Când conduceam revista „Pentru Patrie” (în anii ’90 tirajul ajunsese la peste o jumătate de milion de exemplare!) îmi asumam, la fiecare ediţie, sarcina redactării editorialului, străduindu-mă din răsputeri să fiu (şi eu) la înălţimea numelor (cu renume) şi a articolelor (cu greutate) din economia paginilor mensualului Internelor.
Peste ani, iată, revenindu-mi onoarea de a mă exprima într-o revistă ce apare sub egida SRI, trăiesc aceleaşi frumoase emoţii, chit că numărul anilor (de viaţă), al cărţilor publicate (peste 70), restul demersurilor (inclusiv rubricile deţinute în mass media), plus cunoaşterea din interior a acestei structuri bugetare (ca ofiţer de rezervă şi dascăl la ANI) m-ar îndreptăţi la o anume detaşare sau „rutină” a abordării jurnalistice.
E drept, azi, când libertatea de expresie este realitate incontestabilă (cu amendamentul că neîngrădirea dreptului de a spune/scrie este valabil în solidar, aproape unanim, cu dreptul „victimei” la neîngrădirea, respectiv asumarea şi practicarea… indolenţei!) nu ar mai trebui să existe inhibiţii, autocenzură, scrupule. Ei bine, nu! Cel puţin în circumstanţa de faţă, tocmai de aceea (adică din cauza decenţei de a nu spune, citeşte profera, chiar tot, despre toţi, despre toate şi chiar oricum!) îmi vine mai greu să-mi aleg cuvintele cu care să rostesc adevăruri magnetice, credibile, utile, reconfortante…
Da, adevăruri, căci de minciuni, cu toţii suntem sătui! Însă, adevărurile, se ştie, mai şi dor! Sunt majoritar supărătoare şi determină reacţii de cele mai multe ori beligene.
Ş-atunci?… vă (şi mă) veţi întreba. Atunci am să vă propun ipostaze de reflecţie, minute de respiro, cartuşe de manevră, tablete destinate oculezicii minţii, puncte puse pe i-uri din… SRI, eschive ludice, pastile (poate chiar şi placebo publicistice!) care sigur fac bine trupului moral, chit că, uneori, se-nghit cu greu, mai ales de cei care având acelaşi disconfort fizic ca mine (calviţia) îşi vor pune (neprofesionist) mâna pe creştet.
Domeniul, bineînţeles, va fi cel al legii şi al apărătorilor ei, mai ales din arhitectura informaţiilor, ca parte a triadei securităţii naţionale: apărarea, ordinea publică şi intelligence-ul.
Pentru a trece la subiect, apropo de informaţii şi de statusul paideutic al plaivaznicului semnatar, recent, după ce evoluasem la catedră, în Academia Naţională de Informaţii, în faţa unor masteranzi din domeniul educaţiei pentru securitate naţională, m-am aflat, la ceas de week-end, undeva pe plaiul natal argeşan. Bătrâna semianalfabetă şi octogenară care mi-a dat viaţă m-a interpelat ca într-un parlament al purităţii rurale, chestionându-mă dacă eu am ajuns învăţător ca domnu’ Lica, leatul ei şi fostu-mi dascăl. „De ce, mamă?” am întrebat tactic. „C-auzi că să reţinem expresia şi pe cele urmează după ea! Te sui undeva ca o scenă, porneşti scula aia de mi-ai arăta pe ea pozele cu strănepotu-meu laptop-ul adică!, le arăţi cai verzi pe pereţi, deci slide-urile powerpoint-ului!, îi pui să scrie invitaţia de a lua notiţe şi apoi le spui snoave stilul ludic, relaxat de predare pe care îl practic şi ei râde!” „De unde ştii toate astea?!” mă minunez să aflu de la o femeie simplă, dintr-un cătun supravieţuitor printre nişte dealuri chelite de motofierăstraie şi iresponsabilitate de tranziţie care ameninţă cu mitingul de pământ brun-roşcat de pădure gata să pornească la vale. „De la băiatul lui Florică veterinarul, cred că-l mai ştii, c-aţi fost colegi la primară, poate şi leat. Fii-su e ilev într-o clasă de-aia mare cât ar fi fost sala de la căminul nostru cultural din gura uliţei, ăla de-l transformară noii stăpâni, că crez că ştii că l-a luat un kurd de l-a făcut fabrică de confecţii, unde cică te-a văzut pe tine că faci cum îţi spusei…” „Şi dacă m-a văzut şi m-a recunoscut, de ce nu a venit să mi-o spună?” „Ei, cum să vie! N-a îndrăznit. I-a fost ruşine! Nici ta-su nu mi-ar fi zis, dacă nu-l chemam să vadă ce e cu găinile alea, că le-a picnit boala şi m-am speriat să nu fi venit aviara aia de care se spune la televizor. Atunci, aci în bătătură, a venit vorba, m-a întrebat despre tine ce mai faci, dacă eşti prefesor, iar eu n-am ştiut ce să-i răspunz…”
Mai sunt necesare comentarii apropo de drumul informaţiei, de viteza de deplasare, de direcţia mesajului, de înrâurire şi, mai ales, de rolul întâmplătorului în culegerea şi procesarea acestei categorii de news? E drept, în cazul de faţă n-a fost vorba de o informaţie privind siguranţa statului ori securitatea naţională. Cel puţin la o primă evaluare.
N.B. Ne-ar bucura să primim păreri, propuneri, ecouri pentru titularul rubricii al cărui titlu aminteşte de primul text în limba română, Scrisoarea boierului Neacşu din Dlăgopole (Câmpulung-Muscel) adresată judelui Braşovului, Johannes Benkner, şi în care se pomenea despre intenţia turcilor de la sud de Dunăre de a ataca Ardealul şi Ţara Românească. Aşa începe ( „I pak – şi iarăşi – dau ştire domniile tale za despre lucrul turcilor…”) textul de la 1521, considerat mai în glumă, mai în serios şi prima notă informativă, iscălită cu nume real, fără simbrie ori teamă de cine ştie ce deconspirări, de către un patriot al timpului căruia îi păsa de neam şi ocină.
Autor: Nicolae Rotaru
