Fundamentarea deciziei strategice referitoare la un spaţiu geografic implică, în mod necesar, elaborarea unei analize de risc. În acest caz, analiza are ca scop, iniţial, identificarea factorilor de risc specifici arealului vizat, iar, ulterior, evaluarea lor atât la nivel individual, cât şi colectiv, utilizând metode diverse. Factorii de risc reprezintă, din punct de vedere analitic, indicatori al căror potenţial este calculat pentru a le determina impactul produs, respectiv modul în care influențează mediul de securitate caracteristic zonei evaluate. Pentru a evidenția importanţa analizei de risc în procesul decizional geostrategic, ne vom raporta la competiția dintre Maroc şi Algeria. Este o confruntare intensă şi cu impact pentru Europa, desfăşurată în Magreb, în nord-vestul Africii. În primă fază, vom prezenta miza competiției geostrategice şi vom realiza o listă cu indicatori ce îi măsoară intensitatea.
În a doua etapă, vom expune aspecte explicative referitoare la originea conflictului şi modul lui de exprimare în timp. În acest context, vom surprinde, în cadrul unui tablou general, nuanțele sociale şi culturale care au influențat evoluţia politico-militară a acestor spații. De asemenea, vom sublinia particularitățile de ordin geoistoric care le-au marcat existenţa. În a treia parte, vom identifica elemente de risc ce rezultă din eventuala degradare a climatului de securitate regional, ca urmare a agravării conflictului şi a profilării amenințării ca acesta să degenereze în confruntare armată. Pe acest fond, vom extinde analiza în direcția impactului potențial produs de către factorii de risc în raport cu UE, având în vedere expunerea anumitor state europene din cauza proximității lor geografice. În acest context, vom evidenția şi modul de poziţionare al anumitor actori din Occident în relaţia cu statele implicate în conflict.
Competiţia pentru hegemonie
Pe fondul obţinerii independenței, Marocul (1956) şi Algeria (1962) s-au lansat într-o competiție geostrategică pentru a-şi impune supremația în Magreb. Au urmat calea confruntării armate, purtând un scurt război pentru stabilirea granițelor (1963), din cauza revendicării, de către Maroc, a provinciilor Tinduf şi Bechar din Algeria. Însă miza conflictului pentru obţinerea hegemoniei a fost şi este încă strâns legată mai mult de controlul Saharei Occidentale, şi mai puţin de demarcarea frontierelor. Astfel, în urma retragerii puterii spaniole (1975), Sahara Occidentală a fost disputată de Maroc, care şi-a extins autoritatea pe circa patru cincimi din suprafața sa, şi Sahrawi, o republică arabă care şi-a declarat independența, controlând restul de aproape o cincime din teritoriu. În disputa pentru suveranitatea Saharei Occidentale, Algeria s-a angajat să susţină mișcarea sahrawi de independență.
Prin extinderea în Sahara Occidentală, Marocul s-a poziționat avantajos, deoarece exploatează resursele din zonă (bogate în fosfați), îşi dezvoltă conexiunile în vestul Africii, prin Mauritania (dominând ruta strategică Agadir – Dakar), dar, mai ales, blochează accesul Algeriei la Oceanul Atlantic. Algeria ar fi preferat un stat independent sub influenţa sa, prin intermediul căruia să îşi proiecteze interesele la Atlantic. Rabatul deţine acces direct la Mediterană, la Atlantic şi la strâmtoarea Gibraltar ce leagă aceste spații. Algerul nu are ieșire decât la Mediterana, iar controlul Sahrawi la Atlantic este limitat şi inutil. Accesul la Atlantic ar fi necesar afirmării puterii în condițiile în care Algeria este cea mai mare ţară africană ca suprafață, abundă în resurse ale subsolului şi ocupă o poziție centrală în Magreb cu profunzime strategică datorită rutelor sale transsahariene (inclusiv oaze) şi contactului extins cu Sahelul.
