Comunicarea serviciilor de intelligence. Sfârșitul tăcerii?!

5347
General-locotenent Florian Coldea

Prezentul articol face parte dintr-un demers mai larg de analiză a comunicării publice la nivelul serviciilor de intelligence din lume, cu accent pe modalitatea de raportare a acestora la (new) media, trecerea către o atitudine proactivă, dezvoltarea culturii de securitate și inițierea de parteneriate cu societatea civilă, însă cu permanenta preocupare pentru protejarea informațiilor clasificate, a activității specifice de informații, a mijloacelor și metodelor utilizate în activitatea operativă. Acesta își va găsi o exprimare publicistică și în forma consacrată a unei cărți care să valorifice experiențe consistente și complementare cu privire la secret și comunicare.

Un „nou” punct de turnură, aceleaşi temeri existenţiale

Din punct de vedere al calendarului de securitate, secolul XXI a început pe 11 septembrie 2001. Aceasta a devenit noua referință și nu doar pentru experții domeniului, ci chiar și pentru imaginarul colectiv la nivel global – o dovedesc filmografia și literatura ce dau glas temerilor existențiale ale omenirii. Așa cum spune Don de Lillo în nuvela Falling Men, scrisă în siajul dramei reprezentate de 11 septembrie, „acum totul este raportat la aceasta” (”everything now is measured by after”).

9/11 – cum i se spune foarte expeditiv în SUA și cum, din empatie, vom spune și noi – a reprezentat cel mai sângeros atac terorist desfășurat pe teritoriul american, luând viața a aproape trei mii de persoane. Patru avioane de pasageri au fost deturnate de atentatori sinucigași și transformate în „rachete” ce au lovit cele două turnuri World Trade Center din New York și sediul Pentagonului. Trei clădiri reprezentative, 19 teroriști și 2.978 de morți – acesta este bilanțul sec al unei drame dincolo de cifre.

9/11 i-a făcut pe mulți să se întrebe dacă America va mai putea vreodată să fie ceea ce fusese până în acel moment. Pentru a înțelege mai bine epoca în care trăim, avem nevoie de referințe, de comparații, de o minimă punere în perspectivă. Iar modul de abordare, de răspândire și de trăire efectivă a fricii în anii ’50 ne oferă o astfel de posibilitate.

Vom observa, mai întâi, că, în ambele perioade, americanii de rând au fost nevoiți să își pună problema cât de mult ar fi dispuși să sacrifice pentru a putea gestiona riscurile și temerile, în timp ce conducătorii lor au ales, uneori, să calmeze aceste temeri, alteori le-au alimentat deliberat. Climatul politic și ideile comune ale celor două epoci, deși separate de o jumătate de secol, ilustrează același efort de a structura temerile pe care amenințările prezentului le generau. Riscurile delăsării intrau în conflict cu excesele vigilenței, iar beneficiile libertății erau comparate cu prețul ce trebuia asumat pentru protejarea acesteia. Dorința firească a normalității alimentează temerile că nimic nu va mai fi vreodată la fel, iar nevoia de a merge mai departe îi scutește pe foarte mulți de datoria de a-și aminti că unele (multe) lucruri au mai fost „la fel”.

Acea literatură apocaliptică aferentă Războiului Rece, precum și cea de după 9/11 reflectă o serie de teme fundamentale și convenții narative, indiferent de perioadă sau de inamicul vizat. Mai întâi, aceea că teama ne face să ne redescoperim pe noi înșine. Și dacă popoarele și națiunile experimentează destul de rar acea teamă federatoare și călăuzitoare prin căile istoriei, frica ne reamintește acele valori pe care suntem înclinați să le uităm din cauza confortului adus de traiul într-o perioadă lipsită de griji. Apoi, observăm că teama va evidenția felul în care complacerea în propriile slăbiciuni și vulnerabilități poate ajunge să reprezinte un pericol chiar mai însemnat decât forțele și determinarea adversarului sau a competitorului.

Este un fir narativ care revine adesea în vremuri dificile, atunci când temerile cele mai profunde ies la suprafață. Și, foarte probabil, acesta are mai puțin de-a face cu „renașterea” națiunii, cât mai degrabă cu gestionarea temerilor sau a frustrărilor colective. Nu sunt puțini cei care consideră că, la fel ca atunci când se manifestă la nivel individual, în plan personal, furia și frica națiunilor, manifestate ca sentiment colectiv, trebuie ordonate/ temperate înainte să producă daune majore.

