Printre actorii internaționali ce se evidențiază, în mod special, prin comportamentul lor geostrategic, se numără statele-pivot, aşa cum este şi cazul Turciei. Acţiunea Ankarei se bazează pe capacitatea de a pivota (a se roti) strict în jurul axei pe care o reprezintă exclusiv interesele sale. Este un comportament geostrategic care se caracterizează prin flexibilitate dar, mai ales, prin oportunism. Implică o abordare pragmatică a relaţiilor internaționale ce vizează ca rezultat doar eficiența acțiunii statului-pivot şi doar în folosul său. Urmărește să speculeze, permanent, evoluțiile internaționale, prin exploatarea situațiilor de moment. Statul-pivot probează reziliență şi adaptabilitate în raport cu dinamica şi complexitatea provocărilor generate de mediul internaţional. O asemenea linie politică fluctuantă are, însă, potențialul de a genera, frecvent, situații conflictuale şi contradictorii la nivel geostrategic.
Paradoxul definește acţiunea statului-pivot care cooperează concomitent cu puteri multiple, indiferent dacă provin dintr-o potențială zona aliată, neutră sau chiar ostilă. Astfel, Turcia este un important stat membru NATO (încă din 1952) şi care aspiră să adere la UE (cu statut de ţară candidată din 1999). În pofida vectorului de orientare euroatlantică, asumat în plan militar, Ankara şi-a exprimat intenţia (2022) de a se alătura OCS (Organizația de Cooperare de la Shanghai). Este o organizație care şi-a propus să dezvolte relațiile de colaborare între statele membre nu doar la nivel politic şi economic, ci şi militar. OCS are ca piloni de susținere puteri ostile şi aflate în competiție cu Occidentul, respectiv Rusia, China şi Iranul. În acest context, vom analiza comportamentul geostrategic de stat-pivot pe care şi l-a asumat Turcia, prin raportare la consecințele sale, în special, pe relaţia cu Rusia, China, Iran şi Occident.
Proces istoric
În eventualitatea aderării la OCS, inițiativa Turciei nu este rezultatul unei acțiuni spontane, ci al procesului istoric de reorientare a sa dinspre spaţiul euroatlantic spre zona eurasiatică. Starea critică de subdezvoltare a puterii otomane, devenită exclusiv miză a conflictelor dintre Rusia şi Occident, a forțat Turcia să abandoneze proiectul imperial, după 1922, şi să urmeze calea modernizării. Geostrategic, opțiunea pentru Occident era motivată de nevoia diminuării presiunii pe care Rusia, transformată în URSS, continua să o exercite ca hegemon al Heartlandului, pentru a-şi crea un culoar la Marea Mediterană. Astfel, Ankara şi-a normalizat relațiile cu ţările vecine, în special cu Grecia, începând cu 1934, şi s-a integrat în sistemul politico-militar al Occidentului. În 1952 a aderat, alături de Atena, la NATO, sprijinind acţiunea SUA, ca putere dominantă a Rimlandului, de a bloca avansul sovietic spre apele calde ale oceanului planetar.
Sub amenințarea unui pericol extern major, a existat o perioadă de stabilitate regională, perturbată, însă, de ascensiunea curentelor naționaliste în contextul procesului de decolonizare. În Cipru, obţinerea independenței faţă de Imperiul Britanic (1960) a deteriorat climatul interetnic. În insulă, s-a declanşat o criză violentă (1963) între majoritatea greacă şi minoritate turcă, perpetuată de episoade conflictuale. Situaţia s-a agravat constant (1967), iar, la apogeul crizei, survenit pe fondul tentativei Atenei de a realiza o uniune greco-cipriotă (1974), Ankara a intervenit militar şi a ocupat nordul insulei. Turcia s-a extins în detrimentul factorului grec cipriot, ocupând masiv teritorii cu valoare strategică (suprafețe agricole fertile, porturi). De asemenea, a creat, în spaţiul controlat, o republică (nerecunoscută internaţional), sub motivul necesității de a-i proteja pe turcii ciprioți (1983).
Repoziționare strategică
Pentru Turcia, intervenția militară în Cipru era motivată de considerente geostrategice majore. Uniunea greco-cipriotă putea fi ultima verigă a unui lanț de insule creat de Atena, în jurul Anatoliei, pentru a obstrucționa sau chiar bloca Ankara în a-şi valorifica accesul la mările Egee şi Mediterană.