Listă de indicatori
Intensitatea confruntării poate fi măsurată cu ajutorul unor indicatori ce reflectă tensiunea relaţiilor bilaterale în multiple domenii. Marocul şi Algeria sunt integrate în sisteme parteneriale situate pe poziții adverse (Occident, respectiv Rusia, China, Iran). Cele două ţări sunt angajate într-una dintre cele mai mari curse de înarmare la nivel global, prin alocarea de resurse bugetare majore (mai ales, Algeria). Fiecare stat alimentează curente separatiste pe teritoriul celuilalt, amenințându-şi reciproc integritatea. Algerul sprijină mișcarea pro-independență arabă – sahrawi – , coagulată în jurul Frontului Polisario, iar Rabatul, în replică, acțiunile berbere pro-independență, reprezentate de Mișcarea pentru Autodeterminare a Kabyliei. Pe acest fond, Marocul şi Algeria s-au acuzat de ingerință în afacerile interne şi de acţiuni ostile (spionaj, sabotaj, atentate, propagandă etc.), inclusiv prin folosirea de grupări islamiste.
Relațiile au fost permanent tensionate de cele două părți prin declarații şi decizii oficiale, urmate de proteste desfășurate în faţa sediilor consulare (2013) şi convocări sau rechemări de ambasadori, expulzări de personal diplomatic (2020). Au existat momente în care raporturile diplomatice au fost suspendate, fie la inițiativa Marocului (1976), fie a Algeriei (2021), din cauza separatismului sahrawi, respectiv kabyl. Algeria a expulzat în masă familii de marocani de pe teritoriul său (1975) şi le-a interzis fermierilor din această ţară (2021) să mai exploateze terenurile (oaza El Arja) din zona de frontieră disputată. Iniţial, Algeria a închis frontiera terestră (1994), iar ulterior şi spaţiul aerian pentru Maroc (2021). De asemenea, a stopat livrarea de gaze naturale (2021) către Spania şi Portugalia, prin intermediul Marocului (care gestiona un contract profitabil nu doar economic, ci şi strategic).
Evaluarea situaţiei
Raporturile bilaterale s-au degradat constant şi riscă să degenereze în confruntare armată. În trecut, sub mediere saudită (1988), părțile şi-au normalizat relațiile, însă, în prezent, nici măcar intervenția Ligii Arabe (2022) nu a reuşit să aplaneze conflictul. Algeria s-a evidențiat recent printr-o atitudine mai ofensivă, ca rezultat al măsurilor specifice războiului diplomatic şi economic derulat contra Marocului. Se poate spune că Algeria, în condițiile unei dezvoltări socio-economice, susținută de beneficiile industriei sale extractive, vizează să creeze fondul necesar modificării realității politico-militare din Sahara Occidentală. În schimb, pentru a-şi conserva avantajul obţinut în teritoriul disputat, mai ales că se află în faţa unei ţări vecine ce se înarmează masiv în ultima vreme, Marocul este interesat să detensioneze relațiile bilaterale (insistând oficial pentru reluarea legăturilor diplomatice).
Se poate spune, însă, şi că Algeria urmărește să complice situaţia internă a Marocului. Sunt afectate, prin expunere la izolare geografică şi, implicit, socio-economică, regiunile marocane din zona de frontieră, mai puţin prospere şi mai mult dependente de teritoriile şi rutele algeriene. Acţiunea se derulează pe fondul consolidării externe a Marocului, care, în schimbul normalizării raporturilor cu Israelul, a obţinut recunoașterea autorității sale în Sahara Occidentală din partea SUA (2020). S-a creat un context favorabil în care şi Spania, deși în conflict cu Marocul, legat de Insulele Canare şi enclavele Ceuta şi Melila, şi opunându-se în mod constant autorității Rabatului în teritoriul disputat, a adoptat o decizie similară (2022). În replică, Algeria şi-a consolidat parteneriatul cu China, a crescut achiziționarea de armament din Rusia (2022), şi-a aprofundat relaţia cu Iranul (2023) și s-a orientat spre BRICS.
