Secretul ca mod de viaţă

Activitatea serviciilor de informaţii a avut dintotdeauna la bază secretele. Asemeni unui joc de şah contratimp, mutările serviciilor de informaţii pe tabla de joc globală sunt gândite pentru a îndeplini două obiective aflate în strânsă legătură unul cu celălalt: să apere propriile secrete şi să le obţină pe ale altora. Prin urmare, raţionamentul serviciilor de informaţii de a obţine/proteja secretele nu poate fi decât unul corect.

Nevoia de a cunoaşte

Generalul (r) american Stanley McChrystal, fost comandant al forţelor coaliţiei internaţionale din Afganistan, susţinea în cadrul unei conferinţe TED din anul 2014 că unul din elementele vitale ale activităţii pe care o desfăşura în zonele de conflict era păstrarea secretului, ca un automatism al garantării securităţii organizaţiei şi a membrilor săi.

Totodată însă, generalul preciza că, deşi activitatea sa şi a subordonaţilor era păstrată secretă le solicita serviciilor de informaţii americane din ce în ce mai multe date în cadrul operaţiunilor militare derulate. Însă demersul lui McChrystal se lovea deseori de acelaşi tip de secretomanie, cauzată poate de teama serviciilor de a nu-şi periclita propriile operaţiuni clădite cu greu de-a lungul anilor.

Putem aşadar conchide că efortul general de a obţine şi proteja secretele este determinat de nevoia de securitate a unei entităţi, fie ea individuală sau organizaţională. Indiferent că discutăm despre o stare generală de securitate, sau în particular despre securitate în domenii precum cel economic sau militar, protejarea propriilor secrete generează siguranţă, în timp ce obţinerea informaţiilor tăinuite ale terţelor părţi provoacă insecuritate în rândul acestor entităţi.

Nevoia de a împărtăşi

În cadrul aceluiaşi discurs, generalul McChrystal aminteşte un succes operaţional din cursul anului 2007, caz în care au fost obţinute identităţile şi alte date personale ale celor ce recrutau şi aduceau „foreign fighters” în Irak. Iniţial clasificate conform normelor juridice şi reglementărilor interne ca produse ale activităţii de informaţii, ea însăşi secretă, datele obţinute au fost făcute publice şi transmise partenerilor în ritm alert, pentru a fi valorificate la un nivel cât mai ridicat.

Este de reţinut că atunci când securitatea proprie poate fi asigurată inclusiv cu ajutorul altora, de la „need to know” (nevoia de a cunoaşte) la „need to share” (nevoia de a împărtăşi) este doar un pas. În spatele nevoii de a împărtăşi se află însă o decizie ce nu trebuie tratată superficial. Secretele nu pot fi transmise oricui şi/sau oricând, fără a fi analizate oportunitatea şi implicaţiile acestui demers.

Cultura organizaţională

Specificul fiecărui serviciu de informaţii şi cultura sa internă dictează aproape întotdeauna modul în care este gestionat secretul, atât în ce priveşte obţinerea lui, cât şi în materie de protejare a acestuia.

Luând exemplul structurilor de informaţii din cadrul contingentelor militare ce activează în teatrele de operaţiuni, datele obţinute sunt împărtăşite în cea mai mare parte cu forţele aliate întrucât rezultatele cooperării sau mai degrabă a lipsei acestei practici se cuantifică prin numărul de vieţi omeneşti pierdute pe câmpul de luptă. În astfel de situaţii, împărtăşirea secretelor în cadrul operaţiunilor comune – de la culegerea de informaţii până la acţiunile de luptă propriu-zise – este ceva obişnuit.

De cealaltă parte însă, specificul organizaţional al serviciilor de informaţii interne şi externe a oferit şi exemple în care, paradoxal, secretul nu a fost împărtăşit în interiorul comunităţii de informaţii a unui stat, din teama de a nu devoala surse, mijloace şi metode.

Poate fi percepută o reticenţă sporită din partea serviciilor care acţionează în afara graniţelor, altfel spus de spionaj, iar o astfel de atitudine este parţial de înţeles întrucât activitatea lor se desfăşoară pe teritoriile altor state, iar riscurile pe care le întâmpină în mod curent sunt la un nivel foarte ridicat. Din nou, totul se rezumă la nevoia de securitate a organizaţiei, ceea ce poate crea situaţii delicate în raport cu nevoile statului.

Însă nici în rândul serviciilor care se ocupă de securitatea internă a statului, nu este întotdeauna oportun să împărtăşeşti într-o formă brută sau prelucrată secretele obţinute, din aceleaşi considerente. Fie că vorbim de eşec în prevenirea riscurilor şi combaterea ameninţărilor teroriste, de lipsa controlului asupra spionilor aflaţi pe propriul teritoriu, sau de insuccese pe termen mediu şi lung în domeniul securităţii economice, serviciile interne de informaţii pot manifesta punctual aceeaşi reticenţă faţă de nevoia de a împărtăşi.

Secretul – între transparenţă şi protecţie

Pe de o parte, raţiunea nevoii de obţinere a secretelor, generată de nevoia de securitate, este evidentă pentru cei din interiorul serviciilor şi a ajuns să fie bine înţeleasă de către societatea civilă. De cealaltă parte însă, protejarea secretelor, deşi element integrat al activităţii de informaţii, poate fi asimilată lipsei de transparenţă de către populaţie. De asemenea, poate fi privită cu suspiciune de serviciile de informaţii partenere sau de comunitatea naţională de informaţii. Este important totuşi să nu uităm că înainte de a apărea nevoia de a împărtăşi, dorinţa de asigurare a securităţii a condus la protejarea cu orice preţ a propriilor secrete şi la apariţia nevoii de a cunoaşte. Aceasta nu va fi eliminată vreodată din cultura organizaţională a vreunui serviciu de informaţii.

Abstract

The foundation of each and every intelligence service’s activity has always been secrets. Like a game of chess played against time, the movements made by the intelligence agencies on the global board have been thought in order to accomplish two objectives highly connected with each other: defend their own secrets and obtain others’ secrets. Therefore, the intelligence services reasoning of obtaining and defending secrets cannot be anything but the right one.

Autor: Alexandru Zaharia

Total
2
Shares

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*
*