Evaluarea competiției pentru supremație mondială dintre democrație şi autoritarism nu se poate limita la o analiză geostrategică şi nici măcar geopolitică, întrucât confruntarea se exprimă şi într-o dimensiune civilizațională. Pe fondul acestei constatări, vom prezenta, în continuare, o evoluție a democrației ca sistem politic de valori în cadrul civilizației occidentale. În plan civilizaţional, Occidentul îşi trage seva din Antichitate, având rădăcini greco-romane şi orientale. Datorită filiației comune, se înrudește îndeaproape cu civilizația bizantină, iar, de departe, cu cea arabă. Occidentul a fost, însă, influențat mai profund de factorul greco-roman, şi nu de cel oriental, aşa cum s-a întâmplat în cazul civilizației bizantine şi al celei arabe. Occidentul a devenit, astfel, unicul succesor al sistemului politic specific civilizației greco-romane, respectiv democrația (un model de guvernare creat, în Antichitate, în Atena şi Roma).
Stimulând progresul prin valorificarea echitabilă a resurselor, democrația a fost asumată benevol de numeroase cetăți. Statul, condus de aristocrația funciară, a fost reformat în favoarea unor categorii socio-economice dinamice (meșteșugari, negustori, țărani liberi). Accesul la mecanismul decizional politic a fost extins, exclusiv pe linie masculină, în beneficiul unor categorii din rândul cărora s-au format cetățeanul şi clasa de mijloc. Similar epocii monarhice, religia politeistă şi-a menținut rolul politic major de consolidare a statului şi de control al societăţii. Democrația nu a rezistat, însă, deoarece: se exprima doar ca excepție la nivelul unor cetăți; era concurată agresiv de imperialism; menținea sclavia în detrimentul egalității depline; democrația directă devenise incompatibilă cu sporul demografic şi expansiunea teritorială; corupția şi populismul afectau prosperitatea şi, implicit, clasa de mijloc.
Influenţa germanică
În Antichitate, a existat o interacțiune durabilă şi intensă a civilizației greco-romane cu populațiile celtice migratoare, care ocupaseră spații extinse din centrul şi vestul Europei. Deşi creatori şi promotori ai culturii bazate pe extracția şi prelucrarea metalelor, celții au contribuit la dezvoltarea civilizației greco-romane doar tehnologic (în special, în epoca fierului). Aceștia nu au exercitat nicio influenţă majoră în raport cu sistemul politic greco-roman. Nici măcar nu au participat la modelarea democrației, chiar dacă societatea lor se fundamenta pe egalitatea bărbaților şi femeilor în adoptarea deciziilor comunității. Absența aportului politic a fost consecința înfrângerilor militare suferite de celți, în mod succesiv, din partea Imperiului Roman, ulterior fiind integrați în sistemul politico-militar roman şi supuși, la sfârșitul Antichității, unui proces lent de asimilare culturală (prin romanizare).
Civilizația occidentală s-a format, în Evul Mediu timpuriu, ca rezultat al migrației şi ocupării vestului Europei de către triburile germanice. Exercitând o presiune militară constantă, au cucerit Imperiul Roman, devenit creștin la sfârșitul Antichității. S-au produs, în acel context, o fuziune demografică prin integrarea elementului germanic în ansamblul romanic, dar şi un proces de aculturație. În regatele clădite pe ruinele Imperiului, factorul germanic, reprezentând elita politico-militară, şi-a asumat valorile greco-romane şi creștine. Regatele revendicau moștenirea Imperiului Roman, continuând să funcționeze pe structura societăţii agricole specifice acestuia în care: puterea politică era fundamentată religios; aristocrația funciară reprezenta clasa dominantă; mediul rural şi identitatea colectivă religioasă (creștină) erau predominante; economia de tip feudal se baza pe activităţi meșteșugărești şi comerciale limitate la centrele urbane.
Moștenirea orientală
Civilizația greco-romană a fost contemporană şi a interferat în special cu civilizația orientală şi cea egipteană. A cunoscut o influență relativ limitată din partea civilizației egiptene, pe care, de altfel, a absorbit-o în contextul expansiunii romane în Africa. În schimb, a fost influențată masiv de civilizația orientală pe fondul extinderii imperiilor elenistic şi roman în Levant şi Mesopotamia. Pe filieră greco-romană, Occidentul a moștenit ideea de putere universală (similar Imperiului Roman), susținută de o religie orientală monoteistă cu vocație universală (creștinismul). Istoria Occidentului medieval a devenit, în general, acţiunea edificării unei construcții politico-religioase universale, în competiție cu Bizanțul care îşi fondase propriul imperiu în spaţiul creștin. Confruntarea a provocat, la final, schisma dintre ortodocși şi catolici, marcând disoluția completă a unității religioase ca fundament politic european.