Potențialele consecințe, pentru Turcia, erau multiple vizând atât sfera militară, cât şi economică (afectarea fluxului de import-export, a exploatării resurselor maritime). Suspectând că, în problema cipriotă, Occidentul susținea Atena în defavoarea sa, Ankara a luat în calcul oportunitatea de a accesa opțiunea URSS. Urmărea să echilibreze situaţia geostrategică, prin realizarea unei contraponderi la influența Greciei, sprijinită de Occident. Astfel, atât pentru consolidarea poziției externe, cât şi ca alternativă la politica de securitate bazată exclusiv pe cooperarea cu Occidentul, Turcia a început să se apropie de URSS (1978).
Ulterior disoluției URSS, Ankara şi-a consolidat raporturile cu Moscova (1992), inclusiv pentru a contrabalansa relațiile ruso-elene. Între Atena şi Moscova, exista o cooperare ce ar fi putut conta în ecuația riscului ca tensiunile turco-elene să degenereze în confruntare armată (1996). În faza sa inițială, colaborarea ruso-turcă s-a dezvoltat pentru a valorifica oportunitățile economice (comerț, energie, turism). Situată, geografic, la intersecția Europei şi a Asiei, Turcia era o poartă majoră de acces pentru resursele naturale ruseşti destinate Occidentului. În contextul pivotării graduale spre zona eurasiatică, relația Ankarei cu Moscova s-a extins (2009-2010) şi i s-a imprimat o anvergură strategică, prin proiecte de cooperare nucleară şi infrastructură energetică. Pe acest fond, raporturile bilaterale au evoluat, şi sub impulsul crizei din Siria, în direcția colaborării diplomatice şi militare (2016-2017).
Punct de sprijin
Pivotarea Ankarei spre zona eurasiatică a implicat translatarea opțiunii europene în plan secundar. Occidentul condiționase aderarea Turciei la UE de rezolvarea problemei cipriote şi avansase planuri de soluționare a crizei pentru menținerea unui stat unitar, care, însă, nu mulțumise nicio parte, din cauza tensiunilor interetnice. Situaţia în insulă fusese complicată mai ales de Ankara, care, pe teritoriul controlat, crease un pseudo-stat şi modificase componența etnică (prin colonizare cu turci anatolieni şi expulzare a grecilor ciprioți). Iniţial, Ankara părea favorabilă unui plan federativ prin conservarea avantajului rezultat din ocuparea nordului insulei, însă soluția era inacceptabilă pentru grecii ciprioți. Deşi controla zone strategice şi terenuri fertile, partea turcă era subdezvoltată demografic și economic faţă de cea greacă, iar dacă nu îşi conserva avantajul, risca să fie dominată complet în cadrul statului unitar.
Ciprul a aderat la UE (2004) ca stat divizat, şi nu unitar, blocând, implicit, calea europeană a Turciei. Ankara a preferat, astfel, să îşi mențină controlul în nordul Ciprului în detrimentul opțiunii UE. S-a folosit de acest pseudo-stat ca instrument pentru extinderea influenței în Mediterana Orientală şi ca punct de sprijin al pivotării spre Levant. Ankara s-a pronunțat, ulterior, contra oricărui proiect de unificare a insulei şi pentru recunoașterea internațională a două state (2021). Opțiunea nu era legată doar de accesul la resursele maritime descoperite în zonă, ci de poziţia geostrategică a insulei ce asigură controlul rutelor navale spre litoralul mediteraneean al Anatoliei şi al Levantului. În istorie, Occidentul a exploatat insula ca bază (cap de pod) pentru a-şi proiecta şi susţine influența în Levant. De altfel, ocuparea Ciprului de către britanici a erodat puterea otomană şi i-a accelerat declinul în regiune.
Beneficii ale pivotării
În cadrul relaţiilor internaționale, un stat-pivot este poziționat favorabil pentru a juca rolul de mediator. Din această poziție, poate valorifica oportunități şi extrage avantaje majore (sporirea vizibilității, obţinerea de beneficii politice şi economice). Un asemenea rol a fost interpretat de Ankara în dosare internaționale complicate în care a mediat negocieri între Siria şi Israel (2008), în Afganistan (2021) sau între Rusia şi Ucraina (2022). Acţiunea unui stat-pivot are un caracter tranzacțional, în sensul că sunt asumate concesii doar pe baza obţinerii unor compensații. Urmărește să maximizeze profitul extras dintr-o relaționare bilaterală, privită strict sub unghiul unei afaceri punctuale. Astfel, în raport cu Occidentul, Ankara a condiționat continuarea acordului cu UE privind refugiații din Siria (2015-2017), respectiv aderarea Finlandei şi Suediei la NATO (2022), de rezolvarea unor probleme interne.
