Tentativele de atentat motivate politic au precedat constituirea statului modern român. Izbucnirea revoluției de la 1848 în București a fost amânată de măsurile luate de autorități după o încercare nereușită de asasinare a domnitorului Gheorghe Bibescu. La 9 iunie 1848, în timpul unei plimbări cu trăsura pe șoseaua Kiseleff, asupra acestuia au fost trase șase focuri de pistol de către Grigore Peretz, Dimitrie Crețulescu și Iancu Paleologu, „trei tineri copleșiți, probabil, de zelul revoluționar”, potrivit descrierii lui Ion Ghica dintr-o scrisoare adresată lui Vasile Alecsandri. Un singur glonț îi va găuri epoletul. Actul nesăbuit al unor tineri care și-au închipuit că slujesc cauza revoluției a determinat o amplă operațiune de arestare a tuturor celor monitorizați de Agie (instituția responsabilă de ordinea publică în Țara Românească și Moldova, între secolele XVIII-XIX) pentru activitate împotriva regimului.
Înfăptuirea Unirii Principatelor a fost, de asemenea, pe punctul de a fi zădărnicită de un act terorist. La scurt timp după dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al principatelor Moldova și Țara Românească, autoritățile polițienești au intrat în posesia unor informații privind un complot împotriva acestuia. Revista Transilvania evoca, într-un material publicat în octombrie 1920, în al X-lea număr, „un complot descoperit în București în ziua de 30 Martie, complot ce tindea la răpirea vieței domnitorului, prin o mașină infernală (dispozitiv exploziv – n.r.)”. Aceeași sursă nominalizează Turcia și Austria ca fiind puterile cele mai interesate de dispariția domnitorului.
Personalități românești, în vizorul atentatorilor
Primul asasinat politic din istoria modernă a României a avut loc pe 8 iunie 1862. La ieșirea din Adunarea Legislativă, Barbu Catargiu, cel dintâi președinte al Consiliului de Miniștri, a fost împușcat mortal sub clopotnița Mitropoliei. În discursul ținut cu puțin timp înainte, liderul conservator afirmase, profetic: „Voi prefera moartea înainte de călca sau de a lăsa să se calce vreuna din instituțiile țării”. Asasinatul, rămas neelucidat, a stârnit numeroase controverse în epocă. Printre suspecți s-a numărat colonelul Nicolae Bibescu, prefectul Poliției Capitalei, care se afla în trăsură cu prim-ministrul. Raportul de autopsie evidențiase că demnitarul fusese împușcat de la o distanță mai mică de un metru. În exprimarea domnitorului Cuza, „ura și fanatismul politic au înarmat brațul celui ce a lovit pe domnul Catargiu”.
La 2 decembrie 1880, Ion C. Brătianu, timp de 12 ani președinte al Consiliului de Miniștri, a fost atacat cu un cuțit la ieșirea din Camera Deputaților de către Ivan Pietraru, funcționar la Ministerul Finanțelor. Prezența de spirit, îmbrăcămintea de iarnă și intervenția unui deputat, care l-a lovit pe atentator cu un baston, i-au salvat viața politicianului liberal. Pietraru a menționat că a fost motivat de „amoarea de patrie” și că vor fi și alții dispuși a se sacrifica. Șase ani mai târziu, la 4 septembrie 1886, Brătianu a fost vizat de un nou atentat. La ieșirea din sediul Ministerului de Interne, acesta a fost atacat cu un pistol de către Stoica Alecsandrescu, negustor din Râmnicu Sărat, fost subofițer în armată. Din fericire, primul cartuș nu a luat foc, iar cel de al doilea a fost deviat de un sergent responsabil de securitatea demnitarului. Numai intervenția lui Brătianu l-a salvat de linșaj pe atacator, care a fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică.
La 7 mai 1888 și regele Carol I a fost ținta unui atentat comis de un anume Preda Fântânaru, zis Șpangă, fost angajat în corpul sergenților Capitalei. Îmbrăcat în costum popular, acesta a tras două focuri cu o pușcă de vânătoare spre fereastra cabinetului de lucru al suveranului. La percheziție, asupra sa s-au găsit un revolver, un stilet și un box american. Pentru a-și motiva gestul, a susținut că îl considera pe rege vinovat de toate suferințele țăranilor.
