De ce iubim propaganda

O scurtă trecere în revistă a definiţiilor conceptului de propagandă, oferite în perioada 1957 şi 1984, este prezentată în volumul „Propaganda and Mass Persuasion: A Hystorical Encyclopedia, 1500 To The Present” (2003). Astfel, Penguin Political Dictionary (1957) arată că propaganda constă în afirmaţii politice ale guvernării sau ale unui partid politic sau fapte al căror scop este altul decât cel declarat sau cel aparent şi proiectate să influenţeze publicul larg. Pocket Oxford Dictionary (1984), în schimb, defineşte propaganda drept informaţie viciată.

Desigur, unele definiţii promovate de cercetători în domeniu exagerează („totul este propagandă”) în timp ce altele sunt lipsite de conţinut relevant devenind inutile. Unii autori pun accent pe influenţa opiniilor sau comportamentului maselor, alţii pe nivelul de asumare al sursei, pe ponderea emoţiilor, pe canalele şi mecanismele de transmisie, ponderea adevărului, existenţa sugestiei sau scopului. În concepţia istoricului Nicholas J. Cull, coautorul volumului citat anterior, toate aceste definiţii eşuează deoarece nu iau în calcul sau chiar exclud activităţile care ar trebui să fie definite ca fiind de natură propagandistică.

Unul din părinţii conceptului, Jaques Ellul, vorbeşte despre nevoia de propagandă a oamenilor şi a societăţii în lucrarea „Propaganda. The formation on Men`s Attitudes”. Toată propaganda se bazează, în concepţia sa, pe o dublă nevoie care acţionează coordonat: nevoia statului de a face propagandă şi cea a oamenilor de a o primi. Statul are nevoie să facă propagandă pentru ca cetăţenii săi să se identifice cu societatea din care fac parte şi să se implice în activităţile acesteia.

Propaganda, irezistibilă

Istoricul militar Călin Hentea îşi sub-intitulează prefaţa volumului „Spectacolul propagandei” în mod ilustrativ, „Dulce ca mierea e spectacolul propagandei”. Şi argumentează prin aceea că propaganda este pretutindeni în jurul nostru, permanent şi nu o conştientizăm (decât arareori) deoarece îmbracă forme extrem de diferite. Hentea susţine că propaganda „ni se strecoară în minte şi în suflet ţâşnind pe neaşteptate, uneori chiar atunci când ne simţim mai bine şi suntem mai relaxaţi, din paginile ziarelor, dintr-o secvenţă de film, dintr-un refren la modă, dintr-un afiş la colţ de stradă sau dintr-o vorbă auzită la radio sau televizor în timpul cinei”.

Vulnerabilitatea noastră la propagandă se datorează, potrivit lui Jaques Ellul câtorva greşeli fundamentale pe care le comitem. În primul rând credem, în mod eronat, că aceasta este formată numai din minciuni şi lucruri inventate. Însă propaganda se bazează pe „adevăr”, sub diverse forme: jumătate de adevăr, adevăr limitat sau trunchiat, adevăr scos din context. În al doilea rând considerăm, la fel de eronat, că scopul unic al propagandei este de a influenţa opiniile. Cu toate acestea „propaganda se bazează pe convingeri, valori, stereotipuri deja formate pe care le completează sau le consolidează şi mai mult”.

În plan psihosociologic, propaganda este seducătoare deoarece ne confirmă ipotezele, ideile, aşteptările, judecăţile, stereotipurile, ne păsuieşte în efortul nostru cognitiv, ne incită simţurile, ne stimulează emoţiile etc. Psihosociologii aduc în atenţie câteva elemente ale personalităţii şi comportamentelor umane despre care se consideră că fac propaganda atât de seducătoare.

Parcimonia cognitivă. Oamenii au o capacitate limitată de a procesa informaţii şi aleg ruta periferică pentru a putea simplifica problemele complexe şi pentru a conserva efortul cognitiv. Această situaţie este exploatată de propagandă, care promovează utilizarea rutei periferice şi profită de capacităţile noastre limitate de procesare din cauza parcimoniei cognitive.

Emoţia. Mesajele cele mai percutante conving nu prin argumente şi dezbateri, ci prin manipularea emoţiilor. În volumul „Propaganda and Persuasion”, Gareth S.Jowett şi Victoria O’Donnell consideră muzica un astfel de exemplu. „Muzica este o tehnică de propagandă eficientă, deoarece atinge uşor emoţiile, sugerează asocieri şi experienţe trecute, ne invită să cântăm şi să îmbrăţişăm ideologia în versuri”. Să ne gândim doar la „La Marseillaise” sau la o reclamă comercială. Muzica este eficientă deoarece combină sunetul şi limbajul şi se repetă până devine familiară. Propaganda foloseşte şi exacerbarea emoţiilor atunci când naraţiunea capătă valenţe emoţionale mai pronunţate. Rusia foloseşte, de exemplu, nostalgia faţă de trecutul „glorios” sovietic în propaganda din statele foste comuniste.

