Principala menire a serviciilor de informații este de a pune la dispoziția factorilor de decizie în stat informații pentru cunoașterea oportună, obiectivă, bazată pe toate sursele disponibile, sau, parafrazându-l pe fostul director al Agenției Centrale de Informații (Central Intelligence Agency, CIA) din perioada 1997 – 2004, George Tenet, „de a spune puterii adevărul, chiar dacă aceasta nu dorește întotdeauna să îl audă”.
Poziția decidenților față de produsele de intelligence poate îmbrăca o plajă largă de nuanțe, de la atribuirea unui rol determinant informației de securitate națională până la minimalizarea acesteia. Referindu-se la acest aspect, Allan Goodman, coordonator al Informării Prezidențiale în Administrația Jimmy Carter, afirma: „unii factori politici nu citesc, unii nu vor citi, iar alții nu pot citi”. Modul în care aceștia înțeleg sau nu înțeleg informația secretă, reușesc să o utilizeze în interesul național sau, dimpotrivă, ratează oportunitatea de a o folosi, constituie un aspect insuficient cercetat al guvernării contemporane.
Informările CIA, între fascinație și dezinteres
CIA are o practică solidă a informării factorilor de decizie în stat, fiind responsabilă de informarea zilnică a președintelui SUA de la momentul înființării, în 1947, și până în 2005, când misiunea a fost preluată de Directorul Serviciilor Naționale de Informații (poziție înființată la recomandarea Comisiei speciale de anchetă care a investigat atentatele din 11 septembrie). Astăzi, CIA continuă să fie un contributor relevant la informarea principalului beneficiar.
Agenția este mai apropiată de președinte decât oricare alta din interiorul Executivului american, relația cu președintele reprezentând cel mai important factor în existența profesională a directorului CIA. Fiecare locatar de la Casa Albă a avut propria percepție cu privire la activitatea de intelligence și propriul mod de raportate față de CIA și directorul ei, care a deținut prin cumul și calitatea de Director al Serviciilor Centrale de Informații (Director of Central Intelligence, DCI), coordonând, de facto, Comunitatea de Informații (Intelligence Community, IC). SUA au avut președinți familiarizați cu informația de securitate națională ori fascinați de universul secret, dar și președinți total lipsiți de experiență în domeniul activității de informații, cărora nu le-a păsat de aceasta ori nu au agreat CIA.
Richard Kerr, fost director adjunct al DCI, evidenția că unele administrații au debutat cu așteptarea că intelligence-ul poate rezolva orice problemă ori că, dimpotrivă, nu poate face nimic corect, iar apoi au pendulat către o perspectivă opusă. Relația președinților cu directorii agențiilor de informații a urmat, adesea, un curs similar. Unii i-au considerat principalii lor consilieri pe probleme de securitate națională și i-au întâlnit regulat, alții au optat să îi țină la distanță. Puțini președinți au transferat către DCI autoritatea reală asupra altor componente ale IC.
Memorialiștii și istoricii serviciilor de informații evidențiază o interacțiune complexă, influențată de o diversitate de factori, de la cei personali (temperament, background profesional) la cei contextuali (dinamica mediului intern și internațional de securitate), precum și efectele unor raporturi constructive ori disfuncționale asupra politicilor administrațiilor de la Washington și activității de informații. Niciunul din stilurile de conducere adoptate de directorii Serviciilor Centrale de Informații nu le-a garantat succesul. Realizările lor au depins, adesea, de circumstanțe pe care nu le puteau influența: agende prezidențiale, evenimente mondiale, politica internă. Uneori, în conjuncturi adecvate și cu temperamente compatibile, ei au ajuns în anturajul apropiat al președinților, implicat în deciziile de securitate națională. Cu toții au fost însă, în celebra exprimare a fostului director Richard Helms, „oameni onorabili, devotați slujirii națiunii” (Helms R., „Global Intelligence and the Democratic Society”, speech to the American Society of Newspaper Editors, 14 April 1971).
