Societăţile se bazează pe încredere
Anglofonii spun “societies run on trust” – societăţile se bazează pe încredere – iar aserţiunea este valabilă până în cele mai mici detalii şi acţiuni, chiar şi la nivelul indivizilor. Fiecare din noi, în activitatea zilnică, oferă, acordă sau împrumută încredere celorlalţi, fie că vorbim despre oameni, despre instituţii sau despre sisteme. Manifestăm această încredere cât se poate de firesc, fără să problematizăm, chiar fără să o conştientizăm. Acest capital nepreţuit este vital pentru funcţionarea societăţilor, un indicator relevant pentru cele mai performante dintre acestea.
Prin încredere nu înţelegem credit orb, abstract şi fără temei acordat, ci înţelegem efortul constant de armonizare a aşteptărilor noastre cu ceea ce oferim celorlalţi pentru aşteptările şi nevoile lor, cu ceea ce primim în schimbul a ceea ce am dat. Altfel spus, prin încredere definim cel mai nuanţat raport de reciprocitate socială, atât între indivizi, cât şi între aceştia şi instituţii, companii şi sisteme, raportul echitabil între ceea ce oferim societăţii şi ceea ce primim înapoi de la ea.
Dar, ca în mai toate relaţiile complexe, fie ele şi bazate pe încredere, pot apărea manifestări parazite care conduc la abuz. În acest caz devine esenţial să găsim soluţiile care să ne asigure că „defectorii” şi astfel de incidente nu ajung să afecteze puternic sau să distrugă, fie şi parţial, sistemul relaţional / social de care abuzează. Societatea şi-a dezvoltat propriii anticorpi prin care să încurajeze cooperarea şi să sancţioneze afectarea încrederii: norme de moralitate şi conduită, preţuirea reputaţiei, sisteme instituţionale de control şi de securitate etc. Conceptul global atât de vechi precum antichitatea, dar atât de actual în sistemele moderne sociale, cel care adaugă valoare sau plasează „defectorii” la periferia societăţii se numeşte simplu şi cuprinzător: etică. Aceasta, ca emblemă socială a încrederii pe care o afişează, manifestă sau revendică indivizii, instituţiile sau sistemele, are repere tangibile, are parametri şi norme concrete. Are, precum încrederea, nuanţe şi pârghii de control.
Serviciile de intelligence operează cu încrederea
Este interesant de studiat în ce măsură aforismul are valabilitate odată ce este translatat către serviciile moderne de informaţii. Când vorbim despre încredere cred că este obligatoriu să ne referim la ceea ce trebuie să caracterizeze relaţia între ofiţeri şi agenţi, între ofiţerii unei echipe operative, între serviciu şi beneficiari ori alte instituţii interne sau internaţionale, dar şi între serviciul de informaţii şi societate. Din această evaluare simplă rezultă foarte clar că încrederea reprezintă un element cheie cu multiple roluri, inclusiv acela de carburant indispensabil serviciilor de informaţii. Poate că cea mai sensibilă dintre relaţiile care revendică încrederea este aceea între serviciul secret si societatea pe care trebuie să o servească. Pare un enunţ vătămat de un paradox, şi totuşi este ingredientul cel mai de seamă în succesul pe termen lung al unui serviciu de informaţii şi în rolul constructiv al acestuia la nivelul arhitecturii societăţii. Care este nivelul optim de încredere? Pe ce anume ne bazăm când îl stabilim? De unde începe suspiciunea şi când este aceasta legitimă? Sunt chestiuni care trebuie să ne preocupe atât la nivelul instituţiei, cât şi la nivelul societăţii civile pe care o servim. De altfel, suspiciunea, uneori prea des clamată, prea des manifestă, prea des invocată, consider că trebuie să aibă un rol important, dar tranzitoriu, reprezentând doar impulsul care propulsează un serviciu de informaţii către soluţiile de reclădire sau sporire a încrederii.
