România oportunităţilor energetice

În contextul unei arhitecturi internaţionale de securitate tot mai volatile şi instabile, societatea contemporană descoperă noi valenţe ale securităţii. Transformarea tot mai rapidă a gamei de ameninţări ce pot afecta securitatea unui stat a condus, în ultimele decenii, la numeroase încercări de a oferi o nouă definiţie, cât mai cuprinzătoare, a noului concept de securitate. Astfel, securitatea internaţională, în afară de dimensiunile clasice (politice şi militare), conţine şi o componentă energetică. Oamenii au nevoie de asigurarea unui flux stabil de resurse a căror utilizare să permită derularea, în condiţii bune, a activităţii cotidiene. Importanţa pe care a căpătat-o domeniul energetic în ultimele decenii a fost generată de consumul din ce în ce mai ridicat de resurse energetice. Pe fondul recentelor evoluţii de pe scena geo-strategică internaţională, cu o dinamică relativ dificil de anticipat (inclusiv pe termen scurt), statele sunt preocupate de deţinerea sau accesarea, cât mai facilă, a resurselor energetice.

Dezvoltarea economică a unui stat depinde, în mare măsură, de capacitatea acestuia de a-şi crea şi menţine un acces constant la resursele energetice, dar şi de poziţia ocupată în triada ce defineşte circuitul general al resurselor: producător – intermediar – consumator. Definirea conceptelor ajută la înţelegerea importanţei paradigmei, dar şi la explicarea realităţii în care se regăseşte România.

Utilizarea finală a energiei

Traseul energiei către consumatorul final, parcurge etapa de extracţie resurselor energetice primare (gaze naturale, cărbune, apă, energie hidraulică, uraniu etc.), transportul şi distribuţia (resursei brute sau a celei transformate în energie electrică). Întreg lanţul comportă riscuri generatoare de insecuritate.

Valorificate judicios, resursele energetice contribuie semnificativ la dezvoltarea economico-socială, la îmbunătăţirea nivelului de trai al populaţiei şi la gestionarea provocărilor/surprizelor strategice. Per ansamblu, aprovizionarea cu energie este esenţială, în condiţiile în care orice discontinuitate în aprovizionarea cu energie poate avea importante consecinţe negative în lanţ, atât economice, cât şi sociale şi de ordine publică.

România îndeplineşte prima condiţie a securităţii energetice, deţinând importante resurse energetice ce pot susţine cicluri integrate pe anumite ramuri industriale. Printre atuurile mixtului energetic menţionăm rezervele de cărbuni, uraniu, petrol, gaze naturale şi potenţialul hidrologic. Exploatarea judicioasă a acestor resurse poate asigura securitatea şi stabilitatea Sistemului Electroenergetic Naţional (SEN) şi traversarea momentelor critice.

Capacităţile de producţie energetică nucleară pot reprezenta o plasă de siguranţă suplimentară în asigurarea consumului energetic intern. Astfel, prin construcţia unităţilor 3 şi 4 de la Cernavodă, cota de piaţă internă a Societăţii Naţionale Nuclearelectrica SA poate ajunge până la circa 36%, ceea ce va duce la diminuarea dependenţei de importurile de hidrocarburi, respectiv la eventuala suplinire a deficitului de electricitate din spaţiul balcanic.

Din perspectiva temei noastre, existenţa resursei latente nu înseamnă, implicit, securitate energetică. Accesul la resurse, transformarea lor şi transportul până la consumatorul final implică o componentă tehnico-economică predispusă la riscuri.

Dezvoltarea adecvată a SEN şi a Sistemului Naţional de Transport Gaze Naturale (SNT) este o condiţie esenţială de securitate energetică spre care ar trebui să se orienteze cu prioritate politicile publice.

SEN s-a dezvoltat accelerat in perioada 1950-1989, când s-a interconectat şi cu sistemele energetice vecine.
Funcţionarea la standarde înalte de siguranţă şi calitate a permis integrarea SEN în Sistemul Electroenergetic al Uniunii Europene. Aceasta a asigurat sprijin politicilor pentru integrarea pieţelor de electricitate din Balcani în piaţa unică şi accesul producătorilor şi furnizorilor interni de energie la piaţa europeană. În acest fel a a crescut şi economicitatea funcţionării (reducerea efortului de participare la reglaj).

SNT, dezvoltat începând cu anul 1914, cu puncte nodale în proximitatea marilor zăcăminte de gaze naturale, s-a extins spre zonele de mare consum, fiind, în prezent, interconectat transfrontalier cu sistemele de transport gaze naturale din statele vecine.