Atentatele, în atenția Poliției
Intensificarea acțiunilor de tip anarhist-terorist în Rusia și Bulgaria și reverberațiile acestora pe teritoriul național au contribuit la reformarea Poliției, în martie 1908. Printre atribuțiile Direcțiunii Poliției și Siguranței Generale s-a regăsit și prevenirea atentatelor teroriste. Profesionalizarea structurilor polițienești nu s-a realizat însă în ritmul impus de dinamica evoluțiilor securitare interne și internaționale.
La 8 decembrie 1909, prim-ministrul Ionel Brătianu a fost împușcat în torace și omoplat în fața Școlii Superioare de Război, după ce fusese urmărit de la ieșirea din Senat, unde asistase la o ședință. Atentatorul, imobilizat de trecători, se numea Gheorghe Stoenescu-Jelea și era lăcătuș, recent concediat de la Căile Ferate. La interogatoriu a declarat că a dorit să dea un exemplu, considerându-l pe premier responsabil de sărăcirea populației. În mai 1910, a fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică, pentru tentativă de omor cu premeditare. Conform unor mărturii din presa vremii, atentatul a fost organizat de Siguranță, însă făptuitorul s-a abătut de la planul care prevedea să tragă pe lângă demnitar. În fața judecătorilor Stoenescu a adoptat tactica tăcerii totale, dar în timpul detenției a susținut că, îndemnat de alții, a comis o greșeală.
Constituirea României Mari a fost periclitată de un atentat ce l-a vizat pe regele Ferdinand I. În decembrie 1917, din însărcinarea lui Vladimir Ilici Lenin, Simion Grigorievici Rosal, însoțit de o „gardă de matrozi”, după cum i-a numit istoricul Nicolae Iorga, a primit misiunea de a-l asasina pe suveran; se urmărea ca haosul provocat să faciliteze instaurarea unui regim bolșevic. Atentatorul a fost capturat de agenții Siguranței, sentința de condamnare la moarte pronunțată de Curtea Marțială fiind executată. Imediat după atentat, populația a vrut să incendieze legația Rusiei, autoritățile române reușind protejarea acesteia. În contextul menționat, în cadrul Direcției Poliției și Siguranței Generale au fost organizate structuri speciale cu rol de combatere a „activităților bolșevice, de propagandă, spionaj și terorism”.
Diversionism și teroare în perioada interbelică
Perioada interbelică a fost marcată de numeroase acte de terorism motivat ideologic, inițiate atât de adepți ai unor doctrine de extremă stânga, cât și de extremă dreapta. Totodată, s-au înregistrat și cazuri de asasinate politice orchestrate instituțional, ce se încadrează în noțiunea de terorism de stat.
După preluarea puterii de către bolșevici, atentatele teroriste au fost incluse în instrumentarul folosit de comuniștii sovietici pentru destabilizarea statului român. Exemplificativ, în septembrie 1924 structurile speciale sovietice au organizat, prin rețelele comuniste din Basarabia, un atac terorist în localitatea Tatar-Bunar, vizând crearea contextului pentru o intervenție a Armatei Roșii.
