Dacă în primul articol referitor la această tematică (Radicalizarea islamistă în închisorile europene. Riscuri şi abordare instituţională) am făcut referire exclusiv la fenomenul radicalizării în închisori, pentru a nu prezenta incomplet problematica, în continuare vom aborda şi dimensiunea autoradicalizării în mediul penitenciar.
Debutăm prin a evidenţia faptul că, în baza cazuisticii de până în prezent, ponderea indivizilor autoradicalizaţi în închisori este infimă faţă de cea a persoanelor care s-au radicalizat sub influenţa cuiva. Tocmai de aceea, structurile cu responsabilităţi în prevenirea şi combaterea fenomenului în cauză s-au concentrat preponderent pe radicalizare, în detrimentul autoradicalizării.
Cu toate acestea, în lumina evoluţiilor recente (atentatele executate în luna martie 2012 în Toulouse, Franţa, de către Mohamed Merah, al cărui proces de autoradicalizare a fost declanşat în perioada în care era încarcerat), comunitatea de intelligence a prioritizat şi această latură a fenomenului.
Proces de radicalizare
Pentru o mai bună percepţie a modalităţii în care autoradicalizarea se poate produce în închisoare vom prezenta în continuare premisele şi factorii ce au condus la radicalizarea lui Mohamed Merah.
Premise. Perioada adolescenţei
– provine dintr-o familie destrămată;
– a crescut într-o suburbie cunoscută pentru activităţile de crimă organizată desfăşurate de rezidenţii acesteia;
– a avut numeroase condamnări juvenile (15) pentru furt, unele săvârşite cu violenţă;
– fratele său are conexiuni directe cu mişcări radicale din Toulouse;
– a încercat de două ori să se alăture forţelor armate franceze, însă a fost refuzat.
Declanşare autoradicalizare (2007-2009)
– a executat o pedeapsă privativă de libertate;
– a avut un nivel scăzut de interacţiune cu alţi deţinuţi;
– şi-a consolidat opinia conform căreia statul francez este responsabil de situaţia sa;
– a studiat Coranul şi l-a interpretat eronat prin prisma accepţiunii anterior menţionate şi a faptului că era în căutarea unei soluţii radicale sau vindicative (a declarat că, în această perioadă, a găsit răspunsurile la întrebările sale citind Coranul).
Ccontinuare/declanşare proces
2009 – a frecventat o mişcare radicală din Toulouse, accesul fiindu-i facilitat de fratele său.
2010 – a călătorit ilegal în state cu problematică teroristă islamistă (Afganistan, Irak etc.).
2011 – a călătorit în Pakistan încercând să-şi asigure condiţiile pentru a reveni periodic în Pakistan (căsătorie de convenienţă nematerializată);
– a intrat în contact cu o grupare combatantă din Waziristan şi cu membri ai Al Qaeda;
– a urmat un program de pregătire cu arme de asalt.
Mediul său relaţional a susţinut că în ultimele luni evoluţia acestuia a fost una ”ciudată”;
– utiliza constant Internetul ca sursă de informare în ceea ce priveşte terorismul;
– viziona frecvent imagini cu decapitări de ostatici comise de talibani şi le arăta şi apropiaţilor;
– a avut legături cu o organizaţie listată ca teroristă de Franţa;
– urma să fie încarcerat, din nou, pentru conducere fără permis şi lovirea unui pieton.
Prin prisma celor prezentate considerăm că ameninţarea generată de autoradicalizarea în închisorile europene este una reală, ce “îmbogăţeşte” paleta riscurilor teroriste la adresa securităţii statelor europene.
Evoluţiile fenomenului radicalizării, în particular, şi ale terorismului, în general, continuă să surprindă atât comunitatea civilă europeană, cât şi pe cea de intelligence. Deşi structurile cu atribuţii în prevenirea şi combaterea radicalizării sau terorismului încearcă să ţină pasul cu dinamica fenomenelor în cauză, înregistrând succese semnificative în acest sens, există încă aspecte dificil de prevăzut şi controlat. Întocmai, acestea se constituie în principalele provocări pentru structurile menţionate (posibile manifestări ale fenomenului terorist, apariţia şi identificarea cazurilor de radicalizare etc.). Concret, anterior cazului Mohamed Merah, autorităţile europene nu luau în considerare (în mod special) riscurile generate de autoradicalizare în mediul penitenciar şi posibilitatea materializării acesteia sub forma unor atacuri executate în libertate.
Concluzionând, în baza analizării cazului lui Mohamed Merah, putem observa că, deşi procesul a fost autodeclanşat în închisoare, francezul de origine algeriană a “beneficiat” de o serie de premise anterioare şi suport sau influenţe externe ulterior debutului procesului. În aceste condiţii, putem afirma că autoradicalizarea în închisori nu este un fenomen de sine stătător sau insular care se derulează independent de circumstanţe exterioare. Astfel, şi în cazurile de autoradicalizare în închisori există o serie de semnale (trecutul personal, comportamentul etc.) ce pot facilita identificarea indivizilor auto-radicalizaţi şi, în consecinţă, prevenirea implicării lor în atentate.
Autor: Cristiana Obreja