Încrederea publică a devenit o miză tot mai importantă pentru serviciile de intelligence, ca şi în cazul altor organizaţii publice sau private. Acestea trebuie să se asigure că munca lor este suficient de bine înţeleasă. Şi, chiar dacă activitatea efectivă trebuie să rămână secretă, devine tot mai clară responsabilitatea de a informa publicul despre riscurile şi ameninţările cu care se confruntă, precum şi cu privire la modalitatea strict legală în care o fac. Punctul de plecare poate fi diferit, adaptat de la caz la caz, în funcţie şi de cultura de securitate (în Marea Britanie, de exemplu, percepţia şi aprecierea publică a acestei meserii pentru gentlemani susţine şi promovează efectiv activitatea de intelligence), dar obiectivul profesional este mereu acelaşi: consolidarea încrederii şi a credibilităţii.
Încrederea reciprocă este un ingredient esenţial pentru schimbul de informaţii cu partenerii instituţionali, fie ei interni sau internaţionali. Fiecare din părţi are aşteptarea legitimă ca cealaltă să nu folosească schimbul de informaţii pentru câştiguri neloiale de moment. Acelaşi principiu kantian al reciprocităţii tradus, de data aceasta, la nivel profesional. În astfel de cazuri, abuzul de încredere afectează nu doar reputaţia părţii defectoare, ci chiar accesul efectiv la multiple aranjamente de cooperare. Un serviciu, o instituţie sau chiar un stat, odată stigmatizat pentru încălcarea regulilor de schimb sau valorificare a informaţiilor, cu greu va mai reuşi să îşi găsească parteneri de cooperare. În lumea contemporană, guvernată de simboluri şi aspiraţia bunei reputaţii pentru accesul la cercuri de elită, eticheta abaterii de la etică, altfel spus pierderea încrederii cu care te-au învestit ceilalţi, echivalează deseori cu destin viitor periferic. Menţinerea credibilităţii strategice, păstrarea încrederii celorlalţi sunt mult mai importante decât iluziile unor câştiguri tactice pe termen scurt.
Tot în perimetrul acestui concept se află cheia relaţiei instituţionale dintre serviciu şi beneficiarii săi, indicaţi prin lege – în acest caz, nivelul încrederii este, dintr-o anumită perspectivă, direct proporţional cu rezultatele activităţii. Beneficiarii vor fi mai încrezători dacă primesc informaţii consistente şi în timp util, iar Serviciul, la rândul său, va avea mai multă încredere dacă aceştia chiar le valorifică şi vor adopta măsurile necesare de prevenire, contracarare sau sancţionare.
De asemenea, consolidarea relaţiei dintre ofiţerii unei echipe operative multi-profiluri (informativ-operativ, tehnic, analiză etc.) ar fi imposibilă fără încredere reciprocă şi, ideal, necondiţionată. Aceştia îşi pot atinge obiectivele operaţionale numai dacă se susţin consecvent, reciproc, şi dacă fiecare din ei îşi îndeplineşte propria secvenţă operaţională, bazându-se fără rezerve pe ceilalţi membri ai echipei. De altfel, aceeaşi încredere este şi liantul dintre şef şi subordonat. Este o condiţie esenţială ca, dincolo de ierarhia militară şi dincolo de rigoarea acesteia, raportul de subordonare să fie cimentat de încredere şi bună-credinţă. În ambele sensuri, şi în sus şi în jos.
Adevărata piatră de temelie, izvorul succesului în intimitatea activităţii de intelligence rămâne, totuşi, relaţia dintre ofiţerii de informaţii şi agenţii/informatorii lor (dimensiunea HUMINT). Indiferent de motivaţia pentru care aceştia din urmă cooperează cu reprezentanţii serviciilor de informaţii şi având în vedere complexitatea mediilor investigate, nu de puţine ori chiar periculozitatea lor şi specificul acestei relaţionări, încrederea reprezintă un catalizator vital pentru succesul acestei relaţii.
Concluzionând, miza încrederii este foarte relevantă pentru lumea intelligence pentru că, în fond, credibilitatea este corolarul dorinţei de a şti. Astfel, încrederea joacă multiple roluri în acest context, atât de forţă motrice indispensabilă funcţionării serviciilor de informaţii, cât şi de rezultat al activităţii efective a acestora.