Însă, înainte de acest moment, la 8 decembrie 1920, Max Goldstein, Saul Osias și Leon Lichtblau, membrii unui grup bolșevic anarhist, au detonat în Senatul României două dispozitive explozive improvizate prin modificarea artizanală a unor proiectile de artilerie germane din Primul Război Mondial. Actul terorist s-a soldat cu uciderea ministrului Justiției, Dimitrie Grecianu, a senatorului Spirea Gheorghiu și a episcopului greco-catolic de Oradea, Demetriu Radu, precum și cu 14 răniți. Max Goldstein, instruit de CEKA, a reușit să fugă peste hotare. Comisia Extraordinară Panrusă pentru Combaterea Contrarevoluției și a Sabotajului, sau CEKA, a fost titulatură sub care a funcționat prima organizație de poliție politică sovietică, între decembrie 1917 și februarie 1922. Același Goldstein, numit de organele polițienești „omul cu cârlig”, deoarece în timpul antrenamentelor pentru plasarea de bombe își pierduse un braț, încercase să îl asasineze în noiembrie 1920 pe Constantin Argentoianu, ministrul de interne, amplasând o bombă pe calea ferată, ce viza vagonul cu care călătorea demnitarul. Arestat în noiembrie 1921, după ce a trecut ilegal frontiera cu Bulgaria, a încetat din viață în închisoarea Doftana după 57 de zile de greva foamei, considerând actul de la Senat punctul culminant al vieții de „revoluționar”.
Un nou atentat a fost orchestrat în octombrie 1921, cu prilejul încoronării lui Ferdinand ca suveran al României reîntregite. Szabo Bela, electrician la Căile Ferate, a plănuit să amplaseze dinamită în toate cele patru colțuri ale Catedralei Reîntregirii, gest motivat prin dorința „ca muncitorii să trăiască mai bine, căci va fi revoluție ca în Ungaria”. Atentatorul a fost arestat în urma unui denunț și acuzat de crimă de înaltă trădare.
După Tratatul de la Versailles (1919), politica revizionistă a unor state vecine a recurs la acțiuni cu caracter diversionist-terorist, inclusiv atentate cu bombă, orchestrate de organizații paramilitare maghiare sau de bande de comitagii bulgari.
Terorismul de extremă dreapta
În scurt timp, impulsionat de politicile promovate de regimurile totalitariste instaurate în Europa, extremismul de dreapta a generat o spirală a violenței care a inclus, în mod frecvent, asasinate politice și execuții, surclasând acțiunile teroriste motivate de ideologia de stânga. La 24 octombrie 1924, Constantin Manciu, prefectul din Iași, a fost împușcat la ieșirea din sala de judecată de către Corneliu Zelea Codreanu, liderul Ligii Apărării Național Creștine. Liga a fost un partid de orientare naționalistă și antisemită din care s-a desprins, în 1927, „Legiunea Arhanghelului Mihail”. Adepții lui Codreanu îi imputau lui Manciu reprimarea brutală a protestelor studențești îndreptate împotriva prezenței unui număr mare de membri ai minorităților etnice înmatriculați în universități, după cum remarca istoricul Ioan Scurtu în lucrarea „Cazul Manciu. Pedeapsă meritată sau act criminal?”. Codreanu a fost achitat, în mai 1925, considerându-se că a acționat în legitimă apărare. Sentința a încurajat o facțiune a societății să răspundă încălcării legii de către instituții în același mod.
Măsurile anti-legionare, care au culminat cu dizolvarea „Gărzii de Fier” (expresia politică a legionarismului începând cu 1930), pe considerentul că are drept mijloace de acțiune „teroarea și violența”, au condus la împușcarea de către un comando legionar (nicadorii), la 29 decembrie 1933, pe peronul Gării Sinaia, a premierului Ion Gheorghe Duca. Numele grupului este un acronim rezultat din alăturarea primelor două litere ale numelor și prenumelor atentatorilor: Nicolae Constantinescu, Ioan Caranica și Doru Belimace. Inexplicabil, deși fusese amenințat în repetate rânduri, prim-ministrul, care fusese chemat la Castelul Peleș de către regele Carol al II-lea, era însoțit de un singur agent care îi asigura securitatea. În raportul prezentat după atentat ministrului de interne Armand Călinescu, directorul general al Poliției de Siguranță, Eugen Cristescu, a recunoscut „lipsa de vigilență” a subordonaților.
