„Culturnic” de securitate

Cultura de securitate, respectiv pregătirea întregii societăți în spiritul respectului legii, apărării patriei și valorilor naționale împotriva celor care uneltesc, din interior și din afară, pentru compromiterea, subminarea și dominația țării, obiceiurilor, neamului, tradițiilor, reprezintă o piatră de încercare, un reper de conduită, moral, educativ, formativ, mai ales după disoluția și bulversările pricinuite de evenimentele din decembrie 1989.

Toți recunosc că regimul comunist instituise un regim cvasitotalitar, al fricii și opreliștii, al cenzurii și îngrădirilor, al suspiciunii și tracasării, dar aceiași (toți) sunt de acord că la dărâmarea de pe soclu a unei statui, dacă nu s-a dărâmat și soclul (or, la noi soclul, adică identitatea națională, a rămas după căderea regimului de … import!) trebuie să existe alternativa, înlocuitorul (mai credibil, superior, nou!), necum hăul, haosul, arbitrarul.

În cazul culturii de securitate (atât de înrădăcinată în conștiințe individuale în Japonia sau Elveția, unde apariția unei mașini străine, adică dintr-un alt cartier, pe o stradă sau alee, ca și prezența, pe scara unui imobil, a altcuiva decât obișnuiții vecini, sunt semnalate imediat la … forțele de securitate!) cred că ne-am îndepărtat corespunzător de mult, așa încât nu se mai poate face mai nimic. Vreau să spun că nu mai pare folositor să se întreprindă ceva fiindcă, la fel ca-n serialul „Invadatorii” (cine și-l amintește!) suntem penetrați, ocupați, „globalizați” și manipulați din interior. Se mai trezește câte un nostalgic să acuze (în loc să laude!) că SRI-ul îi ascultă telefoanele, omițând, ignarul, că sunt arhitecturi clandestine autohtone și străine care-și fac mendrele pe această temă, fără să țină cont (cum e obligat s-o facă SRI-ul!) de prevederi legale, mandate de la judecător, acces restricționat etc. și care au dotări tehnice sau expertiză superioare, date fiind și interesele (cu totul altele decât ale instituțiilor statale de intelligence!), ca să nu mai vorbim de recompensele oferite de beneficiari. Citind (ca unul nu chiar din afara sistemului!) ce se dă publicității pe filiera CNSAS, mă minunez de cât de compartimentată a fost munca și cât de temută era Securitatea (pe bună dreptate, drept care justifică distihul: „Securiștii-n mină, /Ca s-avem lumină!”, sacadat de către arhitecții, regizorii și scenariștii „Decembriadei ’89”) nu atât pentru concetățeni, ci mai ales pentru… stranieri. Dar, tot citind acele documente, (unelte de interes operativ, care țin de bucătăria culegerii și valorificării informațiilor, a cărei deconspirare ar trebui să ofenseze FBI-ul, CIA, FSB-ul, Mossadul, MI5-ul, chiar SRI-ul, care toate ar trebui să protesteze, dacă nu se poate opri „valorificarea” lor) am văzut și partea plină (în viziunea mea) a paharului. Vreau să spun că, luând act de problematică și demers, cititorii lucizi vor deveni circumspecți (nu iese fum fără foc!), dar și preventivi (istoria neînvățată se poate repeta!). Cu alte cuvinte, deconspirările, acuzele, procesele, dezvăluirile au darul de a scoate la lumină (e vorba de lumina orbitoare din evul în care, deși ni se…recomandă să trăim bine, majoritatea poporului nu știe cum să o facă!) adevăruri, stări de fapt blamabile, reprobabile, josnice, dar pe cale de ecou și consecință, să și ridice semne de întrebare, să invite la meditație, să contribuie la pregătirea și educarea în spiritul coagulării unei dezirabile culturi de securitate națională, a stârnirii și limpezirii unui sentiment confuz sau atrofiat al mândriei patriotice, al apartenenței și datoriei, al continuității și paternității.

