Orice acțiune prin care un stat urmărește să își îndeplinească obiectivele geostrategice se realizează pe baza unei decizii a factorilor politici. Decizia reprezintă, însă, ultima etapă a unui proces complex care implică, în prealabil, obținerea de informații și analiza lor. Pentru a-și asigura fondul de date necesar, factorii responsabili mizează pe activitatea serviciilor de informații, cărora le stabilesc priorități de acțiune. Aportul agențiilor de spionaj este fundamental deoarece structurile active pe plan extern pot obține informații care permit cunoașterea unui stat țintă și pot derula operațiuni pentru a-i influența comportamentul geostrategic (propagandă, dezinformare, sabotaj). Caracterul și intensitatea măsurilor dispuse în raport cu ținta, prin intermediul serviciilor de spionaj, diferă, totuși, în funcție de modul în care statul vizat este perceput, fie ca mediu de risc, fie ca mediu de oportunitate.
Pentru a evidenția importanța spionajului în decizia geostrategică, vom prezenta cazul Uniunii Sovietice. În acest context, vom putea observa că spionajul a constituit, în perioada interbelică și pe parcursul ultimei conflagrații mondiale, un instrument de care Moscova s-a folosit eficient în plan geostrategic. Prin spionajul intens pe care l-a practicat, regimul sovietic s-a poziționat ofensiv în raport cu anumite state considerate adversari geostrategici și, astfel, și-a putut îndeplini obiectivele de politică externă. În consecință, spionajul a jucat un rol important în afirmarea URSS ca actor major pe scena internațională și, mai ales, în procesul său de transformare în superputere mondială. Spionajul a asigurat factorilor politici informațiile necesare pentru a adopta deciziile geostrategice prin care Moscova a câștigat războiul mondial și a încheiat pacea în condiții foarte avantajoase.
Context istoric
În 1917, imediat după preluarea în forță a puterii de către partidul lui V.I. Lenin, s-a înființat CEKA, o agenție de securitate și informații, pentru a proteja regimul sovietic de mișcarea contrarevoluționară (conservatoare). CEKA a contribuit decisiv la câștigarea, de către comuniști, a războiului civil, izbucnit odată cu instalarea lor la conducerea statului. În 1920, a fost creat, în cadrul CEKA, INO – un departament de informații externe. În paralel, încă din 1918, la nivelul armatei funcționa GRU, o agenție de informații externe ce executa operațiuni de spionaj militar. INO avea, inițial, ca misiune principală anihilarea grupurilor de emigranți contrarevoluționari ruși care continuau să reprezinte o amenințare pentru puterea comunistă. Ulterior, în contextul în care Moscova a reușit să își consolideze poziția și pe plan extern, acțiunile INO au avut ca țintă prioritară anumite state din Europa și Asia.
În 1930, conducerea sovietică, reprezentată de I.V. Stalin, a solicitat INO să își intensifice activitatea de spionaj în trei zone țintă. Prima zonă era reprezentată de Anglia, Franța și Germania, a doua de statele vecine situate la frontiera de vest a URSS (Finlanda, Țările Baltice, Polonia, România), iar a treia de Japonia. Aceste sarcini pe care factorul politic le-a trasat agențiilor de spionaj nu aveau, însă, un fundament exclusiv ideologic. Nu se justificau, în totalitate, din perspectiva conflictului care, în perioada interbelică, opunea sistemul comunist și cel capitalist. Moscova se afla, de fapt, nu doar într-o competiție ideologică, ci, mai ales, geostrategică cu statele vizate de operațiunile de spionaj. Ideologia a reprezentat, pentru sovietici, mai mult pretextul, și mai puțin motivul extinderii influenței lor geostrategice. Comunismul, prin internaționalismul proclamat, a constituit un paravan util prin care Moscova și-a ocultat acțiunile de spionaj.
Ținta Rimland
Ca succesoare a Imperiului rus, URSS a continuat să stăpânească Heartlandul, aflându-se, implicit, în competiție pentru supremație mondială cu diverși actori statali din zona Rimlandului. Anglia, prin intermediul imperiului colonial, controla Rimlandul și arbitra echilibrul de putere garantat de Congresul de la Viena (1815), inclusiv după reconfigurarea hărții politice a Europei prin Tratatul de la Versailles (1919). Fiind învingătoare în primul Război Mondial, puterea colonială a Londrei a crescut pe masa afroeurasiatică, sporind presiunea exercitată asupra Heartlandului. În Orientul Îndepărtat, Rimlandul era controlat de Japonia, care, exploatând vulnerabilitatea internă a Chinei, s-a extins, ulterior, inclusiv în Heartland. Consolidându-și poziția în Orientul Îndepărtat, odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Japonia s-a dezvoltat în Rimland, respectiv în zona pacifică, în detrimentul influenței franceze și engleze.
