Ofițer de marină în rezervă, a fost un pionier al automobilismului, alăturându-se clubului regal de profil în 1902. Pasionat de motoarele cu combustie, a practicat yachtingul și a obținut licența de pilot de aviație la 54 de ani. Împătimit al vitezei, circula prin Londra la volanul unui Rolls Royce având plăcuțe de înmatriculare rezervate familiei regale.
În 1914, în timpul unei deplasări în Franța, și-a pierdut un picior într-un accident auto. Incidentul a devenit parte a mitologiei activității de intelligence. În versiunea romancierului Compton Mackenzie (Greek Memories 1932; publicarea romanului i-a atras autorului o condamnare în temeiul Legii Secretelor Oficiale, pentru dezvăluirea de informații clasificate), care i-a fost subordonat în anii Primului Război Mondial, și-a amputat singur piciorul cu un briceag pentru a-i da ajutor fiului său de 24 de ani, grav rănit în același accident, care însă nu a supraviețuit. În anii ce au urmat s-a deplasat cu un scuter și s-a folosit de proteza de lemn pentru a testa reacțiile candidaților care își doreau o carieră de ofițer de informații, înfigându-și brusc un compas prin stofa pantalonului, în timpul interviului de angajare. Purta o sabie ascunsă într-un baston, recurgea adesea la deghizări în misiunile externe și se fotografia în cele pe care le considera reușite. Era atras de gadgeturi și coduri și îi plăceau glumele și poveștile. Deși lipsit de o experiență solidă în activitatea secretă, a pus bazele organizației de culegere de informații externe cu cea mai lungă activitate neîntreruptă din lume. A fost decorat pentru merite deosebite în activitatea secretă nu doar de către statul britanic, ci și de către Rusia, Franța, Belgia și Italia, iar pe 26 iulie 1919 a fost înnobilat de către regele George al V-lea.
A devenit cunoscut drept „C”, ca urmare a obiceiului de a semna documentele oficiale cu această iniţială, folosind cerneală de culoare verde. O tradiție pe care succesorii săi au păstrat-o până în zilele noastre și care a inspirat personajul ”M” din seria James Bond. Excentricul portret îi aparține căpitanului sir Mansfield George Smith-Cumming, fondatorul Serviciului Special de Informații britanic (Special Intelligence Service/SIS), cunoscut și sub titulatura MI6.
Unul din cei mai buni agenți pe care i-a recrutat în cei 14 ani cât a condus serviciul de informații externe l-a descris astfel: „Acest om extraordinar era mic de statură, iar părul cărunt, întins, îi acoperea pe jumătate capul rotund. Gura lui era severă, iar un ochi de vultur te privea pătrunzător printr-un monoclu cu ramă de aur. La prima vedere părea foarte sever. Felul său de a vorbi era abrupt. Cu toate acestea, înfățișarea severă se topea în cel mai amabil dintre zâmbete, iar ochii blânzi și buzele dezvăluiau o inimă mare și generoasă. Oricât de surprins am fost la prima întâlnire, am învățat curând să îl privesc pe Șeful cu un profund sentiment de admirație” (Michael Smith, The Spying Game. The Secret History of British Espionage, Politico’s Publishing, London, 2004, p. 144).
Smith s-a născut la 1 aprilie 1859. Se știu puține lucruri despre copilăria sa, însă la vârsta de 12 ani se alăturase deja Marinei Regale. A absolvit Colegiul Naval din Dartmouth ca sublocotenent, în 1878. În următorii 7 ani a patrulat în Indiile de Est la bordul cuirasatului Bellerophon, luptând cu pirații malaezi. A fost decorat pentru meritele din timpul războiului anglo-egiptean. Dosarul de personal îl descrie drept un ofițer inteligent, care avea cunoștințe despre la electricitate și fotografie, vorbea franceza și avea talent la desen.
Din păcate, a fost nevoit să treacă în rezervă din motive medicale, în 1885. Patru ani mai târziu s-a căsătorit cu Leslie Marian Valiant–Cumming, adăugându-și numele de familie al acesteia. Peste ani, inițiala ”C” avea să îi cimenteze moștenirea de maestru al spionajului.
