Hechingen nu a devenit o metropolă a spionajului. Orașul, cu aproape 20.000 de locuitori, se află în landul Baden – Württemberg, este pe jumătate catolic și are, poate, cinci evrei. Cu toate acestea, Markus Wolf s-a născut aici, acum 100 de ani, pe 19 ianuarie 1923. S-a aflat la conducerea serviciului de informații al RDG mai bine de trei decenii, ultimul grad obținut fiind cel de general-colonel. Tot aici a crescut și Klaus Kinkel, fiul unui medic și viitor președinte al Serviciului Federal de Informații, deși numai pentru aproape patru ani (între 1979 și 1982 – n.t.). Kinkel a fost catolic și s-a născut în aceeași zi cu Papa Francisc, în timp ce tatăl lui Wolf, scriitorul Friedrich Wolf, avea origini evreiești. Kinkel a ajuns președintele FDP (Partidul Liber Democrat – în germană: Freie Demokratische Partei – n.t.) în Republica Federală Germană, iar Wolf a devenit membru al SED (Partidul Socialist Unificat al Germaniei – în germană: Sozialistische Einheitspartei Deutschlands – n.t.) în Republica Democrată Germană, fiind, cel puțin un timp, membru în Comitetul Central.
O filă de istorie germană în miniatură, à la Hechingen, dar nu suficient pentru a face din oraș capitala spionajului, pentru a pune niște plăci comemorative pe casele în care au locuit, sau pentru a-i desemna cetățeni de onoare pe vreunul dintre ei. Desigur, frumoasele biserici din oraș nu sunt nici pe departe de anvergura Cancelariei Federale din Bonn, pe care Kinkel a vizitat-o cel puțin oficial, în timp ce Wolf i-a trecut pragul doar neoficial. Pe de altă parte, Wolf și-a trecut numele în cartea de istorie a serviciului de informații est-german, în timp ce Kinkel și-a asigurat cel puțin un capitol modest în cea a BND.
Există o serie de publicații în care poți citi despre faptele de eroism ale serviciului de informații condus de Wolf. Numai în Republica Federală erau activi în jur de 1.500 de agenți neoficiali, o rețea care, timp de câteva decenii, a furnizat informații prețioase din Cancelaria federală, din Bundestag, din organizațiile politice și chiar din Serviciul Federal de Informații (BND) sau Biroul Federal pentru Protecția Constituției (BfV), de la informații legate de cercetare și tehnologie până la cele referitoare la NATO. Cu alte cuvinte, o poveste de succes. Republica de la Bonn era transparentă. În timp, s-au mai pierdut detalii legate de evoluția lui Wolf ca și comunist: dornic să învețe, să se autocorecteze, până a ajuns așa cum este privit astăzi, un domn cu maniere alese, dar în același timp un om simplu și direct.
Un tânăr german în URSS
Cei doisprezece ani pe care Markus Wolf i-a petrecut în Uniunea Sovietică, unde a emigrat cu părinții și fratele său Konrad, i-au influențat, pentru totdeauna, atitudinea și perspectiva asupra vieții. Sunt acei ani teribili ai terorii, ai proceselor de fațadă și ai deportării, în Uniunea Sovietică, ai invaziei germane, ai celui de-al Doilea Război Mondial. Abilitatea de a anticipa pericolul, de a simți încotro bate vântul în politică era vitală. Pașii membrilor poliției secrete sovietice care se strecurau noaptea pe coridoarele clădirilor în care locuiau emigranții nu puteau să inspire decât teama că au venit după tine. Aceasta lasă inevitabil o amprentă asupra oamenilor – inclusiv asupra lui Markus Wolf: să fii capabil să supraviețuiești însemna să înveți să fii suplu, adaptabil și flexibil. Oricine scăpa nevătămat era stalinist. Când a aterizat la Berlin, în mai 1945, Wolf avea 22 de ani, Germania era un morman de ruine, moral, militar, cultural și din orice alt punct de vedere.
Șase ani mai târziu, în vara anului 1951, Wolf s-a alăturat serviciului de informații externe al RDG, la acea vreme doar un fel de filială de limbă germană, o extensie a spionajului sovietic.