Concurență geostrategică
Frecvent, conflictul dintre Maroc şi Algeria este considerat inexplicabil prin raportare la factorul etno-lingvistic comun, bazat pe mixajul arabo-berber, şi istoria recentă, respectiv lupta împotriva colonialismului. De exemplu, în războiul cu Franța (1954 – 1962), Frontul de Eliberare Naţională din Algeria a folosit teritoriul marocan ca bază de refugiu. Astfel, se conturează tendința de a explica situaţia exclusiv prin opțiunile externe ale Marocului şi Algeriei, care, ulterior independenței, s-au asociat unor blocuri politico-militare adverse (Occidentul, respectiv URSS) preluând și perpetuând rivalitatea la nivelul relaţiilor bilaterale. Atitudinea defavorabilă față de Occident a Algeriei, formată ca stat aderând la pan-arabism şi socialism, poate fi explicată prin faptul că, în comparație cu Marocul, a suportat o ocupație colonială mai durabilă şi a purtat un război greu şi îndelungat pentru independență.
Deşi plauzibile, argumentele se limitează la perioada contemporană, fiind insuficiente pentru a descrie tabloul complex al raporturilor bilaterale. Evaluarea geoistorică relevă, însă, că interacțiunea dintre aceste spații a evoluat preponderent într-o logică a concurenței. Sprijinirea rezistenței algeriene pentru independență constituie o excepție bazată pe calculul strategic al Marocului de a elimina Franța din Magreb. Are corespondent în istorie în susținerea emiratului algerian, de către sultanatul marocan (1839 – 1844), în contextul inserției franceze în regiune. De fapt, războiul provocat de Maroc pentru stabilirea granițelor (1963) şi implicarea Algeriei în Sahara Occidentală (1975) reflectă adevărata natură a relaţiilor. Ambele state se contracarează, limitându-şi reciproc influenţa în orice domeniu. De exemplu, Marocul a construit portul Nador care concurează strategic nu doar Ceuta şi Melila, ci şi Oranul din Algeria.
Componența etno-lingvistică
În Magreb, structura etno-lingvistică se bazează pe un amestec arabo-berber, însă în proporții diferite. Arabii şi berberii arabizaţi reprezintă majoritatea, iar berberii, minoritatea: aproape o treime în Maroc, respectiv o cincime în Algeria. Aportul berber a determinat formarea unei conștiințe specifice în Magreb, distinctă în cadrul lumii arabe. Ambele spaţii au fost incluse în Califatul Ommeyad, extins până la Atlantic, care a iniţiat amestecul dintre factorul arab alogen şi cel berber autohton. Dezvoltându-şi, în timp, propriile structuri de putere, arealul marocan nu a mai făcut parte din Califatul Abbasid şi Imperiul Otoman. S-a afirmat autonom sau independent în spatele Munților Atlas care, întinși de la Mediterană până la Atlantic, au reprezentat o barieră naturală de protecţie. Astfel, teritoriul algerian a cunoscut un proces mai mare de arabizare, iar cel marocan şi-a conservat mai mult ponderea şi identitatea berberă.
Spre deosebire de elementul berber mai divers, factorul arab se afirmă cultural mai unitar, cu diferențe minore la nivel lingvistic, reprezentând de fapt un continuum dialectal. Organizarea tribală şi discontinuitatea teritorială, provocată de invazia arabă, au generat existenţa unor comunități berbere separate cu identitate distinctă (de pildă, rifanii şi chaouia, în Maroc, respectiv kabylii şi tuaregii, în Algeria). Componența etno-lingvistică a fost modificată în perioada contemporană de retragerea francezilor din Algeria şi repatrierea evreilor în Israel. Dezvoltarea economică a trezit interesul unor grupuri de populație din vestul Africii, în special din Sahel, de a se stabili în aceste state, ca alternativă la Europa. De pildă, se remarcă formarea în regiune a unor comunități semnificative de limbă haussa cu preocupări comerciale, precum şi migrația senegaleză, în Maroc, ori maliană, în Algeria.