În Europa, Londra miza pe sprijinul Parisului împotriva Berlinului care contesta ordinea internațională, odată cu unificarea statului german modern. Berlinul dorea să devină un hegemon în Rimlandul european, substituindu-se treptat Franței, care dominase continentul aproape întreaga epocă modernă. Prin politica sa, Germania amenința indirect securitatea Angliei, a cărei existență insulară devenea vulnerabilă în fața oricărei puteri ce reușea să stăpânească Europa Occidentală. De aceea, Londra a urmărit să prevină apariția unui hegemon continental, intervenind în competiția franco-germană pentru a menține un echilibru de forțe. Deoarece viza să își extindă influența, inclusiv prin susținerea aliatului austro-ungar, și în Europa Centrală și de Est, Berlinul afecta, implicit, și interesele Rusiei. Acesta a fost și motivul pentru care Sankt-Petersburgul s-a alăturat Franței și Angliei, în Primul Război Mondial, împotriva Germaniei.
Istmul ponto-baltic
În timpul războiului civil din Rusia, Franța, Anglia și Japonia s-au numărat printre statele care au susținut mișcarea contrarevoluționară.
Deoarece se contura o victorie sovietică, Franța a dorit să creeze (1919) un așa-zis cordon sanitar din statele aflate la frontiera de vest a Rusiei (Finlanda, Țările Baltice, Polonia și România). Parisul voia, astfel, să izoleze Moscova, stopând expansiunea comunismului care beneficia de un context favorabil pentru a se răspândi într-o Europă afectată de criza ce a urmat războiului. Dar, mai ales, Franța dorea să împiedice o apropiere a regimului sovietic de Germania, care ar fi creat un puternic bloc continental în Eurasia. Eventuala cooperare geostrategică putea fi stimulată de nemulțumirile Berlinului și ale Moscovei față de ordinea internațională stabilită în urma primei conflagrații mondiale, mai ales de efectele aplicării sistemului de la Versailles în Europa Centrală și de Est.
Astfel, Franța a urmărit să încadreze strategic Germania, prin extinderea influenței sale în Europa Centrală și de Est, în special în istmul ponto-baltic situat la interferența Heartlandului cu Rimlandul. În acest sens, Parisul a sprijinit crearea unor state naționale în detrimentul fostelor imperii german, austro-ungar și rus. A semnat tratate bilaterale cu majoritatea țărilor din Europa Centrală și de Est și a susținut cooperările din zonă, vizând să le imprime, în timp, un caracter anti-german (de exemplu, în 1921, s-au format alianța polono-română și Mica Înțelegere).
Strategia franceză afecta nu doar interesele Berlinului, ci și ale Moscovei ce reclama propria sferă de influență în istmul ponto-baltic. Inevitabil, a urmat Pactul sovieto-german din 1939 care a implicat destructurarea sistemului construit de Paris în Europa Centrală și de Est, o construcție ce s-a prăbușit ușor deoarece nu beneficia și de susținerea Londrei.
Rețele secrete
În acest context, URSS a lansat ample operațiuni de spionaj contra statelor considerate rivali geostrategici din zona Rimlandului. INO și GRU au reușit, în perioada interbelică, să dezvolte vaste rețele de spionaj pe teritoriul statelor țintă, prin intermediul cărora au derulat acțiuni informative, de influență și de sabotaj (inclusiv răpiri și asasinate). În mod special, rețelele informative s-au evidențiat prin activitatea desfășurată de agenți cu acces în medii importante (politic, diplomatic, militar, jurnalistic etc.). De regulă, formarea agenților s-a realizat pe bază ideologică, exploatând simpatiile comuniste manifestate de diverși cetățeni provenind din statele adversare sau chiar neutre. Au existat agenți care, în timp, au avansat socio-profesional, ocupând funcții decizionale, în guvern, armată sau servicii secrete și care și-au dovedit utilitatea strategică pe perioada războiului și a negocierilor care au urmat cu aliații.