Lucra la Departamentul I din cadrul Institutului pentru cercetări economice, după cum scria pe plăcuța de pe ușa biroului său, în subordinea lui Gustav Szinda, un cadru de informații comunist cu experiență, a cărui sarcină era să indentifice spionii din interiorul organizației și din rețeaua sa neoficială. Ceea ce astăzi este cunoscut pretutindeni ca „house chapel” (agentură/rețea informativă). În acele zile, când paranoia ideologică atingea cote maxime, Wolf și Szinda au găsit ceea ce căutau și au pus bazele celei mai fascinante rețele de informații, ale cărei ramificații ajunseseră până la Cancelarie, Oficiul pentru Protecția Constituției și chiar la partidele din Bundestag. Am discutat cu el despre toate acestea.
Prietenul din exil
Hajo era omul de legătură al lui Wolf . Hajo este Heinrich Graf von Einsiedel, strănepotul cancelarului Reich-ului, Otto von Bismarck, care a fost profund marcat de experiențele sale în captivitate, în Uniunea Sovietică, și ca vicepreședinte al „Comitetului Național al Germaniei Libere”, înființat în 1943 la Moscova sub forma unui guvern în exil.
“Jurnalul tentațiilor” (Heinrich Graf von Einsiedel: Tagebuch der Versuchung. 1942-1950, Berlin, 1985), în care sunt consemnate toate aceste fapte, este motivul pentru care ne-am întâlnit în apartamentul său din Munchen. Aveam multe întrebări. Social-democratul și memoria lui fotografică au fost de mare ajutor în realizarea cercetării. Partenerul de interviu mi-a devenit și prieten. Când a căzut Zidul, Hajo s-a dus să se vadă cu Wolf în apartamentul său, aflat pe strada Spreeufer nr. 2. Au vorbit despre funcționarii care fuseseră destituiți (în 1953 – n.t.) din Biroul Politic al SED, Rudolf Herrnstadt, redactor-șef la „Neues Deutschland”, și Wilhelm Zaisser, Ministru al Securității de Stat (Ministerium für Staatssicherheit; Zaisser a fost instruit de GRU în perioada interbelică și a devenit cetățean sovietic în 1940. Herrnstadt și Zaisser, opozanți ai secretarului general al SED, Walter Ulbricht, au fost îndepărtați de la putere după moartea lui Stalin și preluarea conducerii partidului comunist de la Moscova de către Nikita Hrușciov – n.t.).
Hajo a spus că Wolf voia să fie contactat pentru alte detalii, și pentru aceasta a dezvăluit numărul lui Wolf. Abia mai târziu a ieșit totul la iveală: corespondența dintre Hajo și Wolf a fost recunoscută de Minister în anii 1980, chiar în ziua în care ministrul adjunct, funcție pe care Wolf o ocupa de zeci de ani, a fost în sfârșit destituit. Erich Mielke (adjunctul lui Zeisser, devenit ministrul Securității Statului în 1957 – n.t.) l-a eliminat imediat cu precizie chirurgicală, l-a urmărit pas cu pas, monitorizând inclusiv corespondența dintre cei doi (Hajo și Wolf – n.t.), care erau aproape de aceeași vârstă și fuseseră inițiați în politică în Uniunea Sovietică pe vremea când erau adolescenți.
Apoi am fost aproape de a ne întâlni în Jochberg, în apartamentul de vacanță a lui Hajo din apropiere de Kitzbühel. Am vrut să petrecem vacanța de toamnă din 1990 la Vechea Moară. Cu puțin timp înainte de începutul excursiei, planurile au fost anulate. Wolf era fugar și s-a ascuns o perioadă în acest apartament, locaţia sa fiind, la acea vreme, necunoscută. Dispariția sa nu a fost primită cu mare entuziasm de camarazii săi, nici de succesorul său, Werner Großmann, care fusese deja reținut. Trecând prin Ungaria, Wolf a aterizat în cele din urmă la Moscova, fiind reținut de germani abia un an mai târziu. Hajo a păstrat legătura și a transmis mesajele în perioada în care Wolf se pregătea să fie judecat pentru trădare. În tot acest timp, aveau loc doar întâlniri scurte, uneori la o măsuță în Alexanderplarz, alteori în drum spre secția de poliție la care trebuia să se prezinte.
