Cooperarea în intelligence, factor determinant în fața noilor amenințări la adresa mediului de securitate internațional

Mediul internaţional de securitate s-a degradat radical începând cu atacurile teroriste asupra Statelor Unite ale Americii, din 11 septembrie 2001, atacuri care practic au şocat comunitatea internaţională, generând măsuri fără precedent în istoria recentă a omenirii.

Acest eveniment izolat, mai mult decât oricare altul petrecut în anii ulteriori, a evidenţiat complexitatea şi natura pericolelor mediului de securitate specific secolului XXI, marcând, totodată, punctul de referinţă pentru revederea criteriilor clasice de analiză a securităţii internaţionale, cât şi a mecanismelor de gestionare a acesteia.

O dimensiune importantă a transformării activităţii serviciilor de intelligence după 11 septembrie 2001 este reprezentată de trinomul cooperare – conlucrare – colaborare, care exprimă modalităţile concrete prin care serviciile de intelligence şi securitate acţionează în vederea realizării unor obiective comune: încheierea de acorduri bilaterale şi multilaterale şi elaborarea unor instrumente regionale şi internaţionale care să prevadă măsuri eficiente, imediate şi de perspectivă pentru combaterea ameninţărilor de securitate globale.

Coordonarea eforturilor informative, schimbul de informaţii şi alte nevoi de cooperare se realizează prin protocoale, programe, proiecte ori operaţiuni informative. În timp ce conlucrarea se referă la activitatea din interiorul unui serviciu de intelligence, colaborarea şi cooperarea se realizează în spaţiul intern sau extern.

Colaborarea se referă la iniţierea şi dezvoltarea unor proiecte (de colaborare), a unor acţiuni specifice care vizează obţinerea, verificarea şi valorificarea informaţiilor şi produselor informaţionale, în timp ce cooperarea presupune organizarea, coordonarea, susţinerea şi realizarea în comun a unor acţiuni specifice de către structuri ale comunităţii de informaţii.

Dacă activitatea de colaborare vizează iniţierea şi dezvoltarea unor proiecte comune referitoare la obţinerea, verificarea şi valorificarea informaţiilor şi produselor informaţionale, prin cooperare se organizează, se coordonează şi se realizează acţiuni specifice în comun (de către structuri ale comunităţii interne sau în plan extern de structurile informative ale statelor membre NATO/UE sau prin structurile informative ale NATO/UE).

Cooperarea în domeniul intelligence-ului impune o etapă nouă în conlucrarea dintre serviciile de informaţii: deplasarea centrului de greutate dinspre schimbul de informaţii cu caracter de generalitate spre cooperarea pe cazuri şi acţiuni punctuale, ca modalitate de valorificare optimă a potenţialului oferit de partenerii implicaţi.

Limitele cooperării în domeniul intelligence-ului sunt legate, pe de o parte, de raţiunea obiectivă a compartimentării şi secretizării activităţii serviciilor specializate şi, pe de altă parte, de faptul că lumea intelligence-ului este caracterizată mai degrabă de competiţie decât de coeziune. De aceea, considerăm că abordarea problematicii cooperării în domeniul intelligence-ului trebuie să urmeze relaţia simplu-complex, în baza căreia se impune o coordonare reală a activităţii serviciilor în plan intern, regional şi internaţional.

Majoritatea statelor dezvoltate, inclusiv cele din spaţiul euro-atlantic, dispune de un cadru juridico-normativ ce reglementează org anizarea şi funcţionarea comunităţilor informative. Subliniem că o comunitate informativă nu este un simplu conglomerat de instituţii care, separat unele de altele, asigură securitatea statului. Comunitatea informativă este un tot integrat, este un sistem organizaţional al cărui produs finit este informaţia de securitate naţională.

Toate componentele sale sunt corelate, cooperarea între instituții fiind principiul fundamental al funcționării comunității informative.

Cooperarea instituțiilor în cadrul comunității informative oferă câteva avantaje majore: asigură completarea și verificarea informațiilor, previne dezinformarea, evită suprapunerile și rivalitățile disfuncționale. Indiscutabil, elementul coagulant al cooperării internaționale în domeniul intelligence-ului îl reprezintă amplificarea fără precedent a terorismului internațional, atât în ceea ce privește gravitatea actelor comise (din punct de vedere al numărului de victime și al pagubelor produse), cât și a formei sale de manifestare.