Cred, așadar, că publicarea integrală a conținutului dosarelor, a pildelor de patriotism (gen Mona Muscă, Bălăceanu Stolnici, Dan Voiculescu etc.) etichetate colaboraționism cu poliția politică, ar avea și darul să redeștepte conștiințe naționale, să limpezească bolmojelile taxonomice, să despartă apele ce-au fost abuz, trădare, torționarism, mizerie umană și ce au fost rectitudine morală, credință conduitară, scop nobil, patriotism asumat prin jurământ militar, naționalism și normalitate. Nu sunt de acord cu etichetările (cum nu sunt nici cu ignoranța și minciunile!) unor oameni, cu trunchierile și decontextualizarea unor documente ce-i privesc, dezavuez năpârlirea fricii și suspiciunilor, schimbul de ștafetă între oameni care practică același modus operandi asupra modusului vivendi detronat și blamat.

Ce-ar trebui să înțeleagă viitorii lucrători în serviciile secrete (de acord, până la un punct, cu cei ce spun că nu mai e secret cam nimic, de vreme ce suntem țară euroatlantică cu opțiuni globale și că majoritatea documentelor clasificate ar trebui să-și piardă acest caracter) aspectul mi-amintește (nostalgic, deh!) de începuturile mele ca ofițer de transmisiuni într-o unitate ce pregătea soldați radiotelegrafiști, unde stațiile radio și caracteristicile acestora erau ținute la „trei nule” (strict secret de importanță deosebită), în timp ce țara furnizoare, fratele mai mare de la Răsărit, instalase acea tehnică pe tractoarele sovhozurilor ori le dăduse la palatele pionierilor pentru inițierea copiilor în tainele electronicii. Ce atitudine (fermă, intransigentă, legală etc.) vor trebui să adopte, ca nu cumva, la o „schimbare de macaz” să pățească (ei și, mai ales, urmașii lor!) „rușinea dezavuării” în mass-media și în plenul instituțiilor celor trei puteri ale statului de drept? Asta dacă nu, Doamne ferește, se-ntâmplă (deși e imposibil!) ca-n cazul glumei cu venerabili țărăniști sau liberali, cum ar fi premiații și colaboratorii revistei „Pentru Patrie” atunci când o conduceam: Corneliu Coposu și Mircea Ionescu-Quintus, care, după câte au pătimit, au avut umorul să spună, la reintrarea în scena istoriei, că în toate suferințele a fost și ceva pozitiv: le-a curs vechimea în partid.

De aceea insist să consider că publicarea (și publicitatea aferentă!) a unor documente din arhivele defunctelor servicii secrete are valoare de spadă a lui Damocles. Dacă nu se va rupe firul de păr și dacă nu se va împlânta în ceafa statalității (independență, unitate, indivizibilitate, integritate, naționalitate) va rămâne cu două tăișuri: unul (cel dorit de „revoluționarii și justițiarii” fervenți!) de reparație morală, demistificare, incriminare, tragere la răspundere etc. și altul de trezire a spiritului civic, de augmentare a conștiinței naționale, de clarificare opțională a celor ignoranți sau nehotărâți, cu mult mai mulți și, deci, mai puternici decât „elita” erijată în tribunal al … poporului.

Poate că nu eu eram îndrituit să scriu (să observ) aceste aspecte, mai ales că, fie și ca rezervist, mă aflu deja sub puterea unui jurământ făcut cu țara și neamul meu, care nu-mi dă dreptul la diletantism opțional, ca să nu spun trădare, însă, după „decembriada” de acum aproape două decenii, am constatat cât de puține știam (nici nu mă interesau, e drept, dar e și blamabil, totodată!) despre colegii din Interne care purtau aceeași uniformă (când o purtau) cu a mea, dar care aveau o cu totul altă misiune (mult mai complexă, profundă și importantă) decât sarcinile mele de instructor în trupele de securitate cu jinduri de a evada (am și făcut-o!) în tagma plaivaznicilor profesioniști. Acum, că am aflat (cu ajutorul colegilor din presă) mai multe, au crezut că nu e lipsit de temei să supun lecturii acest subiect de meditație. Ori, dacă vreți, să supun meditației acest subiect de lectură ce poate (sau nu) avea ecou. Unul benefic, cu efect controlat, cum sună sintagma. M-ar bucura să aibă (efect și ecou, necum să stârnească resentimente sau interpretări) pentru a (se) vedea că libertatea de opinie nu e un drept pierdut și aș fi curios să văd dinspre ce parte a baricadei mi se trage. Concluzia, desigur!

Sursa imaginii: Agerpres

Autor: Nicolae Rotaru

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*
*