Amintiri despre război
Când scriitorul francez Gilles Perrault, cunoscut pentru volumul „L`Orchestre Rouge” (1967, Éditions Fayard – n.t.), și-a prezentat cartea „Le Dossier 51” (1969, Éditions Fayard – n.t.), la Institutul Francez, în mai 1994, am stabilit să ne întâlnim acolo și a urmat o lungă conversație despre „Rezidentura Varșovia”, care a desfășurat o remarcabilă activitate informativă pentru serviciul de informații al armatei sovietice în pragul celui de-al Doilea Război Mondial. Amândoi ne-am gândit mult timp la acest lucru, în principal datorită lui Ilse Stöbe, o tânără pe care abia dacă o cunoștea cineva la vremea respectivă, și care primise o placă comemorativă la Ministerul German de Externe în iulie 2014, în semn de recunoștință pentru colaborare și rezistență; un gest diplomatic, în onoarea celei care a fost decapitată în Plötzensee (închisoare din Berlin – n.t.) în anul 1942, ca parte a represaliilor la adresa Rusiei. (Ilse Stöbe, membră a mișcării de rezistență antinazistă, a furnizat informații sovieticilor înaintea invadării URSS și a lucrat, pentru o scurtă perioadă, în Ministerul German de Externe, în 1940. A fost deconspirată, după ce un agent de informații militare sovietice a încercat să ia legătura cu ea, și arestată de Gestapo sub acuzația de spionaj pentru URSS, ca membră a rețelei de rezistență antinazistă Orchestra Roșie – Die Rote Kapelle – n.t.)
Wolf cochetase mult timp cu ideea de a scrie despre aceasta, în maniera lui Peter Weiss (autor al romanului în trei volume „Die Ästhetik des Widerstands”, dedicat mișcării de rezistență din Europa de la mijlocul anilor `30 până la al Doilea Război Mondial – n.t.), dar folosindu-se de dosarele întocmite de un birou din serviciul său. Această iniţiativă nu s-a concretizat. Întâlnirea noastră a marcat debutul unor conversații telefonice ocazionale și al unor întrevederi de câteva ore, axate pe întrebări detaliate despre istoria Hauptverwaltung Aufklärung (HV A), Serviciul de Informații Externe al Ministerului pentru Securitatea Statului (Stasi).
Comisarul federal Jochen Gauck (pastor, însărcinat cu studierea arhivei Stasi, ulterior președinte al Germaniei, între 2012 și 2017 – n.t.), în calitate de responsabil, a aprobat aceste interviuri. El era de părere că o cercetare liberă trebuie să includă martori oculari („Cred că acesta este rolul oamenilor de știință”), dar totuși a vrut să rămână mereu în cadru. Deschiderea a dispărut brusc odată cu schimbarea conducerii, când verticalitatea nu a mai fost la modă. Întrebat despre acest lucru, Gauck a recomandat să se permită intervievarea unor martori contemporani pentru enciclopedia „Cine era cine în RDG” (Helmut Müller-Enbergs, Jan Wielgohs, Dieter Hoffmann, Andreas Herbst, Ingrid Kirschey-Feix , Wer war wer in der DDR?). Acest lucru a fost acceptat. În acest context, Wolf, Grosmann și alți câțiva șefi de departament și șefi de divizie erau din nou puși în fața reevaluării istorice, deoarece erau și ei martori contemporani.
Informatorii STASI
Ca și cum ar fi fost o glumă, când de fapt era doar o ironie a sorții, telefonul a sunat, iar din receptor s-a auzit doar un cuvânt: „Wolf”. Pauză. Apoi: „Markus Wolf”. Citise cartea despre „colaboratorii neoficiali” (Helmut Müller-Enbergs, Inoffizielle Mitarbeiter des Ministeriums für Staatssicherheit, Berlin 1998 – n.t.), care prezenta instrucțiunile de lucru cu agenții și spionii din Republica Federală. Potrivit lui Wolf, aceasta conținea unele erori, despre care dorea să vorbim. Oferise deja câteva indicii prețioase înaintea publicării ei, în noiembrie 1998. Ne-am întâlnit apoi în districtul Nicolai, cel mai adesea la Cafe Spreeblick și uneori la Paddenwirt. Ar fi preferat la Prenden, la reședința lui de weekend, unde am fost invitat, dar nu am ajuns niciodată. Ciudat, dar abia daca era cineva în bar atunci când apărea, cu haina și cu bastonul lui, care îi erau luate de un angajat cu un salut politicos, apoi era servit cu ceai. Niciodată nu punea întrebări. Și niciodată nu menționa vreun nume. Doar numele de cod, care erau îmbogățite cu detalii biografice. Dacă din greșeală numele adevărate apăreau în conversații, Wolf zâmbea fără să adauge nimic altceva. Dacă nu deținea o informație, Wolf încerca să o obțină, indiferent despre cine era vorba. Voia ca istoria să fie corect scrisă.
