă instituții și culturi instituționale distincte, care își exercită propriile influențe normative asupra membrilor, fiecare membru la rândul său cu atitudini, aspirații și parcursuri profesionale diferite.
Având cu sine toate aceste atuuri, un stat ajunge să fie temut (căci știe foarte bine cum să utilizeze hard power-ul pe care îl deține), dar și iubit, pentru că deține carisma și „seduce” atât propriii oameni, cât și pe cei mai neînduplecați inamici (pentru că a învățat rolul fundamental al soft power-ului). Un lider sau o conducere inteligentă pot implementa puterea smart, în beneficiul statului pe care îl reprezintă. Theodore Roosevelt (președinte al SUA în perioada 1901-1909) este considerat un astfel de conducător, care a putut utiliza, cu succes, acum mai bine de 100 de ani, puterea smart. Astfel, de la negocierile unui tratat precum cel de la Portsmouth din 1905, care a încheiat războiul ruso-japonez și prin care SUA au devenit un stat mult mai atractiv la nivel internațional, până la turneul noii marine americane (denumite “Great White Fleet”) în jurul lumii (un instrument al puterii hard, transformat în simbol al puterii de tip soft, prin care SUA își proiectau imaginea de „forță a binelui”), Roosevelt și-a exersat puterea smart și a câștigat un loc pe lista celor mai buni președinți pe care SUA i-au cunoscut până în prezent.
Serviciile de intelligence, indispensabile strategiei smart power
Și dacă am înțeles atât definiția, cât și necesitatea unei strategii de smart power, trebuie să descoperim unde plasăm serviciile de informații: în sfera hard sau soft? Pot fi ele instrumentele unei strategii smart power? Istoria ne va oferi și de această dată un exemplu grăitor pentru influența pe care serviciile de informații au avut-o și cum au reprezentat ele un instrument al puterii smart. Timp de 14 zile, în octombrie 1962, lumea s-a aflat la un pas de război nuclear, după ce URSS a trimis, în Cuba, zeci de rachete nucleare capabile să lovească Statele Unite. Acțiunea, care trebuia să se desfășoare strict secret până când acestea deveneau operaționale, a fost descoperită cu ajutorul informațiilor primite de la sursele CIA și diseminate în presă.
După ce URSS a fost pusă în fața faptului împlinit, liderii de la Washington și Kremlin au fost nevoiți să îndepărteze riscurile din acel moment și să identifice pe termen lung o soluție pașnică. În fapt, toată perioada Războiului Rece poate fi considerată un exemplu al unui conflict de nivel mondial, în care, deși nu au existat lupte deschise între principalii protagoniști, au avut loc confruntări ideologice între statele blocului occidental și cele ale blocului comunist. În cursul acestui conflict, rolul serviciilor de informații a devenit vital și a schimbat maniera în care conducătorii statelor s-au raportat atât la informațiile primite, cât și la diseminarea lor.
După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial și declanșarea Războiului Rece, serviciile de informații au început un proces de cooperare la nivel aliat, oferind date esențiale fiecărei țări implicate în conflict. Schimbul de date a devenit o normalitate, o manieră prin care liderii puteau afla atât detalii cruciale referitoare la inamic (pregătire, achiziția de armament, antrenamentul trupelor), cât și la propriile capacități (puncte slabe, forte și necesități pe termen mediu și lung). Informațiile au stat la baza strategiilor de apărare individuale, regionale și în cadrul alianțelor militare. Deși activitatea intelligence-ului pe timp de pace rămâne vitală, în vreme de război (fie el și rece) utilitatea și rolul său sunt mult mai bine evidențiate, mai ales când un conflict are capacitatea de a antrena numeroși actori și organizații. Raportat la fiecare țară în parte, activitatea derulată de serviciile de informații reprezintă un instrument fără de care conducerea acesteia nu își poate contura, nici în parte, nici în întregime, tabloul de securitate. Nu poți intra într-un joc fără să cunoști regulile, starea de fapt sau partenerii și, la fel, nu îți poți apăra propriile granițe dacă nu ești conștient de riscurile, vulnerabilitățile și oportunitățile deținute sau posibile.
Există dificultăți în utilizarea serviciilor de intelligence ca instrument al puterii smart? Cu siguranță da, și o parte din acestea sunt rezultatul caracterului unic al acestora ca instituții în sine – fiecare din acestea are propria cultură organizațională, proceduri, norme interne și, la bază, propriul mod de a privi și înțelege lumea din jurul său, precum și societatea pe care o păstrează în siguranță. A urmări o strategie smart implică nu eliminarea diferențelor descoperite între instituții, ci acceptarea și incorporarea lor în strategia întregului stat. O strategie smart reprezintă acel know how pe care conducerea statului o poate deține și pune în practică.
Și dacă ar fi să revenim la întrebarea de mai sus, răspunsul ar fi cu siguranță da, serviciile de informații au un rol decisiv într-o strategie de tip smart a unui stat și chiar a aliaților acestuia. Dar pentru a răspunde la întrebarea „unde încadrăm serviciile, la puterea de tip hard sau soft?”, întâmpinăm o oarecare dificultate, născută din însăși temelia activității de intelligence deoarece aceste instituții au la rădăcina lor elementele puterii de tip hard, dar obiectivele acestora se pot încadra, în cea mai mare măsură, în cele ale puterii de tip soft. Cum pot fi ele îmbinate reprezintă în sine o strategie smart, ale cărei influențe se pot regăsi în întreaga abordare modernă a unui stat contemporan.
Abstract
If power represents the ability to make others do whatever you want, whenever you want, what instruments do you need for that to actually happen? If you have at your disposal hard and soft power, how do you use both of them in a smart way? Is their combination the right one? Intelligence has always had an important role when it came to the defense strategies each state has managed to construct for itself. But what sort of power could actually describe the activity of intelligence services? Are they a hard, soft or smart element of power?
Autor: Diana Ghinea