Reflexe înnăscute vs. raţiune. Mecanismele psihologice care însoţesc propaganda şi contribuie la apariţia anumitor comportamente au parcurs un drum lung de la teza bulelor magice (teoria reflexului necondiţionat al lui Pavlov), la teza cetăţeanului raţional şi mai apoi la legea răspunsului cognitiv. Jowett şi O’Donnell consideră că tonul şi sunetul pot avea un efect de condiţionare. Şi fac referire la un psiholog rus, Serghei Martinianovici Dobrogaev, care a studiat, în anii ’50, relaţia dintre tonurile de vorbire, sunete şi condiţionare. Aici merită amintit că sovieticii au ales să difuzeze propagada prin difuzoare puternice. În acelaşi mod chinezii au folosit astfel de difuzoare care transmiteau „adevăruri” oficiale în pieţele publice. Autorii mai arată că imnurile sau cântecele patriotice sunt o formă de condiţionare, deoarece oamenii fredonează aceste melodii în timpul diverselor activităţi cotidiene, uneori fără să îşi dea seama, ajungând chiar să le cânte copiilor. Potrivit lui Cull mulţi scriitori consideră că propagada stimulează instinctele iraţionale umane şi se bazează pe acestea dar, întrucât atitudinile şi comportamentul nostru sunt şi produsul deciziilor raţionale, propaganda trebuie să apeleze la elemente raţionale.

Cogniţii sociale. Pentru a înţelege modul în care mesajele receptate conving, trebuie să înţelegem răspunsurile noastre cognitive la aceste mesaje, mai precis gândurile care ne trec prin minte. Uneori ne gândim cu atenţie la ceea ce se spune, alteori foarte puţin şi ne menţinem ideile şi prejudecăţile iniţiale; sau s-ar putea să fim depăşiţi de emoţii – temeri, speranţe.

Autorii studiaţi explică modul în care acţionează propaganda folosindu-se de disonanţa cognitivă. Oamenii acţionează permanent pentru reducerea disonanţei şi revenirea la starea de echilibru şi confort, iar propagandiştii folosesc o capcană, „rationality trap”. Capcana funcţionează în două etape. În prima, intenţionat, propagandistul provoacă disonanţă, ameninţând de exemplu, stima de sine sau făcând persoana să se simtă vinovată de ceva, trezind sentimente de ruşine sau inadecvare. În etapa a doua, propagandistul oferă o soluţie, o modalitate de a reduce disonanţa prin conformarea la orice solicitare care vine din partea sa (de exemplu să urăşti un duşman sau să votezi un anumit lider). Capcana devine cu atât mai eficientă dacă foloseşte emoţia.

Jocul propagandei

Putem înţelege cum putem fi atât de vulnerabili explorând câteva tipuri de cogniţii, concepte corelate şi tehnici care sunt exploatate de propagandă.

Propaganda face apel la autoritate; este corelată cu formatorii de opinie pe care îi simpatizăm, îi privim şi ascultăm cu plăcere şi interes. Preluăm fără a problematiza ceea ce spun ei, deoarece este mai comod să preluăm ceva gata elaborat. În alte situaţii pur şi simplu nu avem resursele necesare (timp, energie) pentru a ne forma propria părere. Jowett şi O’Donnell corelează autoritatea cu credibilitatea sursei. Oamenii au tendinţa de a se uita la figurile autorităţii pentru cunoaştere, orientare sau confirmare.

Adeziunea la o idee sau activitate la modă (bandwagon) exploatează dorinţa naturală a oamenilor de a fi de partea celor care câştigă, care sunt populari. Nimicurile pompoase (glittering generalities) reprezintă cuvinte foarte atrăgătoare din punct de vedere emoţional, foarte strâns asociate unor concepte şi credinţe apreciate. Ele conving fără a fi sprijinte pe informaţii ori raţiuni, deoarece este mai simplu şi comod. Aceste cuvinte fac apel la emoţii precum iubirea de ţară, de acasă, dorinţa de pace, libertate, onoare etc. Simplificarea este o altă tehnică, aflată în corelaţie cu parcimonia cognitivă. Adesea preferăm răspunsuri simple la probleme complexe. Simplificarea poate fi utilizată pentru a influenţa un public educat care, din cauza resurselor limitate de timp şi energie, este obligat adesea să accepte simplificări pentru a înţelege şi a reacţiona la alte domenii de interes. Nu în ultimul rând conspiraţiile, atrăgătoare pentru mulţi, ne intrigă, mai ales atunci când sunt folosite zvonuri, mituri sau false ipoteze.

În încheiere merită amintită remarca lui Jean Boudruillard, citat de Claude Bonnangem în lucrarea „Don Juan sau Pavlov? Eseu despre comunicarea publicitară”: „Creatorii de publicitate şi propagandiştii cred ce spun? Aceştia ar fi pe jumătate iertaţi. Cred consumatorii şi alegătorii ce li se spune? S-ar salva pe jumătate. Dar întrebarea nu există de fapt. Geniul lui Barnum sau al lui Hitler a fost să descopere nu cât de uşor este să înşeli publicul ci cât de mult îi plăcea publicului să fie înşelat”.

Abstract

In the so complex and sometime controversial universe of propaganda, we explain the reasons that make propaganda so permissive. I started from the hypothesis that propaganda folds on our cognitive structure and our emotional needs. Thus, propaganda turns into a seductive Morgana who starts a fight between reason, emotions, anchors, instincts, perceptions and representations.

Autor: N.S.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*
*