Rememorând piesa „Where’s the revolution?” a grupului Depeche Mode, revin în minte versurile rostite de solistul Dave Gahan: am fost minţiţi, ni s-au hrănit adevărurile. Iar întrebarea din final „Unde e revoluţia?”, pare să fie adresată chiar României. Care adevăr şi care fals, care fapte? Cine decide care este adevărul, cine este arbitrul? Ce este adevărul astăzi, în vremuri de post-adevăr? Cum mai reuşim să distingem adevărul în contextul poluării informaţionale? E permis moralmente să propagăm falsul în numele libertăţii de exprimare?
Desigur, scopul nu este găsirea unui răspuns exhaustiv la aceste întrebări ci doar problematizarea, pe baza literaturii consultate. Pentru început, raportat la ştiri (news), trebuie menţionată distincţia între termenii din aceeaşi categorie, necesară deoarece în limba română nu avem corespondent separat pentru fiecare.
False news cuprind informaţii fără acurateţe, care nu corespund faptelor, promovate cu sau fără intenţie, scopul fiind de a creşte audienţa, vânzările etc.
Fake news cuprind informaţii fabricate, au în spate o strategie, buget şi ideologie îndreptate asupra unei persoane, unui grup sau comunităţi.
Bullshit este termen de argou, mai puţin cercetat. Înseamnă prostii, aiureli, lucruri fără sens, neadevăr, cu intenţia de a înşela. În filosofia şi psihologia cunoaşterii, termenul se referă la afirmaţii produse fără preocupare pentru adevăr, pentru a-l distinge de o minciună deliberată. Accentul cade pe nesinceritate şi de neîncredere. Autori precum Max Black propun termenul humbug, semnificând reprezentare înşelătoare a gândurilor, sentimentelor sau atitudinilor unor indivizi. Definiţiile gravitează în jurul adevărului şi faptelor.
Adevărul orwellian
Există astăzi multiple modalităţi de a prezenta minciuna, falsul sau ne-adevărul. Poate fi adevăr alternativ, aşa cum preferă administraţia Trump să-i spună; sau eşec în a spune adevărul, ca în cazul declaraţiei unui fost preşedinte în legătură cu relaţia avută cu o stagiară de la Casa Albă. Sau, alt exemplu foarte actual, expresia daune colaterale, folosită pentru „igienizarea” operaţiunilor militare în care sunt ucişi civili nevinovaţi.
Fiecare îşi poate construi propria realitate care îi poate susţine propriul adevăr. Iar acesta poate să nu fie acelaşi pentru toţi. Nu contează dacă sunt sate Potemkin, ci contează ceea ce credem că sunt. Realitatea a devenit o lume a oglinzilor în care doar secvenţe de situaţii, unghiuri înguste de fapte sunt accesibile simţurilor noastre. Unele deformează faptele. Sunt disponibile realităţi multiple, multilevel, unele contradictorii. Ce să mai credem, unde e adevărul?
Întrebat despre violenţele de la Târgu-Mureş, un celebru actor politic îi răspundea jurnalistului Marian Voicu: „domnule, chestia asta cu aflarea adevărului devine de-a dreptul jenantă. Adevărul este cel pe care l-am trăit cu toţii atunci”. Prima reacţie pe care o avem este aceea de deja-vu deoarece Orwell spusese în „1984” că „adevărul este ceea ce se petrece în toate minţile în acelaşi timp” (Marian Voicu, „Matrioska mincinosilor: Fake news, manipulare, populism”, p. 123).
Ideologul rus Aleksandr Dughin susţine că adevărul este doar o problemă de convingere deoarece nu există fapte. Voicu punctează în acest context popularitatea de care se bucură ideologul rus în mediile apropiate puterii din SUA (inclusiv Bannon, fostul strateg al lui Trump), în condiţiile în care aceştia îmbrăţişează ideea că adevărul îl facem noi.
Revenind la Târgu-Mureş 1990, un reporter al postului german ZDF anunţă că bărbatul în pulover verde omorât în bătaie de mulţime, era maghiar şi doar purtase o pancartă în care cerea crearea unei universităţi în limba maternă. Cazul a devenit celebru la vremea respectivă datorită mediatizării scenei, filmată de o televiziune irlandeză. În realitate, era vorba despre un român, Mihăilă Cofariu, însă informaţia greşită a fost amplu preluată şi a devenit adevărul. Reporterul german avea o reputaţie profesională foarte bună şi se presupune că nu a făcut-o intenţionat. A fost cel mai probabil un false news. Dar din păcate consecinţele au fost imense, generând şi alimentând pentru ani buni o întreagă teorie a conspiraţiei.
Care ar fi responsabilitatea, cel puţin morală, a jurnalistului german, care ar trebui să fie răspunsul acestuia? Televiziunea este locul preferat, cel mai prolific pentru ridicarea falsului la rang de adevăr, la rang de realitate. Acolo se construieşte realitatea. De exemplu, Rusia de azi a învăţat din greşelile URSS şi a decis că televiziunea nu va mai fi niciodată plictisitoare. Astăzi, aceasta combină în mod unic şi eficace, divertismentul de tip occidental cu autoritarismul şi controlul de tip sovietic şi creează un show uriaş.