Infrastructura energetică este supusă riscurilor fizice, dar şi financiare. Cele din urmă sunt accentuate de faptul că industria energetică, controlată, în cote aproape egale, de stat şi mediul privat, are evoluţii interdependente. Robusteţea sistemelor energetice atrage investitori, dar solicită investiţii continue, de calitate.

Reţelele de transport interne şi transfrontaliere, alături de infrastructura de producţie energetică, sunt vulnerabile şi la atacuri fizice şi cibernetice, dar şi la condiţiile meteo extreme, ce pot avea efecte devastatoare. Putem menţiona, ca exemple, ruperea de baraje hidroenergetice, explozii la sonde de gaze naturale, petrol sau la rafinăriile de produse petroliere, explozii sau perturbări în funcţionarea conductelor de distribuţie a gazelor naturale sau pur şi simplu accesarea sau blocarea unor comenzi de dispecerizare a transferurilor de energie ce aduc în incapacitate temporară sisteme vitale.

Îngrijirea corespunzătoare a capacităţilor de producţie, prelucrare şi transport a produselor cu valoare energetică contribuie la evitarea riscurilor la care pot fi expuse companiile de profil.

Securizarea investiţiilor pentru calibrarea adecvată a SEN, întreţinerea şi dezvoltarea infrastructurii energetice va fi reflectată de calitatea economică a energiei (aportul în PIB) şi posibilităţile de extindere. Promovarea unor orientări strategice în spaţiul public poate duce la dezvoltarea domeniului, prin creşterea încrederii investitorilor. Spaţiul public trebuie să aibă o cultură strategică prin care să recunoască importanţa deţinerii de resurse şi sisteme energetice. Radiografia domeniului relevă chiar valenţe de patrimoniu naţional ale energiei şi resursei energetice, România fiind printre primele ţări din lume care au folosit energia electrică.

Mize energetice

Strategia Energetică a României pentru perioada 2016-2030, cu perspectiva anului 2050, a fost lansată în dezbatere publică, ca proiect de act normativ, în 2016.

Documentul porneşte de la premisa că sectorul energetic joacă un rol crucial în dezvoltarea României, însă are nevoie de ajustări, astfel încât să devină sustenabil economic, avansat tehnologic şi să polueze mai puţin. Planificarea gravitează în jurul anului 2030 şi oferă propuneri de dezvoltare, obiective şi principii ce trebuie îndeplinite până atunci.

Cele cinci obiective strategice fundamentale sunt: securitatea energetică; pieţe competitive; energia curată; modernizarea sistemului de guvernanţă energetică; reducerea sărăciei energetice şi protecţia consumatorului vulnerabil.

De asemenea, strategia propune cinci principii: consumatorul în centrul atenţiei; transparenţă şi dialog cu părţile interesate; mecanismele pieţei competitive; separarea rolurilor statului – reglementator şi deţinător de active; neutralitate tehnologică.

Strategia Energetică a României pentru perioada 2016-2030, cu perspectiva anului 2050, propune cinci teme centrale de intervenţie şi cinci noi direcţii de dezvoltare.

Temele de intervenţie vizează: parcul de capacităţi şi mixul energiei electrice; infrastructura şi aprovizionarea cu gaze naturale; rolul biomasei în încălzirea gospodăriilor; cogenerarea de înaltă eficienţă şi modernizarea Sistemelor de Alimentare Centralizată cu Energie Termică (SACET); creşterea eficienţei energetice a imobilelor şi atenuarea sărăciei energetice.

Direcţiile de dezvoltare propuse sunt: industrie pentru tranziţia energetică; reţele inteligente, stocarea energiei; prosumator şi producţia de energie electrică; electromobilitatea şi încălzirea electrică; clădiri inteligente, auto-sustenabile energetic.

Prin transformarea progresivă pe care Strategia o impune sectorului energetic, se doreşte alinierea acestui sector la schimbările ce au loc la nivel mondial. Potrivit strategiei, până în 2030 consumatorii casnici şi industriali trebuie să aibă parte de servicii de calitate, iar acestea presupun noi investiţii în economie.

Strategia propune o serie de măsuri pentru asigurarea securităţii energetice. Astfel, se doreşte ca, până în 2030, România să eficientizeze capacitatea şi modul de producţie a energiei electrice. Strategia propune tehnologii moderne şi flexibile capabile să asigure cantitatea optimă de energie şi să reducă emisiile de carbon. Se vorbeşte chiar despre digitalizarea întregului sector, mai cu seamă în privinţa transportului şi distribuirii energiei.

