„Imperativul epocii noastre este să păstrăm totul, să prezervăm fiecare element al memoriei” (Pierre Nora, istoric, membru al Academiei Franceze). Este citatul care deschide primul capitol din studiul „Memorylands – Heritage and Identity in Europe Today”, în care antropologa Sharon Macdonald problematizează complexul memoriei europene, evidențiind o preocupare deosebită pentru acest concept în întreaga lume, dar mai ales în Europa secolelor al XX-lea și al XXI-lea. Conform cercetătoarei, continentul european a devenit un „tărâm al memoriei obsedat de teama că aceasta ar putea să dispară și de încercarea de a o păstra, aspect pe care îl putem observa atât în zonele urbane, cât și în cele rurale, care abundă în produse ale memoriei colective – situri istorice, memoriale, muzee, plăcuțe și instalații artistice, destinate să ne amintească de o istorie care altfel ar fi uitată”.
Memoria colectivă
Având ca punct de plecare studiul sociologului francez Maurice Halbwachs, „Memoria colectivă”, mai mulți specialiști în domeniile sociologiei, antropologiei, istoriei sau filosofiei au încercat, de-a lungul timpului, teoretizarea conceptului prin includerea termenului „memorie” într-o asociere, vorbind, spre exemplu despre memorie istorică, memorie socială, memorie colectivă, fără a putea oferi însă o definiție care să cuprindă complexitatea acestuia.
În lucrarea „Memoria colectivă în diplomație și relațiile internaționale”, diplomata Georgeta-Cristiana Bratu concluzionează asupra studiului sociologului francez, evidențiind legătura de interdependență cu patrimoniul cultural. Astfel, autoarea definește memoria colectivă drept: „setul de informații și trăiri împărtășite de membrii unei comunități cu privire la anumite momente istorice din trecut care au un caracter definitoriu sau care au marcat în bine sau în rău comunitatea respectivă și care se perpetuează în timp prin diverse mecanisme sociale și politice mult dincolo de epoca acelor momente istorice”. Privind conceptul în perspectivă dinamică, cercetătoarea consideră că „memoria trecutului este vie în prezent” și, spre deosebire de informația istorică, atunci când este invocată, memoria „stârnește emoție, pasiuni, mândrie, revoltă, entuziasm sau durere – în funcție de tipul de eveniment: traumatic sau glorios”.
În acest context, se conturează întrebarea: cum ajung aceste elemente să rămână în mentalul colectiv și, în unele cazuri, să ocupe un spațiu efectiv în viața comunității ca reprezentante ale memoriei demne de a fi păstrate? Unii teoreticieni consideră că memoria colectivă este o construcție socială a unor elite politice și culturale (denumite generic comunitate critică, din care fac parte intelectuali, lideri sociali și religioși, profesori, jurnaliști, politicieni ș.a.) care au un rol central în transmiterea unui set de informații, percepții și atitudini de la o generație la alta. Potrivit Georgetei Bratu, pentru ca simbolurile să persiste în mentalul colectiv ca atare, este necesar ca această comunitate critică să dezvolte o „infrastructură a memoriei” reprezentată de instituții, ritualuri, obiceiuri, monumente istorice și evenimente culturale cu impact în viața socială.
Patrimoniul cultural
Patrimoniul cultural reprezintă un aspect relevant pentru memoria colectivă, fiind, pentru comunitățile care îl dețin, un spațiu al identității ce conține în sine istoria indivizilor din acel areal, dar și valorile acestora, definite intrinsec în narațiunile despre sine pe care le transmit urmașilor. Așa cum un stat există prin intermediul cetățenilor lui, patrimoniul există prin locul pe care îl ocupă în memoria și în viața colectivității.
Fără relevanța pe care o atribuie un grup social unui obiect, obicei sau spațiu astfel încât să îl transforme într-un simbol de patrimoniu cultural, el rămâne asemenea oricărui alt obiect, obicei sau spațiu uzual.
Tocmai pentru că un grup mai amplu sau mai restrâns de indivizi își regăsește în acel concept identitatea, putând să exprime apartenența la locul în care există, se dezvoltă o relație de reciprocitate între patrimoniu și comunitate. Așadar, în lipsa oamenilor, patrimoniul nu are o valoare intrinsecă, iar în lipsa patrimoniului, istoria comunității este discontinuă.
În ceea ce privește comunitatea critică, un rol primordial în recunoașterea, promovarea și conservarea elementelor identitare îl au instituțiile publice și entitățile internaționale abilitate care și-au însușit rolul de a construi un cadru prin care să protejeze patrimoniul, dar și să îndrume și să sprijine ceilalți indivizi în acest sens. Urmărind tendințele internaționale, s-au evidențiat o serie de astfel de demersuri, un rol crucial avându-l Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO), prin convențiile adoptate pentru protejarea patrimoniului cultural și natural, material și imaterial, în diferite circumstanțe, inclusiv în caz de conflict armat. Conferința generală UNESCO, desfășurată în 1972 la Paris, a adus în atenție faptul că patrimoniul cultural și natural este amenințat tot mai mult de distrugere, atât pe fondul degradării „din cauze obișnuite”, cât și „prin evoluția vieții sociale și economice”.