Prin urmare, este perfect legitimă preocuparea cu privire la aceste problematici: care este nivelul optim de încredere? cum îl putem obţine? ce resurse îi putem dedica? pe ce criterii ne putem baza în acordarea încrederii? de unde începe suspiciunea? Sunt întrebări cu temei profesional, pe ale căror răspunsuri ne putem configura obiective instituţionale viitoare. Şi ne putem ajusta conduita profesională în raport cu celelalte instituţii, cu indivizi şi cu societatea, în măsura în care aceştia înţeleg nevoia de ambivalenţă a acestui concept. Cercetarea academică în aceasta privinţă, pe care o încurajez, ne-ar putea oferi o serie de răspunsuri utile şi încurajatoare.
Cazul SRI
În urmă cu un an, prezentam o pledoarie pentru indicatorul „încredere”, pledoarie ale cărei idei centrale vizau dimensiunea publică, pe cea partenerială, precum şi pe cea internă. Cu reculul pe care îl permite trecerea timpului, constat, bazat pe cercetare ştiinţifică şi parametrii măsurabili ai credibilităţii instituţionale, nu doar că SRI este mai bine poziţionat pe fiecare dimensiune în parte, ci că îşi poate permite chiar o schimbare de perspectivă şi o creştere a nivelului de ambiţie. Studiile realizate indică faptul ca înregistrăm o mai mare încredere în capacitatea SRI de a asigura starea de securitate, atât din partea publicului larg, cât şi din cea a Parlamentului şi a decidenţilor. Şi, mai ales, observăm încrederea acestora în faptul că SRI face acest lucru respectând cadrul legal şi utilizându-şi corect capacităţile de a acţiona în acord cu valorile democratice şi principiile de drept intern şi internaţional. Instituţia se bucură de creşterea constantă a încrederii în rândul publicului, aşa cum o măsoară sondajele specializate (în jurul a 50%), precum şi de aprecieri, din ce în ce mai pozitive, de la beneficiarii/partenerii săi, cu privire la activitatea desfăşurată şi rezultatele obţinute.
Inevitabil, o mare parte a activităţii SRI are caracter secret, acest lucru fiind necesar – dincolo de protecţia mijloacelor şi metodelor folosite pentru a proteja viaţa, integritatea şi capacitatea de acţiune a celor pe care ne bazăm în derularea proiectelor de securitate. Riscurile şi ameninţările cu care ne confruntăm se manifestă cel mai adesea în secret, rareori ajungând pe agenda publică sau doar secvenţial, în forme diminuate.
Este cazul ameninţării teroriste la adresa României, care tinde să devină mai directă, mai explicită, cu indivizi sau grupări care caută să îşi asigure puncte de sprijin, trecând la etapa studierii unor obiective-ţintă. Este şi cazul atacurilor cibernetice asupra unor sisteme informatice de interes naţional, fie acestea ale unor instituţii publice sau private, infrastructuri publice sau “simple” furturi de date personale; aceleaşi mijloace digitale ce aduc speranţă şi oportunităţi pentru simpli cetăţeni şi guverne laolaltă, îi înarmează pe interlopi şi terorişti cu noi mijloace de organizare şi atac. Asemenea celor de mai sus este şi problema criminalităţii organizate interne sau transfrontaliere ori perpetuu sensibila chestiune a activităţilor informative ilegale, fie cele clasice de spionaj sau cele mai prozaice ale unor “detectivi” care operează în afara legii. Nu ignorăm, ba din contră, nici afectarea mecanismelor decizionale în stat, realizată prin corupţie la nivel înalt, în scopul facilitării accesului la fonduri / beneficii, cu prejudicierea interesului public, nici manifestările asociate extremismului, în special a celor dispuse la acţiuni radicale, în contextul sau chiar în scopul escaladării unor tensiuni sociale sau etnice. În fine, participarea României la comunitatea euroatlantică de securitate şi angajamentele internaţionale asumate au, şi ele, implicaţii operaţionale profunde, de la schimbul de informaţii sau implementarea de sancţiuni, până la derularea unor proiecte de securitate împotriva unor ameninţări comune.