Măsuri pentru asigurarea securităţii energetice

Pentru asigurarea securităţii energetice sunt propuse o serie de acţiuni pe termen scurt şi pe termen lung, atât în plan intern cât şi în plan extern.

În plan intern, pe termen scurt sunt propuse: stocuri strategice de combustibili fosili şi rezerve suficiente de capacitate; asigurarea calibrării SEN, sisteme de echilibrare, rezervă şi stocare; protecţie a infrastructurii critice împotriva atacurilor cibernetice, teroriste etc.

Tot pe termen scurt, însă în plan extern, propunerile au în vedere: surse şi rute alternative pentru importuri; cooperare şi utilizarea unor mecanisme de solidaritate la nivel regional şi interconectare bidirecţională (gaz natural), pentru a face faţă imediat situaţiilor de criză.

Măsurile pe termen lung, în plan intern, se referă la: creşterea capacităţii guvernanţei energetice – a legislaţiei, reglementărilor şi actului administrativ; menţinerea unui mix energetic diversificat şi echilibrat, precum şi a unui grad ridicat de acoperire a cererii cu resurse interne; menţinerea unui ciclu nuclear integrat şi asigurarea expertizei în domeniul nuclear; finalizarea investiţiilor în reţelele de transport şi distribuţie pentru a le spori eficienţa şi a realiza tranziţia către „reţele inteligente“; reducerea gradului de sărăcie energetică, inclusiv prin creşterea eficienţei energetice la consumatorii vulnerabili.

În plan extern, pe termen lung, necesităţile vizează: competitivitatea economică şi eficienţa energetică a agenţilor economici; diversificarea surselor de import şi a destinaţiilor de export a energiei; finalizarea pieţei interne a energiei la nivelul UE, cu etapa intermediară regională; participarea României la piaţa regională ca furnizor de rezilienţă, inclusiv în zona Mării Negre şi în ţările Comunităţii Energetice; coordonarea planificării la nivel regional a proiectelor majore de infrastructură energetică; dezvoltarea parteneriatelor strategice în sectorul energetic, pe dimensiunile investiţională, transfer de know-how şi securitate a infrastructurilor critice.

Prin dezvoltarea durabilă a bazei naţionale de resurse energetice, sistemul energetic naţional capătă siguranţă şi stabilitate. La acestea contribuie, de asemenea, dezvoltarea noilor tehnologii şi crearea de infrastructuri moderne. Prin intermediul acestor demersuri, se încurajează şi competitivitatea pe pieţele de energie, consumatorii fiind beneficiari ai acestei diversităţi. Mai mult, se urmăreşte scăderea numărului de cetăţeni ce nu îşi pot permite accesul la aceste servicii.

Modernizarea domeniului energiei presupune şi acordarea unei mai mari autonomii din punct de vedere al managementului companiilor la care statul este acţionar majoritar sau are o participare substanţială. În plus, se doreşte o administrare mult mai transparentă în acest sector.

Aşadar, îndeplinirea acestor obiective strategice presupune eforturi pe foarte multe paliere. Între acestea se numără şi un set de investiţii majore, de aproximativ 20 de miliarde de Euro, în următorii 15 ani. Esenţială pentru direcţiile şi politicile strategice este menţinerea unui mixt energetic diversificat şi echilibrat, în condiţiile în care resursa primară este epuizabilă, iar evoluţiile tehnologice pun accent pe noi surse de energie, regenerabile.

Raportat la pieţe, România ar putea viza:
– pe segmentul petrolier – încurajarea activităţilor de explorare şi exploatare (investiţiile vor reveni odată cu creşterea gradului de înlocuire a zăcămintelor şi îmbunătăţirea substanţială a cadrului de reglementare), simultan cu scăderea adecvată a consumului de carburanţi, pentru a nu creşte dependenţa (pe termen mediu şi lung) de importuri;
– pe segmentul gazelor naturale – menţinerea producţiei (constantă în ultimi ani, deoarece au fost realizate investiţii în zăcămintele existente şi au fost dezvoltate altele noi), prin echilibrarea activităţii onshore (volume în scădere în intervalul 2016-2030), cu cea offshore (volumele prognozate fiind ridicate – câmpurile nu vor intra în producţie dacă preţul hidrocarburilor s-ar menţine pe o perioadă îndelungată la valori scăzute, iar o evoluţie pozitivă a acestuia ar determina un vârf de producţie abia în anul 2025).
– segmentul biogazului şi biocarburanţilor (din biomasă şi deşeuri cu destinaţie energetică) – creşterea producţiei prin dezvoltarea practicilor de colectare selectivă a deşeurilor, a reciclării şi recirculării materiilor prime.