În consecință, rețeaua de agenți a asigurat fluxul de date necesar pentru ca Moscova să își promoveze eficient interesele geostrategice. Din cauza regimului totalitar care presupunea concentrarea puterii absolute la nivelul lui Stalin, informațiile nu au beneficiat permanent de un nivel de analiză pe măsura valorii lor, amenințând grav securitatea URSS. Au existat situații în care Stalin a ignorat anumite informații esențiale, deoarece nu îi confirmau propriile ipoteze, ca de exemplu, avertizările din 1941 cu privire la iminența atacului german. De asemenea, în mod nejustificat și absurd, rețele importante de spionaj au fost suspectate că practică un joc dublu și că agenții acționează, de fapt, în favoarea adversarului.
În cele din urmă, deoarece valoarea informațiilor a fost confirmată de cursul evenimentelor, regimul sovietic și-a reconsiderat poziția față de importanța acestor rețele, recunoscându-le meritele.
Succese geostrategice
Secretele transmise de rețelele de spionaj, în special cele care operau în Anglia, Japonia și Germania, au permis regimului sovietic să își fundamenteze strategia militară pentru câștigarea războiului. De exemplu, datorită spionajului, Moscova a aflat că Japonia, deși aliată cu Germania, nu intenționa să atace URSS în Orientul Îndepărtat, ceea ce a permis transferul trupelor sovietice din Siberia în Europa Orientală. A reușit, astfel, să respingă ofensiva forțelor germane, care, la momentul respectiv, asediau Moscova (1941), a cărei cucerire ar fi putut însemna capitularea URSS. De asemenea, datorită spionajului sovieticii au cunoscut planul Germaniei care, după înfrângerea de la Stalingrad, viza să se mențină în ofensivă din punct de vedere tactic pe frontul de răsărit. Pe baza acestor informații, Moscova a câștigat bătălia de la Kursk (1943) și a preluat inițiativa strategică până la sfârșitul războiului.
Datele trimise de rețelele de spionaj (mai ales, cele din Anglia și SUA) le-au permis sovieticilor să cunoască, din timp, modul în care aliații se raportau față de Moscova, asigurându-și, astfel, un avantaj enorm în cadrul negocierilor. De exemplu, sovieticii au aflat că, apreciind efortul de război depus, Washingtonul avea o poziție favorabilă față de URSS și dorea să ajungă la o înțelegere. În consecință, în timpul Conferinței de la Teheran (1943), Stalin a obținut concesii majore din partea aliaților din perspectiva extinderii influenței sovietice în Europa Centrală și de Est, după război. De asemenea, prin rețelele de spionaj, Moscova a accesat planurile americane de fabricare a bombei atomice pe baza cărora și-a construit propria arma nucleară. Dobândind potențial nuclear, URSS și-a consolidat titlul de superputere mondială revendicat în urma victoriei sale militare și diplomatice.
Spionajul, sursă a puterii
Spionajul s-a dovedit a fi o sursă de putere pe care regimul sovietic a exploatat-o nu doar în perioada interbelică și cea a ultimului Război Mondial, ci pe parcursul întregii sale existențe pentru a-și promova obiectivele de politica externă. De altfel, importanța spionajului a crescut în mod constant, fiind angrenat masiv inclusiv pentru realizarea obiectivelor URSS pe plan intern. În epoca postbelică, spionajul s-a dezvoltat semnificativ în domeniul economic și tehnologic pentru a susține efortul industriei sovietice de a recupera decalajul față de Occident.
Pentru a nu se transforma într-un pol de putere alternativ și concurent celui politic, Stalin a exercitat o presiune uriașă asupra organelor de spionaj (INO și GRU). A epurat masiv atât conducerea aparatului de spionaj, cât și palierul de execuție (ofițerii care dirijau rețelele de agenți în străinătate). Cu timpul, însă, datorită rolului major jucat în funcționarea și chiar menținerea puterii sovietice, aparatul de spionaj s-a impus, la un moment dat, și la conducerea politică a statului, prin fostul șef al KGB, Iuri Andropov.
Abstract
Every state relies on its intelligence agencies when taking geostrategic decisions. The importance of espionage is undeniable if you only take a look at how the Soviet Union used this tool before and during WWII in order to promote its foreign policy objectives.
Autori: F.B. Suciu și prof. univ. dr. Ionel Muntele (Universitatea “Al. I. Cuza” Iaşi, Facultatea de Geografie şi Geologie)