Noua configurație a amenințărilor a determinat statele din spațiul euro-atlantic să realizeze reforme de amploare în domeniul informațiilor, materializate prin strategii, politici de securitate, planuri de acțiuni și reglementări.

Necesitatea cooperării în domeniul intelligence-ului între serviciile de intelligence (de informații sau securitate ale spațiului euro-atlantic) a fost reliefată de conștientizarea faptului că nicio agenție (serviciu) de intelligence nu poate să facă față, individual, amenințărilor teroriste internaționale și exploziei informaționale mondiale; fluxul de informații din domeniile de interes pentru securitatea internațională determină crearea unei liste impresionante de cerințe în domeniul culegerii de informații.

Astfel a devenit necesară stabilirea unor mecanisme eficiente de gestionare și evaluare colectivă a informațiilor la nivelul Alianței Nord-Atlantice și al Uniunii Europene, colaborarea și conjugarea eforturilor și experienței structurilor de informații ale statelor comunității euro-atlantice cu cele ale altor servicii de informații partenere.

Procesul de definire a amenințărilor la adresa statelor a intrat într-un proces de schimbare odată cu sfârșitul Războiului Rece. Rivalitatea dintre țările NATO și cele comuniste (în special fosta URSS) a fost înlocuită de „amenințări de nișă”, respectiv amenințări difuze, imperceptibile, provinite din partea unor actori non-statali, mult mai puțin vizibili. Aceste amenințări se manifestă din ce în ce mai puternic într-un mediu internațional instabil, dominat de conflicte separatiste, etnice și religioase, dispute frontaliere, nemulțumiri în interiorul societății civile și, nu în ultimul rând, terorism.

Pentru mediul militar, aceste noi amenințări au determinat apariția unor noi moduri de ducere a luptei, respectiv războiul asimetric , operațiile militare altele decât războiul, câmpuri de luptă non-liniare, operațiuni cibernetice, operațiuni care se sprijină pe transferul de informații în rețele de comunicații de mare performanță, contraterorism. Diferențele între combatanți și non-combatanți, actori statali și non-statali, trupe aflate la contct și cele în rezervă, se diminuează progresiv și chiar dispar. Aceste noi forme de luptă nu numai că aduc în atenție noi tipuri de spații de ducere a luptei, dar implică și regândirea instruirii trupelor, și, în special, a structurilor de intelligence. Pe măsura intensificării proliferării noilor amenințări, structura, doctrina şi mentalitatea unităţilor de intelligence operativ-tactice trebuie să treacă de la concepţiile războiului clasic, specifice Războiului Rece, la cele specifice secolului XXI. Complexitatea noilor situaţii are ca efect principal întrepătrunderea nivelelor de acţiune strategic, operaţional şi tactic. În plus, structurile de intelligence nu se mai concentrează pe un singur inamic, luptătorii nu se mai antrenează pentru a combate un anumit tip de adversar, în prezent efortul informaţional trebuind să se disperseze pentru a acoperi un spectru din ce în ce mai larg de ameninţări.

Pentru structurile de intelligence de nivel tactic-operativ, adaptarea la noile condiţii trebuie să se facă în paralel cu cea a structurilor luptătoare. Împreună, acestea se vor metamorfoza din structuri orientate pe contracararea anumitor tipuri de ameninţări în unităţi a căror organizare asigură anumite capabilităţi. În principiu, atenţia acestora nu se va mai concentra pe o anumită zonă de operaţii sau o ameninţare, ci vor urmări să dobândească un spectru larg de capabilităţi pentru a putea răspunde adecvat în diferite condiţii şi situaţii.

Implicaţiile pentru structurile tactice de intelligence sunt semnificative. Cererile comandanţilor vor rămâne aceleaşi, respectiv produse de intelligence care să folosească toate sursele disponibile şi să se plieze pe nevoile specifice ale misiunii. În schimb, analiştii vor întocmi documente referitoare la mult mai multe tipuri de inamici, şi asta în cazul în care aceştia sunt identificaţi, care, de cele mai multe ori, nu posedă o structură organizaţională vizibilă, unităţi militare şi paramilitare la vedere, capabilităţi logistice. Provocările structurilor de intelligence tactic-operative nu se opresc aici, ci ating şi domeniul executării planurilor de cercetare şi recunoaştere, care vor viza inamici foarte puţin vizibili.