Toate aceste aspecte – fiecare dintre ele fiind vast, complex, complicat – trebuie tratate prin mijloacele discrete specifice activităţii de intelligence, iar SRI, potrivit obligaţiilor legale, trebuie să-şi dezvolte capacitatea de a le monitoriza evoluţia şi de a contribui, din timp, la prevenirea sau contracararea lor. Este suficientă o evaluare rapidă a comunicatelor Serviciului din ultimele luni pentru a avea o imagine de ansamblu a numărului şi importanţei succeselor obţinute. La această concluzie ar trebui să se adauge certitudinea (fie şi prezumată) că succesele operaţionale pe care SRI le-a comunicat reprezintă doar o mică parte a activităţilor de intelligence, cea care a putut fi făcută publică. Astfel este uşor de presupus că şi rezultatele obţinute pe zona de competenţă instituţională reprezintă o dimensiune a încrederii publice.
Cât despre cealaltă parte, este evident că natura secretă a activităţii creează şi obligaţii simetrice pe latura controlului şi supravegherii democratice. Ţine de responsabilitatea Serviciului în faţa societăţii şi a instituţiilor special abilitate în acest sens (CSAT, Parlament, Curtea de Conturi) şi stă la baza indispensabilă a încrederii publice, pe care conducerea SRI a căutat constant să o întărească.
Procedural mai întâi. Ca membru în structura de conducere strategică a SRI, văd în fiecare zi proiecte de securitate, cu activităţi programate, axate pe riscurile asumate/identificate şi care descriu potenţialele beneficii operaţionale în sensul prevenirii contracarării unor vulnerabilităţi şi ameninţări la adresa securităţii naţionale. Consider că este important de menţionat că, deşi toate includ avize detaliate de legalitate, precum şi observaţii şi propuneri formulate pe fluxul ierarhic de aprobare, aprobarea finală nu este nici uşoară, nici g arantată . Spun aceasta deoarece deciziile complicate/delicate, presupun de cele mai multe ori evaluări serioase ale riscurilor, inclusiv cu privire la impactul asupra partenerilor interni sau externi ai Serviciului şi, nu în ultimul rând, de ordin etic. Atât la nivelul conducerii, cât şi la nivelul operaţional, există preocuparea de a acţiona în permanenţă în mod responsabil, profesionist/eficient şi, nu în ultimul rând, etic, atât din perspectiva legii, cât şi a valorilor democratice. În plus, în situaţiile în care vreun ofiţer se abate de la aceste exigenţe sau abuzează de încrederea instituţiei, au fost şi vor fi adoptate măsurile de rigoare în plan disciplinar sau mergând chiar până la susţinerea cercetărilor efectuate de organele în drept. În interiorul Serviciului este aplicată o politică de securitate bazată pe principiul toleranţei zero faţă de abaterile de la normele de drept şi valorile democratice. Raritatea incidentelor a demonstrat nu doar succesul acestei politici, ci şi existenţa unei culturi instituţionale moderne, lipsită de tare comportamentale neconforme cu statul de drept.
Uman şi profesional mai apoi. Ofiţerii de informaţii joacă un rol important în asigurarea securităţii naţionale. Iar ofiţerii SRI se bucură de recunoaştere, inclusiv în comunitatea serviciilor euroatlantice, pentru activitatea desfăşurată şi rezultatele obţinute. Aceştia conferă substanţă, consolidează în permanenţă, prin munca lor, parteneriatele noastre cele mai importante. La nivelul Serviciului, există o preocupare permanentă pentru a valorifica mai eficient resursele (în primul rând cele umane) şi capacităţile acestora în proiecte relevante prin forme/modalităţi inteligente („smart approaches”) pentru a apăra şi promova interesele de securitate naţională a României. Pentru o Românie pe care ne-o dorim cu toţii, care garantează securitatea şi prosperitatea generaţiilor viitoare (Strategia Naţională de Apărare); pentru o viaţă mai bună într-o ţară democratică, mai sigură, mai prosperă (Strategia de Securitate Naţională a României); pentru o Europă sigură într-o lume mai bună (Strategia de Securitate a UE); „smart