Pe de altă parte, deşi România exportă cantităţi mari de produse petroliere şi energie electrică, ţara noastră importă aproximativ 70% din necesarul de petrol, o parte din cel de gaze naturale, uraniu şi într-o proporţie mai mică huilă.

În anul 2015, România s-a situat pe locul al treilea la nivel UE pentru cel mic grad de import net din consumul de energie primară (16%). În 2030 este preconizat ca importul de energie să se situeze la 25% din consumul intern, cea mai parte fiind ţiţei.

România ar putea deveni exportator de gaze naturale, din perspectiva exploatării resurselor din Marea Neagră şi a dezvoltării Unităţilor 3 şi 4 ale Centralei Nuclearoelectrice Cernavodă.

România, hub energetic

După ce proiectul NABUCCO WEST a fost abandonat în iunie 2013, când consorţiul Shah Deniz din Azerbaidjan a ales conducta Trans-Adriatică (TAP) ca o continuare spre piaţa europeană de la graniţa turco-greacă, România nu a mai participat la niciun proiect amplu care vizează transportul gazelor la nivel regional. Ţara a păstrat perspectiva de acces la coridorul sudic al gazelor până în 2020 (moment la care se aşteaptă ca gazele naturale din perimetrul consorţiului Shah Deniz să ajungă la pieţele din UE) prin interconectorul România-Bulgaria (IRB) şi prin interconectorul proiectat între Grecia şi Bulgaria (IGB). Totuşi, scara limitată a acestor conducte ar diminua relevanţa lor strategică.

În contextul recentelor evoluţii regionale, o abordare mai ofensivă ar fi foarte utilă. România poate fi o cale scurtă şi sigură pentru transportul de gaze între Coridorul Sudic, ce străbate Turcia, Grecia şi Albania în drumul său către Italia, şi Coridorul Nord-Sud, proiectat să unească Marea Baltică, Marea Adriatică şi instalaţiile de GNL (gaz natural lichefiat) din Omisalj (Croaţia) şi Swinoujscie (Polonia). Această variantă s-a impus cu prioritate după criza regională din 2014, care a determinat statele europene centrale şi sud-estice să caute noi surse de aprovizionare şi rute de transport.

Complementar acestor evoluţii de la graniţa sudică a Europei, poate fi reconsiderată o propunere mai veche de a dezvolta un coridor pe axa Nord-Sud sau un coridor vertical de gaze (VGC), care ar străbate Grecia, Bulgaria şi România, putând ajunge, eventual, până la Marea Baltică. Ideea unui Coridor Egeean-Baltic (ABC) a apărut în mai 2014, ca parte a strategiei Greciei în domeniul gazelor naturale.

La reuniunea de la Atena, din decembrie 2014, Bulgaria, Grecia şi România au convenit să lucreze împreună la un coridor vertical. Acesta îşi propune să facă legătura între reţelele de transport al gazelor naturale din cele trei părţi, pe de o parte, şi o nouă instalaţie de GNL a grecilor, pe de altă parte. Capacitatea de transport este de 5 miliarde m3/an, iar scopul principal este consolidarea securităţii energetice prin reducerea riscurilor apariţiei unei crize regionale în aprovizionare.

Coridorul Bulgaria-România-Ungaria-Austria (BRUA), propus de SNTGN Transgaz SA, reprezintă proiectul românesc de extindere a VCG. Proiectul BRUA s-a dezvoltat ca un concept menit să asigure diversificarea surselor de aprovizionare cu gaze naturale – altele decât cele din Federația Rusă – pentru consolidarea securității energetice a României, a statelor din Sud – Estul a Europei şi ale Europei Centrale. Această conexiune leagă România, prin VGC, la coridorul sudic de gaze şi la terminalele de GNL din Grecia, asigurând şi fluxurile de gaze din şi spre Occident, într-un plan amplu de interconectare a reţelelor energetice din Europa Centrală şi de Sud.