Sursa „Kornbrenner”
„Kornbrenner” era una dintre zecile de surse care făceau obiectul discuțiilor în anul 2006. În cazul acesta, era vorba despre un SS-Obersturmführer (ofițer superior SS – n.t.), implicat în persecutarea evreilor din Franța și condamnat la moarte acolo din acest motiv. Apoi a descoperit o îndeletnicire interesantă în organizația Gehlen (organizație postbelică de spionaj împotriva sovieticilor, condusă de fostul ofițer Abwehr Reinhard Gehlen, precursoarea serviciului federal de informații externe – BND – n.t.): acțiuni de dezinformare care vizau RDG. Dosarul lui „Kornbrenner” a fost distrus la BND. Într-o operațiune de amploare, el a intrat în vizorul serviciului de informații est-german, a fost recrutat, devenind agentul „Kornbrenner”, și a primit misiunea sensibilă de a procura diverse documente de la Bonn.
Treptat, „Kornbrenner”, care era controlat de Gerhard Leo (fost membru al rezistenței anti-naziste din Franța – n.t.), a devenit o sursă foarte importantă a serviciului. Obținea documentele dorite la nivel politic, printre acestea numărându-se „Tratatul general de război”, despre care se presupunea că avea să demonstreze planul de eliminarea a RDG. „Tratatul” a fost imediat exploatat în scopuri propagandistice de liderul comunist est-german Walter Ulbricht, până s-a dovedit a fi o pură invenție. Un succes pentru organizația Gehlen, o rușine pentru SED (Partidul Unității Socialiste din Germania (Sozialistische Einheitspartei Deutschlands). După aceea a urmat marea epurare a rețelei de spionaj anti-occidental care folosea agenți neoficiali (IMF – Inoffizieller Mitarbeiter der inneren Abwehr mit Feindverbindungen zum Operationsgebiet – „colaborator neoficial al apărării naționale care are legături cu inamicul dintr-un teatru extern de operațiuni” – n.t.). Venise momentul lui Wolf, a cărui reputație a crescut datorită lui Ulbricht, cel care îl va ajuta să ajungă în fruntea serviciului. Ce a descoperit Wolf? Infiltrarea serviciilor adverse peste tot. Sursele au fost oprite, rezidenții au fost retrași. Paranoia a fost cea care a dictat în destructurarea rețelei. Au fost făcute greșeli de începători. Numai că toate acestea se desfășurau pe fondul așa-zisei „conspirații a doctorilor” din Uniunea Sovietică, care era fățiș antisemită. Comuniștii de origine evreiască au avut parte de săptămâni grele. Nici măcar Wolf nu a scăpat neatins.
Bruno Haid, un subiect incomod
Unul dintre aceștia era fondatorul rețelei, Bruno Haid, ofițer de informații, care a condus și școala IMF. Acesta mi-a captat atenția deoarece Wolf a trebuit să adune „toate informațiile incriminatorii” despre el, iar ceea ce s-a aflat a fost că „părinții Gen. Haid sunt evrei” și că „o persoană tânără, cu părul negru și ochelari, părând a fi de origine evreiască” locuiește cu el. Haid a fost nevoit să părăsească IMF, Wolf îndemnându-l pe ministrul Zaisser să-l aresteze. Ministrul nu s-a gândit nicio clipă să facă acest lucru. Când Zaisser a fost demis, pe 17 iunie 1953, și nu era clar ce perspective avea – până atunci șefii serviciilor sovietice de informații rareori mureau din cauze naturale –, în ianuarie 1954 Wolf a găsit de cuviință să informeze conducerea partidului în legătură cu neimplicarea lui Zaisser în cazul Haid. O încercare de capitulare timidă, dar periculoasă în fața victoriosului Ulbricht. Totuși, aceasta era o abordare firească pentru acele vremuri. Ani mai târziu, când Stalin a fost aruncat de pe „Muntele Olimp”, Wolf a încercat din nou să limiteze pagubele – dar fără a avea succes cu Haid. În memoriile sale (Spionagechef im geheimen Krieg. Memoirs), publicate în 1997, lui Markus Wolf „nu i-a plăcut” să-și amintească această întâmplare.
