În iulie 1991 exista încă pe hartă Uniunea Sovietică, Freddie Mercury trăia, dozatoarele TEC erau în mare vogă, iar vârful de lance al industriei românești de computere era HC 91, un „monstru” de plastic pe 64 Kb de RAM. În vara anului 1991, România încă privea curioasă spre Europa și spre lume, tributară încă unor mode, mentalități și șabloane de gândire păstrate din anii comunismului. Abia peste un an avea să apară prima Constituție democratică.
Din iulie 1991 datează inclusiv actuala lege a securității naționale, după care se ghidează și astăzi Serviciul Român de Informații. La fix trei decenii distanță, păstrăm în lege concepte, idei și maniere de gândire specifice anilor în care Bucureștiul făcea cunoștință cu ororile primei mineriade.
Fast forward spre 2021. România este membru NATO și UE, integrată la nivel de servicii în cele mai selecte cluburi de informații din lumea democratică. Participă activ la operațiuni, este un partener luat în seamă, contribuie analitic și operațional la cunoașterea aliată. Are experți și expertiză deopotrivă pe subiecte largi, precum contraspionaj sau antiterorism, dar și pe domenii de nișă, recent intrate în definiția confruntărilor globale, precum apărarea cibernetică.
SRI și întreaga comunitate națională de informații sunt parte a scutului cibernetic global, fără granițe și fără fusuri orare. În acest spațiu cibernetic vast, incidentele, accidentele, atacurile și ripostele se sprijină pe reacție rapidă și proceduri convergente. Însă, în egală măsură, „oștenii” cibernetici trebuie să se bazeze și pe reglementări actualizate ale dreptului internațional, pe norme explicite și aplicabile global.
Cu precădere în spațiul virtual, munca ofițerilor de informații este anevoioasă. Măștile sub care operează agresorii cibernetici sunt vaste, ieftine și rapid adaptabile. Arealul crimei nu este conturat; un cetățean A, cu pașaport al țării B, rezident în țara C, atacă un site înregistrat în statul D, dar găzduit pe un server din țara E sub un IP din domeniul F.
În acest context operează astăzi ofițerii de securitate cibernetică din România. Iar întreaga confruntare se duce cu regulile depășite și rigide legiferate de primul Parlament de după 1989.
Este poate momentul să admitem că Legea Securității Naționale din 1991 trebuie serios adusă la zi pentru a reflecta realitățile unei societăți globale și interconectate. Pentru a consfinți rolurile de parteneri între serviciile de informații și societate, pentru a încheia inclusiv la nivel legislativ o epocă istorică apusă. Pentru a așeza firesc fiecare instituție pe locul constituțional adecvat.
Actualul parlament are datoria de a oferi comunității naționale de informații o bază legală modernă pentru servicii de informații moderne.
Autor: Directorul Serviciului Român de Informații, Eduard Hellvig