Secretele națiunii, pe scurt
Informarea prezidențială zilnică a debutat în mandatul președintelui Harry Truman. În ianuarie 1946, acesta i-a solicitat amiralului Sidney Souers, pe care îl desemnase ca DCI, să identifice o modalitate de centralizare a informărilor primite de la fiecare din serviciile de informații departamentale. Câteva săptămâni mai târziu, pe 15 februarie 1946, Truman a primit primul document de informare integrat destinat președintelui, intitulat Daily Summary. Produsul analitic, pe care, după standardele actuale, l-am califica drept nerafinat, a marcat debutul unei misiuni fundamentale pentru intelligence-ul american: furnizarea de avertismente strategice celor mai înalți factori de decizie în stat. Documentul de două pagini a inclus șase puncte referitoare exclusiv la subiecte privind dimensiunea externă a securității: un raport al ambasadei SUA din Paris privind scurgerea în presă a unor prezumtive „protocoale secrete” încheiate de SUA și URSS la Conferința de Pace de la Yalta, note referitoare la Germania, Turcia, Iugoslavia, China și Indochina Franceză. Conținutul acestuia l-a determinat pe secretarul de stat James Byrnes să se plângă președintelui de ingerințe în misiunea departamentului său de a-l informa pe teme de politică externă. Fără câștig de cauză însă: Truman se aflase personal la originea Daily Summary, care fusese elaborat în conformitate cu specificațiile sale și îi satisfăcea cerințele. În timp, produsul analitic a evoluat în Sinteza Prezidențială Zilnică (President Daily Brief), cel mai sensibil document clasificat al administrației SUA, considerat „sfântul Graal al secretelor națiunii”.
Erori de judecată și bătăi de cap
Primul director al CIA, contraamiralul Roscoe Henry Hillenkoetter, a fost numit de președintele Truman la recomandarea consilierului său militar, impresionat de prestația acestuia ca asistent al atașatului naval la Ambasada SUA din Paris, în anii 1930. După atacul de la Pearl Harbour, în care a fost rănit, a condus structura informativă a flotei din Pacific.
Mai puțin autoritar decât predecesorii săi în funcția de DCI, Hillenkoetter a evitat orice poziție conflictuală cu alți responsabili ai administrației, menținând relații cordiale cu președintele, însă fără a rezona cu acesta. Hillenkoetter s-a regăsit în situația de a gestiona primele eșecuri de intelligence din istoria CIA. Cu doar două zile înainte de invadarea Coreei de Sud de către Coreea de Nord (25 iunie 1950), Hillenkoetter susținuse în fața Comitetului pentru Afaceri Externe al Camerei Reprezentanților că CIA dispune de surse bune la nord de paralela 38, eroare de judecată care l-a costat postul. Truman nu avea să îl regrete, fiind singurul din cei patru DCI din mandatul său pe care nu l-a amintit în memorii.
În august 1950, președintele l-a nominalizat drept succesor pe generalul locotenent Walter Bedell Smith, menținând tradiția numirii unui militar. În alegere nu a contat doar reputația dobândită în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în calitate de „umbră” a generalului Eisenhower, ci și experiența de diplomat și cunoașterea nemijlocită a realităților sovietice, din postura de ambasador în URSS, între 1946 și 1949. Acceptând numirea, Smith a mărturisit apropiaților că postul de DCI „face parte din meseriile în care nu poți excela niciodată și nu poți scăpa fără bătăi de cap. Fiindcă poporul american așteaptă de la el să fie capabil să prezică cu precizie ce va avea de gând Stalin să facă peste trei luni, dimineața la 5,30 fix” (CIA, 2013. „Profiles in Leadership. Directors of the Central Intelligence Agency & Its Predecessors”). Autoritar, bun administrator, cu o personalitate puternică și cunoscător din interior al birocrației din Washington, Smith s-a remarcat drept unul din cei mai eficienți directori ai Agenției, dar și ca un șef dificil, fiind poreclit „Scarabeul”.
În mandatul său, consolidarea capabilității analitice a permis revizuirea rezumatelor cotidiene prezentate președintelui. Noul document de informare, Current Intelligence Bulletin, elaborat prin integrarea tuturor resurselor informaționale disponibile, l-a impresionat atât de mult pe Truman încât acesta i-a transmis directorului CIA: „cred că astfel ați câștigat lozul cel mare”. Tot Smith a instituit și briefingurile ținute la Casa Albă, în fiecare vineri.