Prin crearea, de către franci, a Sfântului Imperiu Roman, se părea că Occidentul îşi va împlini visul oriental. Imperiul nu a rezistat, însă, acțiunilor centrifuge interne, cauzate de diversitatea etno-lingvistică rezultată din fuziunea elementelor romanic şi germanic. Francii apuseni, ocupând un teritoriu romanizat durabil, şi-au asumat identitatea latină, în timp ce francii răsăriteni şi-au conservat-o pe cea germanică. S-a dezvoltat, astfel, o competiție franco-germană pentru supremație în cadrul proiectului imperial. Conflictul politico-militar a avut ca miză şi controlul puterii religioase, reprezentată de papalitate. Afirmarea puterii politico-religioase universale s-a exprimat şi prin intermediul cruciadelor şi misionarismului. S-au lansat campanii, inclusiv militare, pentru suprimarea ereziilor în Occident, dar şi pentru creștinarea Orientului islamic şi a periferiilor europene încă păgâne (celtice, scandinave, baltice).
Redescoperirea greco-romană
Proiectul construcției unui imperiu universal cauza multiple convulsii interne în Occident, astfel că el s-a erodat în timp. Provoca, politico-militar, războaie nesfârșite între împărații germani şi regii francezi, în care se amestecau şi suveranii englezi iar, mai târziu, cei spanioli. Criza era alimentată religios de disputele interminabile dintre împărat şi papă ce degenerau în conflicte. Occidentul medieval, epuizat de crize, şi-a accentuat vulnerabilitatea în raport cu Orientul islamic, care se exprima constant ofensiv. Orientul genera succesiv puteri (iniţial arabii, iar ulterior turcii) ce se extindeau în Europa, mai ales odată cu decăderea Imperiului Bizantin, şi amenințau chiar existenţa Occidentului. Schisma dintre catolici şi protestanți, urmată de războaiele religioase, au compromis definitiv proiectul imperial universal, care a supravieţuit, doar sub forma sa politică, în spaţiul german.
Eșuarea imperiului universal a însemnat renunțarea la moștenirea orientală şi nevoia de a-i substitui un sistem care să asigure stabilitatea internă şi să respingă pericolul extern. Occidentul, prin orașele italiene, aflate în contact durabil cu Bizanțul, a redescoperit cultura greco-romană (Renașterea). Ulterior, pe filieră italiană, Anglia şi Franța, cele mai stabile state europene, au revalorizat democrația antică (Iluminismul). Asumarea democrației a fost şi un mod de adaptare la impactul socio-economic al revoluției industriale ce transfera Occidentul la un stadiu evolutiv superior.
În Epoca Modernă, îşi făcea loc pe scenă societatea industrială caracterizată prin: ascensiunea burgheziei comerciale; formarea unei clase de mijloc; creșterea importanței mediului urban; dezvoltarea capitalismului; separarea puterii politice de cea religioasă; afirmarea identității colective etno-lingvistice; acordarea de drepturi cetățenești.
Democrația occidentală
Deşi îşi revendică originea din democrația greco-romană, Occidentul nu s-a limitat la a-i imita valorile, ci, pe baza lor, şi-a creat un sistem politic distinct, aflat într-un proces continuu de perfecționare. Pentru a deveni funcțională, în contextul extinderii demografice şi teritoriale a Occidentului, democrația directă a fost transformată într-una reprezentativă. Au fost extinse, gradual, drepturile şi libertățile cetățenești care nu se mai aplicau doar unei minorități privilegiate de statutul său socio-economic. S-au asigurat, astfel, condițiile pentru ca societatea, în cvasi-totalitate, să poată fi angrenată în mecanismul decizional politic. De exemplu, s-a abolit sclavia, s-a extins dreptul de vot şi s-a instituit egalitatea de gen. Singurele condiționări legate de exercitarea drepturilor, în prezent, se referă la vârsta (dezvoltarea fizică şi psihică), respectiv statutul juridic al cetățeanului (incompatibilități legale).