Revoluţia tehnologiei informaţiei ajută în prezent analiştii, permiţând comunicarea cu eşaloanele superioare şi accesul la bazele de date ale acestora, însă aceleaşi echipamente sunt disponibile şi inamicului, fapt care nu trebuie scăpat din vedere. Deşi s-ar putea spune că punctul central al transformării structurilor de intelligence este reprezentat de apariţia de noi mijloace tehnice şi tehnologii, totuşi, cel mai mare impact îl are dezvoltarea de noi doctrine, care să adapteze corespunzător organizarea, instruirea şi pregătirea personalului. Este de aşteptat ca viitoarele sisteme ce vor fi folosite la nivel tactic să fie dezvoltate astfel încât să fie adaptabile cerinţelor misiunilor.

O altă direcţie a transformării este reprezentată de managementul resurselor. Experienţa ultimilor ani cere ca utilizarea personalului şi echipamentelor de intelligence să nu se mai facă după structura organizaţională, ci adaptat la nevoi şi în scopul obţinerii efectelor scontate. Astfel, resursele de intelligence nu mai sunt utilizate pe eşaloane, conform structurii organizatorice a forţei dislocate, ci vor fi organizate pe direcţii de acţiune, funcţie de cerinţele misiunilor.
Structurile de intelligence nu mai au o organizare şi comandă fixe, ci devin mai flexibile, adaptabile oricărui tip de misiune. Nu în ultimul rând, cea mai importantă resursă a unei structuri de intelligence este chiar personalul. În complexul context actual, operatorilor de intelligence li se cere să fie adaptabili, inteligenţi şi inovativi. Activitatea acestora le impune să gândească rapid, independent şi să-şi poată ajusta raţionamentele odată cu modificările survenite în teren. Din această cauză, instruirea lor a devenit mult mai cuprinzătoare şi mai adaptabilă. Necesităţile activităţii de intelligence militar a cerut întotdeauna personalului angrenat să desfăşoare activităţi ce depăşesc cu mult arealul pregătirii de bază.

Cu o rapiditate diferită de la ţară la ţară, structurile de intelligence ale începutului de secol XXI trec printr-o transformare esenţială ce ţine cont de următoarele aspecte-cheie: operatorii de intelligence trebuie să cunoască şi să înţeleagă capabilităţile specifice fiecărui eşalon pentru a le putea exploata cât mai eficace; viitoarele echipamente specifice activităţii de intelligence operaţional-tactic trebuie să asigure comandanţilor o imagine cât mai completă şi clară a câmpului de luptă, care să localizeze, să identifice şi să urmărească obiectivele de maxim interes; structurile de intelligence trebuie să poată fi dislocate rapid, să funcţioneze la capacitate maximă indiferent de mediu şi să-şi poată disemina cât mai repede produsele.

Fiecare aspect se bazează într-o măsură foarte mare pe capabilităţile tehnice, deosebit de scumpe şi care necesită mulţi ani pentru dezvoltare conceptuală, producţie şi operaţionalizare. Instruirea teoretică, dezvoltarea capacităţilor de conducere şi modificările de doctrină sunt sarcini ceva mai simple, care nu necesită eforturi financiare substanţiale şi pot fi implementate mai repede.

Schimbarea în pas cu evoluţia NATO necesită încorporarea transformărilor Alianţei în cadrul procesului de adaptare a propriilor sisteme de apărare, într-o manieră eficientă, prin adaptarea propriilor sisteme de apărare, într-o manieră eficientă, prin evitarea disipării eforturilor şi resurselor.

Spre deosebire de nivelul operaţional-tactic, la nivel strategic, mai ales în ceea ce priveşte NATO, abordarea intelligence este diferită. În viziunea NATO, domeniul intelligence reprezintă o componentă vitală. Experienţa conflictului din Balcani, participarea în teatrele de operații din Afganistan precum şi creşterea importanţei membrilor Parteneriatului pentru Pace şi Dialogului Mediteranean în cadrul dialogului de securitate demonstrează nevoia de a dezvolta surse de informaţii care să permită un angajament mai larg cu partenerii. În acelaşi timp, noilor tipuri de ameninţări (atacurile cibernetice) trebuie să li se facă faţă printr-o strânsă cooperare între serviciile specializate. De exemplu, ceea ce specialiştii au numit fenomenul „Octombrie Roşu”, a reprezentat unul dintre cele mai agresive atacuri asupra reţelelor de comunicaţii ale unor instituţii naţionale. În acest caz, conform oficialilor Serviciului Român de Informaţii, mai multe structuri de intelligence au cooperat în vederea anihilării efectelor acestui atac fără precedent.