defense” şi angajament activ pentru o apărare modernă (Noul Concept Strategic al NATO). În condiţiile unor garanţii de control şi responsabilitate adecvate, serviciile de informaţii în general reprezintă un autentic bun public. Ele aduc împreună abilităţile ofiţerilor, tehnologia modernă şi parteneriatele de încredere care permit abordarea mai coerentă chiar şi a celor mai variate şi imprevizibile provocări de securitate. Rolul serviciilor de informaţii este fundamental în menţinerea securităţii naţionale, ca şi în promovarea oportunităţilor şi relaţiilor internaţionale bazate pe încredere reciprocă. Corect gestionată şi coordonată cu viziune, cu responsabilitate, activitatea de intelligence salvează vieţi (civili, militari, diplomaţi), protejează economia şi potenţează condiţiile bunei funcţionari a acesteia, destructurează reţele de crimă organizată şi contribuie la susţinerea capacităţii de acţiune a statului, în interior sau în afară. Toate aceste eforturi impun aprecieri şi mulţumiri. În fiecare zi primesc dovezi de bunăcredinţă şi profesionalism ale ofiţerilor SRI. Lucrez direct cu mulţi dintre aceştia şi ştiu că valorile lor sunt printre cele mai solide şi consistente. Ceea ce este cu atât mai demn de apreciat, de admirat, de valorizat, cu cât aceştia rareori primesc recunoştinţa cuvenită pentru contribuţia lor directă la siguranţa naţională a României. În plus, ofiţerii SRI rămân mereu neutri, imparţiali, echidistanţi. Ei trebuie să rămână loiali valorilor democratice şi de securitate ale României, să nu se transforme niciodată în “servanţi” ai altor interese. Este nevoie, pe lângă profesionalism, de caracter foarte puternic, de verticalitate solidă, de forţă morală robustă pentru a lucra în acest domeniu cu numeroase limitări unde pericolele, dar şi reuşitele rămân în anonimat, pentru că ei, ofiţerii, nu se pot nici măcar apăra de acuze sau critici ale publicului care ştie atât de puţin, de fapt, despre ei şi despre importanţa muncii lor.
Fie şi doar o echipă mică cu astfel de oameni bravi şi loiali, cu oameni demni pe care îi animă angajamentul şi loialitatea, cu oameni străluciţi în muncă dar care nu pot străluci niciodată public, este o echipă valoroasă, de elită. Şi e motiv de mândrie. SRI are un corp profesional extins, cu astfel de membri. Sunt mândru să mă aflu alături de ei, sunt norocos să lucrez cu astfel de oameni.
Concluzii
Cu un profil instituţional astfel conturat, cu astfel de performanţe profesionale, cu astfel de oameni şi valori, SRI îşi asumă o schimbare de perspectivă şi a nivelului de ambiţie: alegem să ne bazăm pe încredere şi să ne aşteptăm să o consolidăm pe cea dobândită. Instituţia modernă, dinamică şi mai transparentă care este SRI astăzi a depăşit vechile complexe, s-a distanţat nu numai de facto, ci şi în percepţia concretă a celorlalţi, de moştenirea fostei Securităţi, s-a distanţat de orice asemănare cu profilul ideologizat al acesteia, a depăşit postura de urmaş culpabil, s-a înălţat de la nivelul jos al discursului defensiv şi a păşit într-o realitate conformă cu timpurile şi cu interesele strategice ale României.
SRI s-a aliniat decis la logica firească a activităţii de intelligence, secretă în privinţa mijloacelor, transparentă însă în ceea ce priveşte scopurile. Ne-am conturat şi asumat identitatea instituţională şi prezenţa în spaţiul public – onest, în armonie cu ceea ce suntem şi cu misiunea pe care trebuie să o realizăm. Ne-am consolidat relaţia profesională cu beneficiarii noştri legali şi ne preocupă zilnic să obţinem, împreună, rezultate din ce în ce mai bune, din ce în ce mai substanţiale. Oferim suport activ, nepărtinitor, în acord cu legea şi responsabilităţile noastre. Ne concentrăm în continuare eforturile către dezvoltarea unei culturi democratice de securitate, la nivelul societăţi. În beneficiul acesteia şi al nostru, al tuturor. Şi avem încredere că obţinem încrederea celorlalţi în reuşita comună.
Autor: gl. lt. Florian Coldea