Ciclul violențelor a continuat cu asasinarea, la 29 noiembrie 1938, din dispoziția lui Carol al II-lea, a lui Corneliu Zelea Codreanu și a altor 13 legionari care ispășeau pedepse de muncă silnică pe viață (nicadorii și decemvirii). Decemvirii erau asasinii lui Mihai Stelescu, fondator al facțiunii dizidente „Cruciada Românismului”, executat cu o cruzime ieșită din comun la 16 iulie 1936, în timp ce era internat în Spitalul Brâncovenesc. În timpul transportului de la închisoarea Râmnicu Sărat la Jilava, legionarii au fost strangulați de către jandarmii din escortă și împușcați în spate, pentru a se simula o tentativă de evadare. Ordinul a fost transmis de Armand Călinescu, președintele Consiliului de Miniștri. Procedeul „fugii de sub escortă” a fost folosit și pentru eliminarea unor deținuți comuniști. Este cazul lui Leonte Filipescu împușcat la 14 aprilie 1922, în timpul transferului la închisoarea Jilava.
Răzbunarea legionară
La 21 septembrie 1939, Armand Călinescu a fost asasinat pe podul Elefterie de un comando legionar intitulat Răzbunătorii, condus de avocatul Dumitru (Miti) Dumitrescu. Prim-ministrul mai fusese vizat de tentative de asasinat în decembrie 1938, când un membru al Mișcării Legionare intenționase să arunce grenade asupra sa, în timpul unei ceremonii organizate la Iași, respectiv în februarie 1939, când a fost depistat un dispozitiv exploziv amplasat sub un pod de pe râul Dâmbovița, pe traseul său de deplasare.
După uciderea lui Armand Călinescu, „echipa morții” a intrat cu forța în clădirea radioului și a anunțat, în direct, uciderea premierului. A doua zi, autorii au fost executați la locul faptei, iar cadavrele au fost lăsate expuse timp de trei zile, sub un banner cu inscripția: „Aceasta va fi de aici înainte soarta asasinilor trădători de țară”. Din ordinul lui Carol al II-lea, represaliile s-au soldat cu arestarea și împușcarea fără judecată a aproximativ 500 de legionari, în piețele din mai multe orașe.
Ajunși la guvernare în septembrie 1940, sub conducerea lui Horia Sima, numit vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, legionarii au organizat acțiuni directe împotriva celor care dispuseseră ori executaseră măsuri contra Mișcării, în perioada regimului carlist. În noaptea de 26/27 noiembrie 1940, o echipă legionară a asasinat, în incinta închisorii militare Jilava, 64 de foști demnitari – politicieni, ofițeri superiori de armată și poliție, printre care și fostul șef al Serviciului Secret de Informații al Armatei Române, Mihail Moruzov.
În pofida virulenței fenomenului terorist din perioada interbelică, care a vizat nu doar ținte simbolice, ci și cetățeni, comunități și grupuri etnice, autoritățile statului român nu au avut abilitatea de a dezvolta structuri specializate pentru combaterea actelor de terorism ori asigurarea securității demnitarilor, preocupările fiind mai degrabă sporadice.
(va urma)
Abstract
Politically motivated assassination attempts preceded the establishment of the modern Romanian state. The 1848 Revolution was jeopardized by an unsuccessful assassination attempt on Prince Gheorghe Bibescu, and the achievement of the Union of the Principalities was on the verge of being thwarted by the explosion of a device targeting the newly elected Prince Alexandru Ioan Cuza. Political assassinations would mark the modern history of Romania, starting with the first President of the Council of Ministers, Barbu Catargiu, shot dead in June 1862. Among the personalities targeted by assassination attempts were the presidents of the Council of Ministers Ion C. Brătianu, Ionel Brătianu, but also kings Carol I and Ferdinand I. The interwar period was marked by numerous acts of ideologically motivated terrorism, initiated by both far-left and far-right organizations. The Bolshevik anarchist bombers attacked symbolic targets, detonating improvised explosives in the Romanian Senate itself. At the ideological opposite pole, right-wing extremism, represented by the Legionary Movement, generated a spiral of violence that frequently included political assassinations, such as those of Prime Ministers I. Gh. Duca and Armand Călinescu. At the same time, there were also cases of institutionally orchestrated political executions, which fall under the notion of state terrorism.
Autor: Dr. Horațiu Blidaru