Crearea democrației occidentale în Epoca Modernă, ca sistem de valori, a constituit, însă, un proces lent, început încă din Evul Mediu. De exemplu, separarea puterilor în stat este rezultatul confruntării dintre imperiu şi papalitate, în urma căreia factorul religios a fost subordonat celui politic. Ulterior, democrația a eliminat orice influenţă religioasă în adoptarea deciziei politice, iar, pentru a combate absolutismul, a separat puterile legislativă, executivă şi judecătorească. De asemenea, supremația parlamentarismului reprezintă efectul conflictului dintre monarhi, care dețineau puterea absolută, şi diverse categorii sociale, care urmăreau să acceadă la mecanismul decizional (iniţial nobilimea, iar ulterior burghezia). Procesul istoric de democratizare a societăţii occidentale nu a fost doar lent, ci şi marcat, frecvent, de episoade violente, în lupta sa împotriva absolutismului politic (revoluții, războaie).
Expansiunea globală
Singura valoare din proiectul imperial, asumată în continuare de către Occidentul modern, a fost afirmarea vocației sale universale. S-a produs, astfel, o expansiune a civilizației occidentale în spaţiu, care a transformat Europa în centrul politic şi comercial al lumii. Imperiile maritime, fondate ca expresie a progresului socio-economic specific epocii şi ca reacție la presiunea continentală exercitată de Orient, au constituit instrumentul politico-militar utilizat de Occident, pentru a-şi promova valorile. Conduse din metropole, imperiile coloniale (spaniol, portughez, olandez, francez şi britanic) s-au extins, într-un timp relativ scurt, difuzând pe mapamond sistemul occidental. Contribuția lor a fost, însă, diferită, în funcţie de gradul de dezvoltare democratică şi industrială al fiecărui stat. Datorită expansiunii, Occidentul nu a mai reprezentat o noțiune strict geografică, ci a devenit una civilizațională.
Prin imperiile coloniale, Occidentul şi-a impus absolut valorile democratice în arii geografice unde nu existau civilizații agricole, ci grupuri reduse de vânători-culegători (America de Nord, Oceania). Beneficiind de un flux demografic european major, s-au format state integrate complet în sistemul occidental (SUA, Canada, Australia). Şi în raport cu societățile agricole relativ avansate sau favorabile colonizării masive, impactul a fost semnificativ, dar nuanțat (America Latină, Orientul Îndepărtat). La nivelul grupurilor dense de vânători-culegători, defavorabile colonizării, influenţa sa a fost, însă, relativă (Africa). În schimb, în zonele cu societăți agricole avansate (Rusia, Orientul Mijlociu, nordul Africii, China), sistemul democratic a fost contestat (exceptând India). În pofida diferențierilor politice notabile, aproape toată lumea a fost inclusă, gradual, până în perioada interbelică, în rețeaua economică occidentală.
Universalitatea democrației
Asemenea democrației antice, valorile occidentale au fost nu doar impuse, ci şi asumate benevol de state înscrise în cursa modernizării. Relevând universalitatea democrației, procesul de asimilare s-a accelerat pe fondul dezintegrării imperiilor coloniale. Societatea contemporană a conștientizat că progresul socio-economic este condiționat de calitatea actului politic. De asemenea, a constatat că democrația este unicul regim care permite alegerea unui guvern competent şi schimbarea lui pașnică în caz de ineficiență. Iniţial, în Epoca Modernă şi perioada interbelică, au existat ţări europene (Grecia, România, Italia, Polonia, Cehoslovacia) ce şi-au asumat democrația ca soluție pentru a elimina influenţa autoritarismului (otoman, rusesc, austro-german). Ulterior, foste puteri autoritare au urmat calea democratizării pe fondul înfrângerii militare decisive (Turcia, Austria, Germania) sau eșuării interne (Spania, Portugalia).
Şi Asia a devenit un spaţiu în care democrația a progresat datorită asimilării benevole a valorilor occidentale. Asumarea s-a produs fie în contextul interacțiunii civilizaționale coloniale şi post-coloniale (India, Coreea de Sud), fie al înfrângerii militare decisive (Japonia). Superioritatea democrației, în raport cu autoritarismul, se afirmă constant, începând cu Epoca Modernă. Au existat state care, temporar, au readoptat autoritarismul (Franța imperială, Germania nazistă, Italia fascistă, Grecia dictatorială), dar, eșuând, au revenit la democrație. Au fost ţări cărora li s-a impus chiar totalitarismul (lagărul comunist creat de URSS în Europa de Est), însă, ulterior, s-au integrat în sistemul instituțional occidental (prin aderarea la UE şi NATO). Puterea de atracție a valorilor occidentale este atât de mare încât au fost asumate liber şi de state fără trecut democratic consistent (Ucraina, Georgia, Republica Moldova).