Drept urmare, considerând că acest aspect „constituie o diminuare nefastă a patrimoniului tuturor popoarelor lumii”, mai ales în cazul bunurilor culturale care „prezintă o importanță excepțională” și „care necesită protejarea lor ca parte din patrimoniul mondial al întregii omeniri”, a fost adoptată „Convenția privind protejarea patrimoniului mondial, cultural și natural din 16 noiembrie 1972”. Prin această convenție, statele au aderat la o colectivitate internațională responsabilă de protejarea patrimoniului, care a devenit astfel un liant, o modalitate de evidențiere a similitudinilor și acceptare a diferențelor specifice complexității moștenirilor identitare din întreaga lume.
Elemente ale patrimoniului cultural românesc
În cazul României, rolul de comunitate critică al instituțiilor publice din domeniul culturii și al reprezentanților acestora se poate observa atât prin adoptarea cadrului legislativ aferent și demersurile de înscriere a monumentelor reprezentative în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO, cât și prin implementarea unor norme legale proprii care să asigure protejarea, conservarea și valorificarea patrimoniului cultural național (material și imaterial), în încercarea de raliere la identitatea culturală europeană.
În prezent, România deține mai multe elemente de patrimoniu cultural imaterial, unele dintre ele fiind incluse în lista UNESCO: Doina, Colindatul de ceată bărbătească, Arta cămășii cu altiță, Jocul fecioresc din România, Ritualul Călușului, Mărțișorul (Practici tradiționale asociate zilei de 1 Martie), Ceramica tradițională de Horezu, Tehnici tradiționale de realizare a scoarței în România și Republica Moldova, Tradiția creșterii cailor de rasă lipițană din România, Transhumanța carpatică, parte a vieții pastorale tradiționale. Deși, pentru majoritatea populației, unele dintre obiceiurile și practicile enumerate sunt încă atât de familiare încât ar putea părea neobișnuită includerea în patrimoniul mondial, vulnerabilitatea principală a acestora este reprezentată de faptul că procesele creative nu au o reprezentare palpabilă.
Spre deosebire de cazul monumentelor istorice, în care permanentizarea memoriei este asigurată prin materialitate, în cel al elementelor intangibile de patrimoniu și al întregii moșteniri culturale pe care o conțin, acestea sunt transmise generațiilor viitoare prin intermediul unor actanți efemeri, riscând să dispară în afara unor mijloace prin care să fie înregistrate în memoria comunităților. Aspectul este cu atât mai relevant în contextul în care transmiterea componentei identitare este realizată prin interacțiunea directă cu oamenii care și-au asumat natural rolul de „păstrători” ai istoriei locale, fiind dispuși să o împărtășească întregii lumi.
De asemenea, patrimoniul material al statului român cuprinde 30.121 de monumente istorice, unele dintre acestea fiind parte a siturilor culturale înscrise în patrimoniul mondial UNESCO (Peisajul Cultural Minier Roșia Montană, Mănăstirea Horezu, Bisericile de lemn din Maramureș, Centrul Istoric Sighișoara, Bisericile din Moldova, Satele cu biserici fortificate din Transilvania, Cetățile dacice din Munții Orăștiei, Ansamblul sculptural „Constantin Brâncuși” de la Târgu-Jiu și bunul cultural serial „Frontierele Imperiului Roman-Dacia”), și 111.117 bunuri în patrimoniul cultural național mobil (dintre care 45.788 în categoria „tezaur”).
Atitudinea față de memoria colectivă
Cu toate acestea, conform unor estimări realizate de Institutul Național al Patrimoniului la nivelul anului 2021, aproximativ 800 dintre monumentele istorice erau în stare avansată de degradare, iar o treime reprezentau un pericol public. Totodată, apetența românilor pentru explorarea elementelor memoriei colective pare a fi în scădere, în 2024 muzeele și colecțiile publice (inclusiv cele naturale) înregistrând 18,4 milioane de vizitatori, cu 676.000 mai puțin față de anul precedent, în condițiile în care rețeaua muzeală a rămas constant la 464 de unități, iar patrimoniul expus a crescut, ajungând la 34,2 milioane bunuri culturale și naturale, cu 732.000 mai mult decât în 2023.
Într-adevăr, aceste statistici nu pot suplini o cercetare exhaustivă a fenomenului „popularității” instituțiilor și fenomenelor culturale sau a nivelului la care sunt îndeplinite dezideratele de protejare și conservare a patrimoniului cultural. Însă, luând în considerare bogăția și relevanța patrimoniului deținut și raportându-ne la faptul că acesta este atât o marcă identitară, cât și un depozitar al memoriei colective, se cuvine să adresăm următoarele întrebări: „Ce spune despre noi felul în care ne tratăm patrimoniul, atât ca instituții ale statului, cât și ca membri ai comunităților din care facem parte?” și „Ar putea această aparentă pasivitate față de moștenirea noastră culturală să ascundă, în fapt, o formă de pasivitate față de propria identitate?”
Abstract
Beginning with the second half of the 20th century, the concept of collective memory has been intensely debated, particularly on the European continent which, according to researcher Sharon MacDonald, has become a memory land filled with elements that enable the preservation of history. According to theorists, collective memory is a social construct conceived and promoted by the leaders/elites of a community referred to as the critical community. For such memory to endure over time, a memory infrastructure is required – comprising institutions, rituals, historical monuments, or events that are relevant to the community which represents a means of preserving its identity and values. Therefore, it is essential for both cultural institutions (national and international) and the individuals within a community to be actively engaged in efforts of preserving and promoting cultural heritage, as identity is a responsibility shared by society as a whole.
Autor: Maria-Patricia Bălaj