BRUA a obţinut, cu ocazia reuniunii CESEC (Central and South Eastern European Gas Connectivity), de la Budapesta (septembrie 2016), finanţare comunitară în valoare de circa 179,32 milioane de Euro. Uniunea Europeană a recunoscut, astfel, importanța acestui proiect. Restul finanțării urmează să fie asigurat prin contractarea de împrumuturi la instituții financiar-bancare. Proiectul BRUA a fost în centrul atenției şi la reuniunea CESEC de la București (27-28 septembrie 2017), acesta fiind selectat prin Programul Proiectelor de Interes Comun încă din noiembrie 2015. Susţinerea financiară a proiectului BRUA provine de la Mecanismul pentru Interconectarea Europei (Connecting Europe Facility). BRUA a devenit deja o prioritate la nivel naţional şi european, însă entuziasmul iniţiativei s-a redus treptat.

Importanţa proiectului BRUA pe plan intern

Prin anvergură, complexitate şi impact preconizat în ecuaţia energetică zonală, BRUA constituie o premieră, fiind cel mai important proiect demarat de statul român până în prezent. Dincolo de avantajele strategice, care oferă ţării noastre un rol major în ecuaţia energetică zonală, construcţia BRUA poate avea un impact pozitiv în economia României (estimările fiind de 20 miliarde euro cumulat). Beneficiile din etapa de construire sunt aduse de implicarea unor entităţi industriale româneşti în realizarea lucrărilor sau furnizarea echipamentelor necesare, precum şi de – impulsionarea sistemului bancar autohton (în eventualitatea în care băncile din România ar fi angrenate în creditarea lucrărilor). După operaţionalizarea proiectului, România va avea de câştigat prin valorificarea resurselor pontice pe pieţele vestice, încasarea taxelor de tranzit şi dezvoltarea unor ramuri industriale ce utilizează gaze naturale în procesul de producţie.

Operatorul de transport al gazelor natural din Slovacia, Eustream, a propus o conductă intitulată EASTRING. Aceasta ar urma să conecteze punctele Isaccea şi Medieşu Aurit din România cu Slovacia, fie prin Sud-Vestul Ucrainei (varianta preferată de Eustream), fie paralel cu râul Tisa, prin Ungaria.

Cu toate acestea, BRUA şi EASTRING sunt, din punct de vedere funcţional, diferite. BRUA va fi efectiv o prelungire a VGC, cu capacitate moderată. Scopul său principal este de a stabili legătura între Coridorul Sudic şi instalaţiile GNL greceşti. La rândul său, EASTRING s-ar baza pe sistemele de tranzit din România şi Bulgaria (conductele Trans-Balkan) care funcţionează în sistem reverse-flow. Capacitatea acesteia va fi mai mare, iar principala sursă ar fi hub-ul incert de gaze naturale din Turcia. Din punct de vedere strategic, EASTRING va evita sistemul de tranzit ucrainean, intrând în contradicţie cu angajamentele pe care SUA, UE (inclusiv România) le-au asumat faţă de securitatea energetică a Ucrainei.

Securitatea energetică ajută statul să aibă o dezvoltare sustenabilă şi este componenta centrală a economiei, care are nevoie de energie pentru a alimenta toate ciclurile de producţie. Asigurarea securităţii energetice este un obiectiv pe care orice stat îl urmăreşte. Demersul poate declanşa diverse conflicte, legate de întâietatea în achiziţionarea unor resurse, preţul acestora, sfere de influenţă etc.

Consecinţa politicilor comuniste de dezvoltare este că România are un exces de capacitate de rafinare, precum şi infrastructură redundantă, care se adaptează cu greu la mediul economiei de piaţă. Pentru a avea un sistem energetic competitiv, este nevoie ca autorităţile să ia măsuri pentru a eficientiza capacităţile de producţie şi pentru a le aduce la standarde europene.

Totodată, statul român trebuie să accelereze dezvoltarea interconectorilor transfrontalieri, atât în domeniul gazelor naturale, cât şi în cel al energiei electrice, deoarece diversificarea surselor de aprovizionare asigură o mai mare independenţă.

Cooperarea, ca principiu al politicilor europene din domeniul energetic, este principalul mijloc pentru depăşirea blocajelor generate de interese centrifuge manifestate în plan regional cu potenţial efect în plan european extins.

Abstract

The late century has shown the international scene as a very volatile environment, submitted to radical changes.
Modern states, being preoccupied with keeping the distance from the risks, have initiated multiple researches in the security domain.

Romania, as many of its allies, has focused on the concept of energy security, especially when it comes to regional security in Eastern Europe, where energy represent high-value bargaining chips.

Moreover, Romania can turn its energy potential into a relevant asset for the regional security. Romania endorse various energy projects, capable of increasing the energy independence of the ex-communist states.

Autori: Alexandru Petrescu, Veronica Eni şi George Badiu

Total
4
Shares

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*
*