Când a lăsat deoparte manuscrisul despre Haid, pe care îl citise atent pentru a sintetiza conținutul și pentru a scoate în evidență anumite aspecte, Wolf a pus acea singură întrebare – dacă nu s-ar putea scrie despre altceva. De exemplu, despre „Wallone”, dacă existau informații despre acesta. Cu siguranță existau, chiar dacă foarte puține, cu toate că, în anul 1968, acesta reprezenta o sursă importantă cu acces la conducerea Partidului Social-Democrat vest-german (SPD – Sozialdemokratische Partei Deutschlands). Wolf îl recrutase deja în 1967, întâlnindu-l apoi deseori și schimbând impresii cu el, până în 1972. În acel moment, a apărut întrebarea: Să sacrifici prestigiul științific al unei persoane de dragul unei importante surse istorice? Când a fost întrebat dacă așa stau lucrurile, Wolf a confirmat, arătând că lipseau unele aspecte și că astfel s-ar crea un dezechilibru. A fost preocupat și ulterior de acest lucru, motiv pentru care a scris că demiterea lui Haid a lăsat „impresia unei persecuții în stil stalinist”, ceea ce era „defăimător”. Wolf a repetat sfatul său „de a nu face din persoana lui Haid o temă centrală”. Lucrarea despre Haid (Helmut Müller-Enbergs: Markus Wolf und die Ablösung des Bruno Haid als Leiter der DDR – Nachrichtendienstschule 1952, în „Jahrbuch für Historische Kommunismusforschung”, Berlin, 2006) a fost publicată când Wolf încă trăia.
Albumul lui Krauß
Situația lui Wolf s-a înrăutățit atunci când unul dintre cei patru șefi de departamente principale din subordinea sa, Gotthold Krauß, s-a dovedit a fi sursă a serviciului de informații american, la jumătate de an după ce el preluase conducerea Serviciului de Informații Externe est-german. Krauß a schimbat taberele în 1953, în perioada Paștelui. Ce o fi simțit oare Wolf când pe biroul său a ajuns un album privat al lui Krauß, conținând fotografii cu bărbați spânzurați atârnând din copaci, în Uniunea Sovietică, puse laolaltă cu fotografii de familie? Oricum ar sta lucrurile, Krauß a produs un dezastru. Oficiul Federal pentru Protecția Constituției i-a compromis reputația cu această operațiune, numită „Aktion Vulkan”, deoarece cele circa o sută de fișe de cartotecă pe care Krauß le-a adus cu el (cunoscute astăzi ca Dosarele Rosenholz I) nu conțineau nicidecum liste cu agenți, cu câteva excepții, dar au fost catalogate astfel conform codului penal, fără a se putea dovedi. Iar pentru „institutul” condus de Wolf, aceasta a însemnat sfârșitul independenței. A fost înghițit de securitatea statului est-german. Ultimul ministrul al Securității Statului, Erich Mielke, a restricționat treptat autonomia serviciului extern de informații. Autoconservarea era posibilă numai prin succes în operațiunile de intelligence.
O informație-bombă
Iar succesul a venit într-un mod neașteptat, prin Werner Großmann. După ani lipsiți de activitate operațională, i-a căzut în mâini un jurnalist pe care îl numea „Kohle” (cărbune) și care avea acces în cercurile de la Bonn. Acesta a adus cu el un plan de atac îndreptat împotriva RDG, denumit „Decco II”. Din nou, Ulbricht a făcut public documentul, justificând mai târziu, prin acesta, chiar construcția Zidului Berlinului, în august 1961.
Din păcate, unii îl consideră chiar și astăzi ca fiind o probă solidă. În realitate, documentul nu este decât un fals furnizat de un impostor care era deja cunoscut serviciului de intelligence britanic ca fiind un traficant de informații: lui „Kohle” îi spusese, în 1949, că Hitler trăiește într-o mănăstire tibetană și că adjunctul său, Martin Bormann, se află în Marocul spaniol, iar acolo chiar vorbise cu el. Großmann și Wolf s-au gândit, cu siguranță, la ce soartă îi așteaptă dacă informația lui „Kohle” se dovedea a fi o lovitură – în cazul acesta din partea Serviciului militar de contrainformații. „Decco II”, susținea Großmann, era „totuși o chestiune importantă pentru tabăra socialistă” și trebuia lămurit dacă planul era adevărat sau era o dezinformare. În mai 1959, Großmann și Wolf au pregătit un mandat de arestare, iar „Kohle” a fost reținut timp de șase săptămâni în arestul din Hohenschönhausen și supus unor interogatorii prelungite. A fost eliberat „din lipsă de probe”, deoarece s-a considerat că „Decco II” este „adevărat”, din păcate a trebuit să fie luat ca atare. Mult timp expertiza lui „Kohle”, în calitate de ca editor pentru emisiunea „Hierzulande – Heutzutage” de la WDR (Westdeutscher Rundfunk este o companie publică de radio și televiziune din Renania de Nord-Westfalia, Germania, cu sediul în orașul Köln – n.t.), a fost neprețuită, în condițiile în care Berlinul de Est era foarte departe de Köln. Nu este exclus ca acest „cărbune” fierbinte să fi sudat relația dintre Wolf și Großmann, contribuind la ascensiunea în carieră a celui din urmă, până la punctul în care a devenit succesorul lui Wolf. Großmann a păstrat în seiful său dosarele lui „Kohle” până în ultima zi de muncă. Nu le-a cedat niciodată arhivei, ci le-a distrus el însuși. În zadar.