Coordonate actuale
Substituirea apartenenței religioase cu identitatea etno-lingvistică nu a asigurat stabilitatea Occidentului. Războaiele religioase au fost urmate de conflicte naţionale, culminând cu două conflagrații mondiale care au amenințat însăși existenţa Europei. Astfel, pentru menținerea păcii, identității colective bazate pe valori etno-lingvistice i s-a alăturat, treptat, apartenența socio-culturală la sistemul democratic (în timp ce identitatea religioasă a translatat în plan secundar). Burghezia, similar aristocrației, a decăzut, fiind înlocuită, ca elită reprezentativă, de clasa de mijloc. Impunerea democrației a avut ca efect abandonarea definitivă a ideii de imperiu universal şi a sistemului colonial. Europa, afectată de războaiele mondiale şi suportând concurența unor puteri atât din interiorul democrației occidentale (SUA), cât şi din exteriorul acesteia (URSS), a iniţiat un amplu proces de cooperare la nivel continental.
Construcția pan-europeană, bazată pe reconcilierea franco-germană, a evoluat dintr-o structură economică (CEE) într-una politică (UE), iar, în ultima perioadă, urmărește să îşi dezvolte o componentă armată. Datorită victoriei Occidentului contra URSS, proiectul european şi-a accelerat viteza de extindere la nivel extern (avansând spre Europa Orientală) şi de integrare pe plan intern (având tendința de a se transforma într-o structură supra-națională de tip federativ). UE beneficiază de susţinerea SUA, cu care s-a asociat militar în cadrul NATO, şi cooperează cu întreg Occidentul extins pentru promovarea democrației. Fiind generatoare de prosperitate şi libertate, democrația constituie garanția stabilității mondiale şi progresului (Pax Occidentalis). De altfel, în competiţia cu autoritarismul, afirmării politico-militare Occidentul i-a substituit, gradual, superioritatea sa în plan economic şi tehnologic.
Lecțiile istoriei
Universalizarea şi supremația democrației occidentale nu trebuie absolutizate, în pofida expansiunii accelerate pe care o înregistrează în prezent. Istoria ne arată că, în Antichitate, democrația greco-romană, pe fondul erodării sale interne, nu a rezistat presiunii exercitate din exterior de către absolutism. Democrația nu doar s-a dezintegrat ca sistem politic, ci a fost succedată durabil de proiecte imperiale universale de inspirație orientală (macedonean, roman). Este posibil ca democrația occidentală să se înscrie într-un proces istoric ciclic, început în Epoca Modernă, care va cunoaște și un regres, prin alternarea cu autoritarismul. În acest caz, noi am putea fi contemporani cu apogeul influenței democrației occidentale. Ori s-ar putea ca democrația să reprezinte un sistem politic care, în contextul globalizării, urmează un curs ascendent. Pe fondul progresului socio-economic, acest curs transferă umanitatea spre un stadiu civilizaţional superior.
Analizând problema sub acest unghi final, ce ni se prezintă mai realist, înseamnă că soarta democrației ne privește pe fiecare. Evoluţia democrației este dependentă de acţiunea cetățenilor de a-i proteja valorile inclusiv la nivel global (nu doar local sau național). Implicarea cetățenilor necesită, însă, învățarea lecțiilor democrației ca proces istoric, dintre care evidențiem două în mod special. Pe de o parte, democrația greco-romană a fost înfrântă, nu de imperialism, ci de propriile slăbiciuni. Corupția şi populismul au compromis-o şi i-au erodat baza socială de susținere (clasa de mijloc). Pe de altă parte, în procesul de extindere a drepturilor cetățenești, democrația occidentală a avansat relativ lent şi sub presiune socială. De regulă, elitele (aristocrația reformatoare, burghezia) s-au folosit oportunist de drepturi, pe care le-au acordat mai mult pentru a-şi consolida propria putere şi mai puţin în interesul cetățenilor.
Abstract
The evaluation of the competition for world supremacy between democracy and absolutism cannot be limited to a geopolitical analysis, because this confrontation is also manifest at the civilizational level. Consequently, an evolution of democracy will be presented as a political system of values within the Western civilization. Although the Western world claims its roots originate in Ancient democracy, it does not limit itself to imitating the Greco-Roman values, but, based on them, it has created a distinct political system that has been spreading worldwide.
Autori: F.B. Suciu și prof. univ. dr. Ionel Muntele (Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi, Facultatea de Geografie şi Geologie)