Relaţii de putere
Islamizarea timpurie a Magrebului nu a produs, însă, şi o fuziune arabo-berberă profundă în timp. În contextul expansiunii în zonă, elementul arab a format elita politico-militară şi economică. Factorul alogen a sporit constant şi s-a consolidat, inclusiv prin migrația succesivă a unor triburi din Peninsula Arabică (beduini) adaptate la climă. Centrele urbane şi mediile rurale din câmpie au fost dominate de arabi, iar berberii, fie au acceptat arabizarea, fie s-au retras în spaţiul rural montan ori şi-au continuat viața seminomadă în deșert. În istorie, berberii s-au opus, inclusiv violent şi cu succes, puterii arabe (de pildă, în urma revoltei din 740 – 743 s-au format state berbere în vestul şi centrul Magrebului). Berberii au rezistat asimilării şi au creat dinastii fondatoare de structuri politico-militare mai mult în arealul marocan (almoravidă, almohadă, marinidă, wattasidă), şi mai puţin în cel algerian (zayyanidă).
În ultimul timp, un proces de fuziune arabo-berberă, în special la oraşe, se derulează într-un ritm mai accelerat în Maroc, datorită gradului mai avansat de urbanizare. Coeziunea socială este susținută, în Maroc, şi prin reforme democratice pentru reducerea inechităților (inițiate, în 2011, sub presiunea protestelor din lumea arabă). Stabilitatea internă a regatului este, însă, afectată de independentismul sahrawi în Sahara Occidentală, în pofida autonomiei oferite de Rabat. În nord, Algerul are de înfruntat separatismul kabyl, mobilizat în Atlas şi cu acces strategic la Mediterana. În sud, în deșert, se confruntă cu separatismul tuareg activ în Mali şi Niger ce perturbă rutele transsahariene şi se poate extinde şi în Algeria. Creată ca republică, Algeria a fost marcată de contraste sociale mai mari, din cauza teritoriului vast gestionat, iar, periodic, de instabilitate politică (lovituri de stat, război civil, extremism islamic).
Realități geoistorice
Magrebul a fost un spaţiu de refugiu pentru diverse popoare (fenicieni, vandali, evrei) şi a avut un destin comun sub dominația punică, romană şi bizantină, însă limitat teritorial la zona de coastă. Integrarea sa totală într-un imperiu s-a realizat temporar sub Califatul Ommeyad, dar nu a generat efecte politico-militare durabile. În istorie, s-a manifestat mai mult ca spaţiu de divergență, şi mai puţin de convergență. La adăpostul Munţilor Atlas, arealul marocan, cea mai vastă regiune fertilă din Magreb şi cea mai favorabilă dezvoltării umane, a avut un context prielnic afirmării. Pe teritoriul său, s-au coagulat timpuriu nuclee de putere, inclusiv fondatoare de imperii (almoravid, almohad) extinse în Magreb, Peninsula Iberică şi Sahel. Pe fondul ascensiunii maritime spaniole şi franceze, puterea marocană a regresat şi s-a repliat spre coasta atlantică, în aria de origine formată în jurul rețelei urbane Marrakech – Meknes – Fes – Rabat.
În trecut, spaţiul algerian, concentrat în Podişul Chott şi debuşând prin porturile Oran şi Alger, nu a beneficiat de context istoric pentru a-şi exploata potențialul geografic. A ocupat o poziție intermediară, flancată de punctele strategice Capul Bon şi Strâmtoarea Gibraltar, controlate de puteri extinse şi pe teritoriul său. La est, a fost dominat de puterile cu sediul în zona tunisiană (cartagineză, vandală), iar la vest de cele din arealul marocan (almoravidă, almohadă). Nu a profitat nici de momentele de recul ale acestor puteri deoarece punctele strategice au fost ocupate imediat de structuri imperiale din exteriorul Magrebului (romană, bizantină, arabă, otomană). Poziţia lui a fost valorificată de Franța şi transformată în baza expansiunii coloniale în nordul Africii (în special, spre Sahel). În urma independenței, Algeria a preluat controlul acestei construcţii geostrategice, realizată de Franța, între Mediterana şi Sahel.