În mai 1997, când Wolf a fost condamnat de Curtea Supremă din Düsseldorf la doi ani de închisoare cu suspendare pentru privare de libertate, constrângere și vătămare corporală, povestea lui „Kohle” era încă îngropată adânc în arhivele Stasi. Dacă ar fi fost cunoscută, alta ar fi putut fi sentința dată la Düsseldorf, mai ales că „Kohle” a trăit până în 2001.
De la Stalin la Gorbaciov
Detensionarea relațiilor politice dintre cele două Germanii, din anii 1970, a fost la început privită, deși cu rezerve, ca oportunitate pentru spionajul extern est-german (HV A), într-un moment în care activitatea serviciului era la apogeu, se lucra mult mai profesionist și existau numeroase surse valoroase. Însă acela a fost și momentul unor eșecuri stânjenitoare. Günter Guillaume, secretar în cadrul biroului Cancelariei vest-germane, a fost deconspirat ca spion est-german în 1974; cu doi ani în urmă, sursa „Wallone” și directorul parlamentar al SPD, „Streit”, fuseseră discreditați. Wolf nu mai era demult adept al stalinismului – spre deosebire de Mielke – și supraviețuise multor crize. Când a murit fratele său, Konrad, în 1982, Wolf ar fi vrut să își scrie memoriile, în care să descrie nu doar trecutul său ci și pe cel al serviciului. El, care nu a avut acces direct la conducerea partidului, nici măcar la Honecker, și-a pregătit ieșirea de pe scenă, făcând anterior referire la aceasta, în scrisori de felicitare. Wolf a continuat să lucreze ca secretar, șofer și consilier în cadrul HV A, dezvăluindu-și simpatia pentru Gorbaciov, iar în cartea sa, „Die Troika: Geschichte Eines Nichtgedrehten Films”, publicată la Berlin, în 1989, a creionat câteva povești de viață diferite, începute în perioada stalinismului. Wolf nu a jucat un rol principal în procesul de apropiere dintre cele două state germane. În jurnalul său se întreba, încă din octombrie 1974, la ce folosesc serviciile de informații, și își răspundea: „O întrebare perfect legitimă la care nu ar răspunde, fără ezitare, un om onest din interior.” Tot Wolf adăuga: Documentele procurate de la NATO „cu mari eforturi” nu sunt „bune de folosit nici la toaletă.” Așa își încheie Markus Wolf biografia. Nu pare să fie ceva pentru care ar merita să fie comemorat în Hechingen. Fiindcă veni vorba, Wolf nu a putut ajunge la întâlnirea stabilită în noiembrie 2006. A murit, în același an, pe 9 noiembrie la vârsta de 83 de ani. L-a depășit și la acest capitol pe Klaus Kinkel, a cărui viață fusese cu un an mai scurtă. Pe de altă parte, statul în care fostul președinte al BND a lucrat încă există, în timp ce RDG și serviciul său de informații sunt istorie.
Abstract
Markus Wolf was born one hundred years ago on 19 January 1923 in Hechingen. He headed the GDR’s intelligence service for well over three decades and live to witness the fall of the Berlin Wall and the German Reunification. The years that Markus Wolf spent in the Soviet Union, where he emigrated with his parents and his brother Konrad in the 30`s, determined his outlook, attitude to life and perspective. Markus Wolf helped the setting up of an intelligence network whose arms reached into the GFR`s Chancellery, the Office for the Protection of the Constitution and, above all, into parties in the German Bundestag.
Autor: prof. dr. Helmut Müller-Enbergs
Domnul Helmut Müller-Enbergs este profesor-adjunct la Cold War Centre din cadrul University of Southern Denmark. A lucrat timp de peste două decenii în calitate de cercetător principal al Oficiului Federal pentru Arhiva Stasi și este unul dintre cei mai importanți specialiști în domeniul istoriei serviciului est-german de informații externe.