Fobia spionilor Kaiserului
În martie 1909, la nivelul opiniei publice apăruse un sentiment acut de îngrijorare, generat de relatări alarmiste despre o iminentă invazie și omniprezența spionilor Kaiserului. Tema avea să fie promovată de la tribuna Parlamentului de către lordul Frederick Roberts, care susținea că în Marea Britanie se află 80.000 de germani, în marea lor majoritate soldați antrenați. În aceste condiții, premierul Herbert Asquith a dispus Comitetului pentru Apărare Imperială (Committee on Imperial Defense) evaluarea pericolului reprezentat de spionajul german în porturile britanice, sarcină încredinţată unui subcomitet format din înalți oficiali civili și militari. Raportul, finalizat în iulie 1909, a concluzionat că „un sistem extensiv al spionajului german există în această ţară” şi lipseşte „o organizaţie care să stabilească cu acurateţe existenţa şi obiectivele sale”. La propunerea subcomitetului, pe 1 octombrie 1909 a fost înfiinţat în comun, de către Ministerul de Război şi Amiralitate, Biroul Serviciului Secret (Secret Service Bureau/SSB), având ca principale misiuni culegerea de informaţii cu privire la capabilităţile militare şi navale ale Imperiului German şi neutralizarea spionajului german din Insulele Britanice.
Acesta este contextul în care Cumming, pe atunci în vârstă de 50 de ani, a primit o scrisoare misterioasă de la unul din foștii săi comandanți, amiralul Arthur Wilson, care l-a invitat la Londra, asigurându-l că îl așteaptă „ceva bun”. Aici, a primit oferta de a conduce ramura navală a noii organizații de informații, post pentru care deținea, potrivit recomandării Amiralității, „calificări speciale”. Acestea din urmă fuseseră dovedite în timpul unei misiuni sub acoperire pe care a desfășurat-o în primăvara anului 1905, din însărcinarea Ministerului de Externe, pentru a studia dezvoltarea motoarelor cu propulsie bazate pe combustie internă în flotele de pescuit ale Suediei și Olandei. Ramura militară i-a fost încredințată căpitanului Vernon George Waldegrave Keell, a cărui carieră este la fel de interesantă.
Născut pe 21 noiembrie 1873, Waldegrave Keell a absolvit Academia Militară Regală Sandhurst şi a fost repartizat în Regimentul South Staffordshire. Având o înclinaţie nativă spre limbi străine (vorbea germana, italiana, franceza şi poloneza), a servit în Rusia şi apoi în China, unde a participat la reprimarea Rebeliunii Boxerilor. Între 1902 şi 1906 a fost şeful Biroului German din Ministerul de Război, iar la declanşarea Primului Război Mondial a orchestrat demantelarea reţelei spionajului german. După preluarea poziţiei de director general al Serviciului de Securitate, pe care a deţinut-o până în 1940, avansând până la gradul de general maior, a fost cunoscut drept „K”. A încetat din viaţă pe 27 martie 1942, fiind înnobilat post mortem.
Organizarea rețelei
Revenind la Cumming, la finalul primei sale zile de muncă, pe 7 octombrie 1909, acesta avea să noteze în jurnal: „Am venit la birou și am rămas întreaga zi, dar nu am întâlnit pe nimeni și nu am avut nimic de făcut”. Misiunea de a construi de la zero un serviciu de informații externe, într-o țară aflată într-o „splendidă izolare”, care nu mai resimțise nevoia de spioni de pe timpul lui Napoleon, s-a dovedit o adevărată provocare. Deși tradiția activității de culegere de informații externe data din timpul domniei reginei Elisabeta I, nevoia instituționalizării a apărut abia în momentul în care Germania a devenit o amenințare iminentă la adresa intereselor de securitate ale Marii Britanii.
Asemenea lui Sir Francis Walshingam, șeful spionilor din epoca elisabetană, Cumming a fost nevoit să suplimenteze din propriile venituri fondurile de numai 2700 de lire alocate inițial serviciului. Conspirarea activității a constituit o prioritate încă de la început. Primul sediu a funcționat în apartamentul său, sub acoperirea unei firme de export (Rasen, Falcon & Co, Shippers and Exporters). La scurt timp Cumming a închiriat un spațiu pentru întâlniri cu persoane din afara organizației, a atribuit ofițerilor nume de serviciu și le-a interzis primirea sau transmiterea corespondenței la/de la birou.
Pe 21 octombrie 1909, pe fondul rivalității în creștere dintre cei doi șefi ai serviciului secret, au fost delimitate formal competențele: Cumming a primit responsabilitatea pentru culegerea de informaţii din afara graniţelor, în calitate de şef al Secţiei Externe (Foreign Section), în timp ce lui Kell i-au fost încredințate misiunile de contraspionaj, ca şef al Secţiei Interne (Home Section). În aprilie 1914, serviciul a fost plasat din punct de vedere administrativ sub autoritatea Directoratului de Operaţiuni Militare (Directorate of Military Operations) al Ministerului de Război, Secţia Internă primind titulatura MO5(g) iar cea externă MO6. Începând cu ianuarie 1916 controlul asupra ambelor secţiuni a fost preluat de noul Directorat pentru Informaţii Militare (Directorate of Military Intelligence), în cadrul căruia Secţiunea Internă a primit codificarea MI5, în timp ce Secţiunea Externă a devenit MI1(c).