Acţiunea statului-pivot nu este condiționată de armonizarea sau coroborarea cu interesele strategice ale țărilor partenere sau chiar aliate. Statul-pivot îşi asumă şi aplică o linie politică independentă în realizarea obiectivelor sale. Ankara s-a implicat, astfel, în gestionarea unor conflicte, unde s-a aflat în opoziție cu state NATO. Aşa s-a întâmplat în cazul intervențiilor Turciei în conflictele din Irak, Siria şi Libia, unde SUA, respectiv Franța au susţinut interese divergente. Prin operațiunile din Siria şi Irak, Ankara şi-a consolidat poziţia contra separatismului kurd intern, pentru a nu fi alimentat din regiuni externe aflate în proximitatea frontierelor sale. Prin acţiunea în Libia, Turcia şi-a extins influența în bazinul est-mediteraneean, urmărind cu prioritate avantaje economice. A semnat, în acest sens (2019), un acord cu Tripoli de delimitare a zonelor maritime pentru exploatarea resurselor.
Repercusiuni ale reorientării
Acţiunea statului-pivot nu este doar un joc complex, pentru că necesită menținerea echilibrului în raport cu fiecare putere, ci este şi riscantă, deoarece poate fi percepută ca politică a unui actor impredictibil. Din cauza cooperării militare a Ankarei cu Moscova, Occidentul a iniţiat o translatare graduală a centrului regional de greutate al NATO din Turcia în Grecia. Mutarea Occidentului a fost impulsionată şi de distanțarea Atenei faţă de Moscova (2018) pe fondul apropierii ruso-turce. Astfel, SUA i-au limitat Ankarei accesul la armament, au eliminat restricțiile pentru Cipru şi au favorizat achizițiile de echipament ale Atenei, concomitent cu sporirea prezenței militare în Grecia. Franța i-a oferit Atenei acces la tehnologie militară şi garanții de securitate printr-un acord de cooperare strategică (2021). Iar Londra a semnat cu Grecia un acord pentru dezvoltarea colaborării, inclusiv în domeniul securității (2021).
Erodarea credibilității, fie din cauza inconsecvenței, fie a oportunismului, a afectat interesele Turciei şi în Orientul Mijlociu. Urmărind să îşi creeze un punct de sprijin suplimentar în acţiunea de pivotare spre Levant, Ankara a susţinut cauza palestiniană (2011), tensionându-şi relațiile cu Israelul şi Egiptul. Ulterior, intervențiile Turciei în Siria şi Libia i-au deteriorat raporturile cu Tel Aviv, respectiv Cairo. Pe acest fond, Israelul şi Egiptul s-au apropiat de Grecia şi Cipru, izolând Ankara în Mediterana Orientală. Şi distanțarea de Occident îi poate afecta Turciei poziţia în Balcani, unde a acţionat pentru a-şi redobândi influența din epoca otomană. Ankara a mizat pe minoritățile turce şi, mai ales, pe susţinerea unor piloni regionali: Albania, Bosnia şi Kosovo. Actorii în cauză, deşi cu populație majoritar musulmană, au optat, însă, pentru aderarea la UE şi NATO, ca să îşi asigure securitatea.
Paradox continuu
Pivotarea Turciei spre zona eurasiatică nu va implica o integrare efectivă în structurile din acest spaţiu şi o coabitare armonioasă cu puterile sale. Organizațiile de cooperare sunt doar cadre, valorificate exclusiv de Ankara pentru realizarea intereselor în mod individual, şi nu colectiv. Pe de o parte, cooperarea militară, incompatibilă cu statutul Turciei de membru NATO, a avantajat Moscova deoarece a vulnerabilizat flancul estic al alianței. Pe de altă parte, apropierea ruso-turcă nu a eliminat fondul tensiunilor rezultate din interesele divergente. Evoluţia relaţiilor bilaterale este paradoxală şi imprevizibilă, dată fiind confruntarea indirectă în multiple zone (Kosovo, Siria, Libia, Nagorno-Karabah). De asemenea, Moscova nu a ezitat, temporar, să îi aplice Turciei sancțiuni economice ca răspuns la un incident militar în Siria (2015), iar Ankara să susţină diplomatic şi să înarmeze Ucraina contra Rusiei (2022).
Iranul a profitat din plin de acțiunea de pivotare a Ankarei spre zona eurasiatică, şi nu doar pentru că a stabilit cu Turcia o cooperare economică şi de securitate (combaterea terorismului). Ci pentru că a avansat geostrategic în Levant datorită Turciei care a intervenit contra minorității kurde din Siria şi Irak, susținută de Occident pentru a contracara influența Teheranului în regiune. Cooperarea turco-iraniană este limitată, însă, de potențialul conflictual asociat rivalității istorice (politico-militare şi religioase) pentru hegemonie în Orientul Mijlociu. Cu Beijingul, Ankara a iniţiat (2010) o colaborare economică, aflată în plină expansiune, prin care China îşi proiectează influența în defavoarea Occidentului, exploatând poziţia geografică a Turciei. Totuşi, legăturile cu Beijingul nu s-au extins, însă, şi în sfera militară, iar problema minorității uguire încă preocupă Ankara, chiar dacă la un nivel redus.