În timp ce naţiunile sunt capabile să desfăşoare întreg ciclul intelligence, pentru date şi informaţii clasificate, NATO nu are posibilităţi în acest sector, datorită lipsei mijloacelor şi structurilor de culegere. Astfel, a apărut motivaţia şi, în acelaşi timp, necesitatea dezvoltării unor capabilităţi OSINT, care să permită personalului de stat major din domeniul informaţiilor să acopere o multitudine de nevoi de informaţii din resurse interne sau deschise.

Datorită faptului că nevoile de informaţii ale NATO variază în concordanţă cu cerinţele misiunilor este aproape imposibil să se menţină o colectare instantanee a materialelor din surse deschise. De aceea concentrarea trebuie să se realizeze asupra surselor şi nu asupra informaţiilor. Prin cunoaşterea surselor relevante şi disponibile, personalul de stat major din domeniul informaţiilor poate să aloce rapid eforturile de culegere şi analiză pentru a dezvolta produse OSINT adecvate nevoilor misiunii.

Concluzii

Actualul mediu de securitate este influenţat de apariţia unor noi categorii de riscuri, ameninţări şi pericole, îndeosebi de natură neconvenţională, având un caracter asimetric (conflictele potenţiale, generate de lipsa accesului la unele resurse de valoare strategică, riscul unor dezastre ecologice, provocate voit sau în mod accidental, amplificarea influenţei ideologice şi a puterii unor reţele teroriste sau ale crimei organizate etc.). Pe de altă parte, pe fondul existenţei unor interese comune ale unor state şi naţiuni, procesul de globalizare numără, printre efectele sale, atât multiplicarea acţiunilor de cooperare şi conlucrare a ţărilor democratice pentru realizarea unei ample coaliţii care să contracareze ameninţările legate de extinderea fenomenului terorist, cât şi amplificarea solidarităţii internaţionale în faţa unor alte pericole şi ameninţări asimetrice, de natură globală. Cooperarea militară a devenit un instrument esenţial în transformarea modului de abordare a securităţii, devenind o provocare majoră în proiectarea politicii internaţionale şi de securitate a actorilor de pe scena internaţională. Natura şi configuraţia acesteia s-a schimbat în ultima decadă datorită variatelor conflicte şi dispute interne sau locale, care au etalat noi riscuri şi provocări, afectând nu numai părţile implicate, cât şi pe cele interesate a nu se extinde starea de instabilitate sau a se amplifica folosirea violenţei. Astfel, eforturile comunităţii de a gestiona aceste fenomene au impus şi folosirea instrumentului militar, care a trebuit să se confrunte cu un mediu operaţional neconvenţional. Necesitatea de a fi eficiente în luptă a determinat ca sistemele militare să îşi reconsidere rolul şi funcţiile, practic să se transforme.

Decidenţii politici europeni şi americani trebuie să structureze un nou sistem de intelligence pentru a putea combate eficient pericolele actuale şi de perspectivă la adresa securităţii internaţionale. Abordările oficiale, strict ierarhizate şi compartimentate, de multe ori greu adaptabile unor ameninţări în continuă dezvoltare, vor trebui să fie înlocuite de arhitecturi mult mai flexibile – reţele descentralizate şi interconectate de furnizori de informaţii, analişti şi utilizatori (beneficiari). Necesitatea cooperării în domeniul intelligence-ului reprezintă o problemă de voinţă şi necesitate pentru statele din spaţiul euro-atlantic, fiind o concluzie la care au ajuns nu numai specialiştii din serviciile de informaţii, dar şi clasa politică şi nivelele superioare de decizie politico-militară direct interesate; din NATO ca organizaţie şi, mai recent, de la nivelul Uniunii Europene, al cărei obiectiv extern principal este acela al afirmării, ca entitate distinctă, în procesul de asigurare a securităţii europene şi, implicit, internaţional.

Autor: Claudiu Ionel Pasăre

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*
*