Extinzând puţin aria falsului, până la dezinformare, Pacepa povesteşte o relatare a şefului KGB din vremea respectivă, Iuri Andropov, conform căruia „dezinformarea funcţionează precum cocaina. Dacă prizezi o dată sau de două ori, s-ar putea să nu îţi schimbe viaţa dar dacă o faci în fiecare zi, te va face dependent”. Ideea de bază este repetiţia, prezentă pretutindeni, neîncetat.
Nu doar televiziunea, ci mai nou Internetul este mediul ideal pentru distribuirea poveştilor false deoarece are o sumedenie de portaluri deschise fără niciun cenzor care să evalueze credibilitatea sursei, validitatea informaţiei sau, în unele cazuri, la nevoie, să filtreze informaţia care „are voie” să treacă.
În plus, se diseminează cantităţi enorme de date, cu costuri mici, fără ca acestea să fie oprite de graniţe. Capacitatea social-media de mobilizare a populaţiei la mişcări de protest (vezi Primăvara arabă) şi-a dovedit eficienţa. Este motivul pentru care statele autoritare controlează sau urmăresc să controleze internetul şi reţelele de socializare.
De ce falsul înlătură adevărul. Logica în defensivă
Atunci când falsul se regăseşte peste tot, adevărul îşi pierde din forţa argumentului. Procesarea cognitivă a informaţiei încetineşte atunci când suntem inundaţi cu volum mare de date. Creăm „scurtături” mentale, alegem rapid doar ceea ce este conform cu ideile şi credinţele noastre, deja consolidate (teoria Confirmation Bias), reţinem secvenţe cu impact emoţional care nu sunt relevante de fapt. Emoţiile la rândul lor sunt structurate şi organizate în jurul unor naraţiuni, imagini, simboluri care dau sens vieţii noastre; procesul este unul inconştient, automat şi dobândit prin repetiţie. Raţiunea şi emoţiile sunt strâns legate între ele.
Referitor la reţelele sociale care ne domină vieţile, cercetători în psihologia cognitivă evidenţiază importanţa recompensei primite de un utilizator. Aceasta presupune pe scurt rezolvarea următoarei dileme: 1) consum ştiri adevărate, corecte, nepartizane, dar fără recompensă emoţională sau 2) consum ştiri false, care îmi confirmă percepţiile şi credinţele şi îmi ofer astfel recompensa emoţională, plăcută şi aşteptată. De obicei, emoţia câştigă. Cheia primatului emoţiei este puternic exploatată de platformele sociale care propagă predominant conţinut puternic emoţional. Şi astfel, au succes. Iar utilizatorii sunt satisfăcuţi, creierul lor eliberând dopamină la fiecare like.
O interpretare a acestei pseudo-realităţi este oferită de Jung şi Sachs care consideră că pierderea miturilor tradiţionale, fondatoare ne împinge spre a găsi altele deoarece omul nu poate trăi fără mituri (mitul este ceea ce crede toată lumea, pretutindeni şi întotdeauna). Dispariţia miturilor a dus la apariţia prea celebrei corectitudini politice, a adevărurilor alternative.
Miturile nu sunt minciuni în sine dar nu exprimă doar adevărul şi nici tot adevărul. Credinţele, valorile, nevoia de apartenenţă la comunitate, poveştile asociate miturilor, toate acestea ne arată cât este de complicat să trasăm o linie logică clară între fals şi adevăr.
Adevărul istoric în Rusia secolului XXI
Chestionarea şi problematizarea adevărului istoric, stabilit de Kremlin, sunt interzise şi aspru sancţionate. Vocile incomode sunt înlăturate. De exemplu, asociaţia Memorial, în 20 de ani de muncă, a creat o arhivă digitală imensă cu sute de mii de nume ale victimelor regimului Stalin. Arhiva a fost, ulterior, confiscată.
Cât despre versiunea rusă a „Marelui Război pentru apărarea patriei”, Duma de stat a adoptat o lege, în 2014, care sancţionează penal persoanele care contestă ori susţin o altă variantă faţă de cea oficială a Marelui Război. Aceasta în condiţiile în care, în 2009, fusese creată o Comisie contra falsificării istoriei, în special a celei legată de marele război.
Ceea ce face ca în Rusia secolului XXI trecutul (şi nu viitorul) să fie impredictibil. Exemplele cele mai la îndemână sunt Pactul Ribbentrop-Molotov (anterior a fost negat, recent reevaluat ca un lucru bun, prin care Rusia a dorit să evite războiul) şi epoca Stalin.
Nu suntem departe de Orwell: cine controlează prezentul, controlează trecutul, iar cine reuşeşte asta, controlează şi viitorul.
Abstract
Truth versus falsehood. Where do we draw a line between the two of them? Which criteria do we use to decide where the truth stands? Is it alternative truth, half of the truth, no concern for the truth, the truth is what we live, it is on our minds? It is a room filled with mirrors that has recently turned into a maze. The challenge is to find the exit.
Autor: N. S.