Un președinte convins de relevanța informației
În august 1952, în timp ce se pregătea să predea ștafeta noului președinte, Truman a avut inițiativa informării candidaților la Casa Albă, de către CIA, asupra principalelor dosare de securitate națională. El credea, sincer, că în acest mod CIA ar putea servi drept „punte” între două administrații, scurtând timpul de acomodare necesar noului președinte. Propunerea a fost primită cu reticență de către candidatul Dwight Eisenhower, care a suspectat că, în acest mod, judecățile sale ar putea fi viciate. Relația de camaraderie cu directorul CIA, care îi fusese șef de stat major, l-a făcut să depășească această prejudecată, iar inițiativa președintelui Truman avea să se perpetueze până în zilele noastre. Practica a oferit CIA avantajul stabilirii unor relații „precoce” cu toți președinții SUA, în cadrul cărora responsabilii Agenției își vor proba competențele și își vor dovedi utilitatea.
Spre deosebire de Truman, președintele Eisenhower nu trebuia să fie convins de importanța informației secrete. De la George Washington era cel mai calificat, prin prisma experienței din Al Doilea Război Mondial, iar CIA îl considera un interlocutor ideal. Eisenhower a încredințat în premieră conducerea Agenției unui civil: Allen Dulles, fost șef al stațiilor Biroului pentru Servicii Strategice/OSS de la Berna și Berlin. În timpul celor 9 ani de mandat ca DCI, record neegalat, CIA a devenit principala armă secretă prin care SUA au purtat Războiul Rece.
Între președinte și DCI s-au stabilit progresiv relații amicale, chiar cu note de familiaritate. Spre exemplu, deoarece suferea de gută, Dulles a fost autorizat să poarte șoșoni în Biroul Oval. Sigur pe sine, îndrăzneț, cu o imaginație debordantă, Dulles era perfect compatibil cu percepția președintelui, potrivit căreia, „pentru a fi eficient, un serviciu de informații are nevoie de trăsături geniale, cu totul deosebite”. El a pus bazele culturii organizaționale care va defini Agenția în următoarele două decenii: avem puterea de a face orice ne cere președintele și putem folosi orice mijloc pentru a ne atinge obiectivele.
Neglijarea analizei
Armonia excesivă dintre Allen Dulles și președintele Eisenhower, i-a permis directorului CIA să aibă o influență considerabilă asupra politicii externe a SUA și a conflictelor globale, ce a excedat cu mult rolului instituțional al unui serviciu de informații. Pasiunea pentru operațiunile clandestine, a căror conducere și-a asumat-o adesea nemijlocit, ignorând ierarhiile, l-a făcut însă pe Dulles să neglijeze managementul IC sau activitatea de analiză. Un fost angajat al Directoratului de Informații mărturisea, cu tristețe, că directorul avea obiceiul să evalueze estimările „după greutatea lor”, la propriu. Începând cu anul 1958, documentul de informare a președintelui a primit titulatura de Central Intelligence Bulletin.
Relația lui Allen Dulles cu cel mai tânăr președinte al SUA, John Fitzgerald Kennedy, a debutat sub auspicii favorabile. La scurt timp după câștigarea alegerilor, Kennedy a anunțat că îl va menține în funcție pe cel perceput drept personificarea Agenției. Fascinat de spionaj și operațiunile secrete, Kennedy a fost sedus de planurile moștenite de la administrația Eisenhower. Unul dintre acestea, Operațiunea Zapata, vizând răsturnarea regimului Castro, s-a încheiat cu un dezastru. Kennedy nu i-a iertat lui Dulles eșecul debarcării din Golful Porcilor, în aprilie 1961, imputându-i ascunderea unor detalii care i-au viciat decizia, dar și-a asumat responsabilitatea în cadrul unei conferințe de presă, invocând dictonul potrivit căruia „victoria are sute de părinți, dar înfrângerea este orfană” (The President’s News Conference, April 21, 1961). La scurt timp, președintele a solicitat un document de informare zilnic despre amenințările la adresa securității naționale, care va purta titulatura President’s Intelligence Checklist. Primul document de informare, având 7 pagini, i-a fost prezentat lui Kennedy pe 17 iunie 1961, devenind o lectură zilnică până la asasinarea sa, în noiembrie 1963.
(va urma)
Abstract
The President’s Daily Briefing began during the tenure of President Harry Truman. On February 15, 1946, Truman received the first integrated briefing document for the President, entitled the Daily Summary. The Central Intelligence Agency has a strong tradition of informing policymakers, being responsible for the daily intelligence briefings of the US Presidents from its founding in 1947 until 2005, when the mission was taken over by the Director of National Intelligence. Today, the CIA continues to be a relevant contributor to delivering intelligence to the First Customer.
Autor: dr. Horațiu Blidaru