Opțiuni strategice
Marocul a obţinut atât susţinerea SUA și a Israelului, cât şi a Spaniei, cel mai mare stat european afectat de conflict din cauza vecinătății şi a legăturilor istorice. În acest context, a contat gradul mai mare de stabilitate a Marocului, efortul său de democratizare şi de orientare strategică spre Occident. Poziţionându-se favorabil Occidentului (SUA, Israel) pentru a se consolida extern, Marocul şi-a asumat un potenţial risc intern, date fiind curentele pro-islamice şi pro-arabe dominante în societate. Opțiunea de a sprijini Marocul s-ar putea baza şi pe una din cele mai importante lecții învățate de Occident din istoria acestui spaţiu. Constrâns geografic de Sahara, Magrebul a generat puteri (punică, vandală, almoravidă, almohadă) ce au avut forţa de a ocupa doar teritorii din Peninsula Iberică şi insule mediteraneene. Însă Magrebul a fost exploatat ca platformă de imperii (arab, otoman) capabile să amenințe existenţa Europei.
S-ar putea ca, pe acest fond, să fi fost perceput, în anumite state din Occident, riscul ca Algeria, prin relațiile sale, să poată facilita inserția în regiune a unor puteri rivale, aşa cum s-a întâmplat în Libia. Astfel, a devenit necesară stabilirea unui echilibru de forţe pentru ca Algeria să nu obţină supremația geostrategică în Magreb. S-a urmărit ca echilibrul să se concretizeze prin susţinerea Marocului, deşi acesta era superior geostrategic prin poziția ocupată şi protecţia naturală oferită de zidul montan al Atlasului şi contraforturile deșertice ale Saharei. Comparativ, Algeria este expusă geografic, mai ales în faţa instabilității politico-militare din Sahel şi Libia. Sprijinind Marocul, se consideră că, în acest mod, este contrabalansat avansul deţinut de Algeria ca rezultat al exploatării suprafeței vaste a teritoriului, profunzimii strategice, sporului demografic, accesului la resurse naturale şi procesului de militarizare.
Potenţiale riscuri
Din cauza proximității imediate, UE dorește să prevină escaladarea tensiunilor şi evoluţia lor într-un conflict militar ce o poate afectata grav prin efectele sale. Spania suportă, de ceva timp, consecințele degradării climatului de securitate din Magreb. Astfel, Rabatul este suspectat că a stimulat fluxuri de migrație spre Insulele Canare, respectiv Ceuta şi Melila (2021) pentru a influenţa poziţia Spaniei în dosarul Sahara Occidentală. Iar Algerul a sistat cooperarea şi i-a oprit livrările de gaze naturale (2022), pentru că Madridul a decis să susţină Marocul în Sahara Occidentală. UE cooperează cu ambele state pentru a asigura un echilibru diplomatic, deşi, pentru stabilitatea lui, ar putea fi luate în calcul formule trilaterale (UE – Maroc – Algeria, eventual şi cu includerea Tunisiei). De asemenea, într-un context în care Algeria va continua să îşi extindă relațiile cu puteri ostile Occidentului, există posibilitatea ca, similar Spaniei, şi alte state europene să sprijine Marocul.
Un conflict militar între Maroc şi Algeria ar destabiliza bazinul mediteraneean în ansamblul său, iar UE s-ar confrunta cu o criză umanitară de amploare, dat fiind că aceste ţări, masiv populate, pot genera fluxuri majore de refugiați pe teritoriul european. Situaţia ar fi agravată de dezintegrarea capacității ambelor state de a absorbi din valul migrator subsaharian care, impulsionat de aridizare şi subdezvoltare, s-ar revărsa masiv peste Europa. Erodarea stabilității le afectează şi potențialul de a limita expansiunea turbulențelor politico-militare şi a rețelelor teroriste şi de criminalitate organizată din Sahel. Conflictul ar putea fi exploatat şi de puteri adverse UE, inserate în Sahel, pentru a-şi extinde influenţa în zonă, inclusiv prin instalarea de baze militare. Un război ar putea favoriza şi ascensiunea curentelor radicale (islamiste) în Magreb, ostile Occidentului, şi difuzarea lor în Europa, prin diaspora.
Abstract
The strategic decision concerning a geographical space requires a risk analysis. In theory, the analysis aims to identify the specific risk factors of the space, by producing a list of indicators, and their evaluation. In this article we examine the conflict between Morocco and Algeria, based on its potential to deteriorate into a war and cause multiple security risks that can affect not only the stability of the Maghreb region, but that of Europe too.
F.B. Suciu și prof. univ. dr. Ionel Muntele (Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi, Facultatea de Geografie şi Geologie)