Principala amenințare la adresa existenței structurii de informații externe a reprezentat-o, paradoxal, Ministerul de Război. „Șefii mei din partea autorităților militare – avea să mărturisească Cumming – au permis interferențe constante în activitatea mea, mi-au subminat autoritatea și m-au tratat drept outsider” (Keith Jeffery, MI6. The History of the Secret Intelligence Service. 1909 – 1949, Bloomsbury Publishing, London, 2010, p. 52). Mai mult, serviciul său a fost deposedat constant de cei mai buni ofițeri, care erau preluați de armată. În contextul multiplelor tensiuni în probleme de intelligence manifestate între Ministerul de Război, Amiralitate și Ministerul de Externe, el a reușit performanța „de a servi simultan trei stăpâni”, menținând autonomia serviciului și consolidându-i rolul interdepartamental, în supervizarea Subsecretarului de stat permanent pentru Afaceri Externe (Permanent under Secretary of State for Foreign Affairs).
Extinderea monitorizării
Potrivit istoricului Keith Jeffrey, Cumming a depus eforturi substanţiale pentru a îmbunătăţi culegerea de informaţii cu privire „la orice mişcare care să indice un atac împotriva acestei ţări”, misiune descrisă în terminologia de specialitate de astăzi drept avertizare timpurie. El a organizat un sistem eficient de monitorizare a progreselor Germaniei în domeniile armamentului și construcțiilor navale, plasându-și agenți în porturi precum Hamburg și Kiel. Construcția rețelei de spionaj din Germania a fost o întreprindere dificilă, în condițiile în care persoanele născute în afara granițelor erau monitorizate îndeaproape, iar depistarea activității de trădare le-ar fi dus în fața plutonului de execuție. Potrivit raportului întocmit de Cumming după primele șase luni de activitate, cel mai important agent, „B”, a fost plătit cu aproape 1.500 de lire (echivalentul a 110.000 de lire de astăzi). Acestor surse li s-a adăugat sprijinul voluntar al unor cetățeni britanici care desfășurau afaceri în străinătate.
Treptat, culegerea de informații cu privire la Germania s-a extins și în alte țări europene, precum Danemarca, Norvegia (pentru monitorizarea deplasării navelor germane în Marea Baltică) ori Belgia (pentru semnalarea anticipativă a indicatorilor unui atac la granița de vest a principalului adversar). În Copenhaga, spre exemplu, a fost trimis primul ofițer de informații permanent peste hotare, ceea ce SIS va numi ulterior „șef de stație”.
Schimb de informații între aliați
Cumming s-a implicat nemijlocit în activitatea secretă, realizând întâlniri cu surse la Antwerp, Paris ori Liege. Tot lui i se datorează și stabilirea primelor legături cu un serviciu de informații străin. În martie 1912, s-a întâlnit cu șeful Biroului 2 francez, colonelul Charles-Edouard Dupont, principalul subiect de interes comun fiind informațiile cu privire la capabilitățile și intențiile Germaniei. Anticipând criza ce avea să vină, în mai puțin de un an francezii și britanicii au început să schimbe informații în mod regulat.
Lui Cumming i se datorează și primul sistem pentru procesarea și evaluarea informațiilor, dezvoltat pe parcursul primei conflagrații mondiale. Acesta cuprindea o scală cu 8 itemi, de la A – „Considerat corect” – la E – „Prea vag să aibă vreo valoare”. Existau și calificări precum G – ”Lipsit de interes” – și H – „Prea vechi pentru a fi verificat”. Pe parcursul Primului Război Mondial tânăra organizație de spionaj a contribuit relevant la asigurarea necesităților informaționale ale autorităților militare. În august 1914, acestea au vizat prioritar informații cu utilitate operațională pentru Forța Expediționară britanică.
Treptat, aria de interes a SSB s-a extins la nivel global, de la SUA, la Turcia, Grecia ori Italia. În octombrie 1916, Cumming dispunea deja de peste 1000 de agenți de informații. Un interes aparte a fost acordat evoluţiilor din Rusia, unde au acţionat agenţi celebri, precum Sidney George Reilly, acuzat că a orchestrat un atentat nereuşit împotriva lui Vladimir Ilici Lenin, în martie 1918.
În replică, agenții poliției secrete bolșevice (CEKA) au pătruns cu forța în ambasada britanică din Petrograd, în atac pierzându-și viața atașatul naval, căpitanul Francisc Cromie. Principala realizare a lui Cumming a reprezentat-o organizarea unei vaste rețele de spionaj în Belgia (peste 800 de agenți), pentru monitorizarea deplasărilor trupelor germane, având numele de cod „La Dame Blanche” (figură feminină mitică a cărei apariție a prezis căderea dinastiei imperiale germane Hohenzollern). Aceasta este considerată cea mai de succes operațiune HUMINT din Primul Război Mondial. Parte din informații erau valorificate prin intermediul Biroului Central Interaliat, înființat în toamna anului 1915, care reunea ofițeri de informații din Franța, Marea Britanie, Belgia, Rusia, Portugalia și SUA.