Direcţia Heartland
Pivotării Turciei spre zona eurasiatică i se asociază un potenţial conflictual mai mare cu Occidentul, Rusia şi Iran, pe fondul proximității geografice şi rivalității istorice, şi mai mic în relația cu China. În Balcani, perspectivele de dezvoltare a influenței sale sunt, însă, limitate de acţiunea de integrare a regiunii în structurile occidentale (proces care s-a accelerat pe fondul războiului provocat de Rusia în Ucraina). De asemenea, în Orientul Mijlociu, Ankara se află în defensivă fie din cauze interne (ascensiunea demografică şi afirmarea conștiinței naţionale a elementului kurd), fie externe (avansul Iranului în Levant şi opoziția unor puteri regionale din spaţiul arab: Egiptul şi Arabia Saudită). Singura direcție pe care Turcia a progresat este Heartlandul, respectiv spre spaţiul originii etno-lingvistice, dar pe care nu l-a dominat niciodată în istorie, ci doar s-a extins limitat la periferia lui în epoca otomană.
Profitând de mobilizarea Rusiei în istmul ponto-baltic în urma conflictului iniţiat de Moscova în Ucraina (2014), Turcia a avansat geostrategic în Caucaz, forțând una dintre porțile naturale de acces în Heartland. În războiul din Nagorno-Karabah (2020), a susţinut Azerbaidjanul, care şi-a consolidat poziţia în detrimentul Armeniei, sprijinită de Rusia.
Minoritățile turcice din Caucaz îi pot asigura Ankarei accesul la Marea Caspică şi, implicit, la statele turcofone din Asia Centrală (Turkmenistan, Kazahstan Uzbekistan, Kârgâzstan), iar, în perspectivă, chiar la numeroasele comunități din Rusia. Expansiunii sale i s-ar putea opune Iranul şi China, cu interese în Caucaz, respectiv Asia Centrală, dar, mai ales, Rusia care domină Heartlandul. Potențialul conflictual asociat extinderii spre Heartland, din cauza unor puteri eurasiatice ostile, ar putea forţa Turcia să nu se decupleze complet de la Occident (în special, NATO).
Evoluții în perspectivă
În pivotarea sa spre Heartland, Ankara poate urma în relaţia cu Rusia fie calea conflictului pentru supremație internă în Heartland, continuând rivalitatea istorică dintre slavi şi turco-mongoli, fie a cooperării, inclusiv sub forma uniunii politico-militare, contrabalansând influența Chinei în Asia Centrală. În comportamentul Turciei se pot monitoriza indicatori privind modul său de raportare faţă de Heartland şi Rusia. În prezent, vectorul strategic se bazează, ideologic, mai puţin pe europenism şi mai mult pe neo-otomanism, pentru a susţine interesele în Balcani şi Orientul Mijlociu. În raport cu Heartlandul, Ankara va trebui să adopte, însă, o linie pan-turcofonă fără valențe religioase, date fiind comunitățile șiite, creștine, budiste şi animiste. O politică moderată va favoriza cooperarea cu Moscova, iar una naționalistă, adresată minorităților turcofone din Rusia, va provoca, inevitabil, confruntarea.
În contextul pivotării, Ankara a creat o structură de cooperare a statelor turcofone din Caucaz şi Asia Centrală. A înființat Consiliul Turcic (2009), ca alternativă la organizațiile fondate de Rusia pentru integrarea arealului ex-sovietic, inclusiv a spațiilor caucazian şi central-asiatic (CSI, Uniunea Eurasiatică). Urmărind să dezvolte baza de cooperare în multiple domenii (politic, economic, militar), consiliul este un instrument de extindere a influenței Ankarei în Heartland. Perspectiva relației dintre Consiliul Turcic şi Rusia va depinde de opțiunea lor de a concura sau coopera. Canalizarea Ankarei pe direcția Heartland ar putea avantaja, în special, Occidentul deoarece ar diminua presiunea Turciei în Balcani şi Mediterana Orientală. De asemenea, ar reprezenta o provocare strategică adresată direct Rusiei şi, indirect, Chinei şi Iranului, cu interese în Heartland şi cu minorități turcofone pe teritoriul lor.
Abstract
Among the international actors standing out for their special geostrategic behavior, there are the pivot states, as it is the case with Turkey. Turkey has got the ability to strictly rotate around the axis that exclusively represents its interests. Currently, Turkey is shifting from the Euro-Atlantic to the Eurasian area.
F.B. Suciu și prof. univ. dr. Ionel Muntele (Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi, Facultatea de Geografie şi Geologie)