România, o sursă pentru informații
România, care ocupa o poziție geografică pivot în Balcani, a devenit o țintă importantă pentru spionajul britanic. În decembrie 1915, Cumming l-a angajat pe Bertie Maw, care derulase afaceri cu petrol în România, pentru a culege informații economice. Acesta și-a folosit cunoștințele și contactele de dinainte de război pentru a construi o rețea informativă în rândul angajaților căilor ferate și vămilor, pentru monitorizarea comerțului cu Austro-Ungaria. În februarie 1916, Cumming l-a trimis la București pe căpitanul Thomas Laycock, un ofițer experimentat, pe care l-a descris drept „foarte capabil”, pentru a obține informații militare. Istoria oficială a MI6 consemnează dezamăgirea față de calitatea și cantitatea informațiilor primite. Potrivit istoricului Keith Jeffery, după ce România a intrat în război de partea Aliaților, în august 1916, rețeaua lui Laycock, care devenise o misiune militară acoperită, în legătura atașatului militar, s-a relocat la Iași odată cu retragerea guvernului român, unde a acționat până în primăvara anului 1918.
Un lux necesar
Odată cu sfârșitul războiului, Cumming a fost nevoit să poarte o bătălie mai puțin riscantă, dar mai insidioasă, pentru supraviețuirea SIS ca organizație independentă, în condițiile în care responsabilii structurilor de informații militare au exercitat presiuni constante în direcția unificării spionajului și contraspionajului în cadrul unui Serviciu Secret de Informații. Cu sprijinul Ministerului de Externe, Cumming a rezistat tentativelor de anexare de către Ministerul de Război, până la finele conflagrației mondiale reușind să păstreze independența și caracterul interdepartamental al organizației care va evolua, în anii 1920, în SIS.
Cumming a avut capacitatea de a asigura continuitatea misiunilor în condițiile unor constrângeri bugetare severe. În iulie 1919, spre exemplu, ministrul de Externe George Curzon a declarat că Serviciul Secret este „un lux pe care nu ni-l permitem în actuala stare a finanțelor noastre, deoarece nu produce valoare pentru banii pe care îi cheltuim cu el” (Keith Jeffrey, op. cit.). Propunerilor de reducere drastică a bugetului li s-a opus Winston Churchill, ministrul de Război, care a avertizat că într-o lume caracterizată de antagonisme și de schimbarea accentuată a alianțelor, în care forțele militare au fost mult reduse, informațiile oportune sunt vitale.
Deși Ministerul de Externe a fost confirmat drept autoritate tutelară a SIS, relațiile dintre diplomați și colegii lor clandestini au fost uneori dificile, îndeosebi în ceea ce privește aspectele referitoare la acoperirile utilizate. Cumming a reușit însă să îi determine pe ofițerii de informații să lucreze în armonie cu personalul ambasadelor și legațiilor, dar independent de acesta. Principala sa realizare în primii ani interbelici a reprezentat-o, în exprimarea plastică a lui Sir Henry Wilson, șeful Statului Major Imperial, mutarea accentului de la „nemți la bolșevici”.
Cumming a încetat din viață pe 23 iunie 1923, ca urmare a unui atac de cord, în sediul din Melbury Road, în care și locuia. Cu puțin timp înainte, luase decizia de a se retrage din activitate, convingându-și superiorii să accepte ca succesor tot un ofițer de marină, pe amiralul Hugh Sinclair.
Istoria oficială a MI6, lansată cu prilejul aniversării centenarului, a scos la lumină, în premieră, activitatea agenției din primele patru decenii, acordând un spațiu generos personalității și performanțelor lui Cumming.
În martie 2015, directorul MI6, Alex Younger, a dezvelit o placă comemorativă dedicată lui Cumming, amplasată la intrarea în Whitehall Court, sediul serviciului secret în anii Primului Război Mondial. Potrivit lui Alan Judd, autorul biografiei autorizate a primului director al SIS, din acest loc au izvorât „multe dintre poveștile, tradițiile, miturile și realitățile spionajului modern”.
Abstract
British espionage establishment took shape at the beginning of the XX century, few years before the Great War. As fears of German spies engulfed the British society, the War Ministry and the Admiralty decided to respond by setting up the Secret Service Bureau. Sir Mansfield George Smith-Cumming, a veteran captain, was in charge of the naval branch of the organization that, over time, grew to what we today know as MI6.
Autor: dr. Horațiu Blidaru