În timpul Războiului Rece, atunci când riscul anihilării „reciproc garantate” a devenit evident, întreaga lume a crezut că viața pe pământ nu va mai fi niciodată la fel. După 9/11, s-a crezut din nou că lumea va intra într-o altfel de eră, deși istoria contemporană s-a încăpățânat să ne indice aceleași vechi repere ale conviețuirii umane: război și pace, sărăcie și dezvoltare, actori mici și mari, puternici și slabi, adevăr și manipulare, opacitate și transparență… Ceva mai multă transparență, e drept – și pe aceasta se concentrează prezentul studiu -, dar o lume care nu este fundamental diferită, ci doar aflată în permanentă evoluție.

Relegitimarea serviciilor de informaţii

În acest context, serviciile de informații nu puteau rămâne cantonate învechile convenții, fiind nevoite, la rândul lor, să evolueze. Ca și alte instituții ale statului, serviciile de informații sunt, în general, înclinate spre o abordare izomorfă a schimbării, din cauza caracteristicilor intrinseci ale acestora. Mai întâi, pentru că acestea sunt, de regulă, sisteme strict ierarhizate, cu principii militare clasice de luare a deciziilor, care limitează sau exclud intervențiile individuale de schimbare, dacă acestea nu sunt venite de la vârf (top management) sau din exterior (decizie politică). Și, totodată, pentru că specificul muncii lor este și va rămâne, totuși, peste veacuri, discret/ secret.

În pofida acestor caracteristici, perioada de la sfârșitul războiului și mai ales de după atentatele de la 11 septembrie a fost marcată de nevoia acută de revizuire a activității serviciilor de informații. Noul model al amenințării a devenit, în general, neconvențional, dinamic, aleatoriu și neliniar în incidență, fără constrângeri sau reguli de angajare, într-un cuvânt, asimetric. El nu mai dispune de o doctrină proprie, este dificil de cuantificat și prognozat și este susținut de criminali, traficanți și consumatori de droguri, teroriști, persoane corupte, extremiști și fanatici religioși, xenofobi, mercenari și mulți alți actori.

Este foarte relevant și faptul că, în anii ’90, a apărut o nouă serie de concepte precum „sectorul de securitate” și „reforma sectorului de securitate” (Timothy Edmunds, Security Sector Reform: Concepts and Implementation), ca rezultat al orientării teoriilor dezvoltării spre studiul rolului pe care instituțiile de securitate îl pot avea în promovarea democratizării în state ex-comuniste și ca rezultat al extinderii teoriilor legate de controlul civil și democratic din sfera strictă a armatei spre celelalte instituții cu rol în promovarea intereselor de securitate.

Suplimentar, putem accentua că serviciile de informații s-au confruntat, ca și alte instituții ale sectorului de securitate, cu cel puțin două categorii de provocări majore la care trebuie să se adapteze continuu:
– efectele tot mai accentuate ale globalizării informației, emergența noilor tehnologii informatice și de comunicații, pe scurt, impactul „erei informaționale” asupra politicilor guvernamentale;
– trecerea de la o cultură a secretului centrată pe nevoia de a ști, „the need to know”, către una de tipul nevoii de a împărtăși, „the need to share”. Și nu doar în ceea ce privește activitatea internă, ci și în relațiile cu beneficiarii/ colaboratorii externi, cu alte instituții și, ceva mai târziu, chiar cu publicul.

În raport cu aceste provocări, perioada recentă a relevat o evoluție tot mai dinamică a platformei de relaționare publică a serviciilor de intelligence, comunicarea, în sensul cuprinzător al cuvântului, incluzând atât schimbul legitim de informații, cât și actul adresării active către diferite segmente de public. Acest lucru s-a întâmplat sub presiunea transformărilor sociale înregistrate și a unui cumul de factori, dintre care îi vom aminti pe cei mai semnificativi.

1. Evoluția tehnologiei a condus către realitatea în care astăzi toate categoriile de public sunt interconectate global, iar dialogul la care participă în egală măsură decidenții politici, reprezentanții mass-media, organizațiile publice, cele comerciale și cetățenii s-a transformat într-un exercițiu perpetuu de sporire a transparenței. Miliarde de cetățeni ai planetei întreabă, revendică sau oferă propriile interpretări pentru orice subiect care le afectează viața, iar crizele au nevoie doar de câteva minute pentru a se răspândi, cu ajutorul tehnologiei, în fiecare colț al planetei. Această evoluție tehnologică are, desigur, impact și asupra activității instituțiilor de intelligence, constituind deopotrivă o sursă de vulnerabilități (cum a fost în cazul Snowden și în altele cunoscute public), dar și de oportunități profesionale care conferă valoare adăugată.

2. Nevoia serviciilor de informații de a comunica profesional și profesionist între ele, în cadrul comunității globale de intelligence, a condus către un schimb susținut de bune practici, a rafinat instrumente și metode utilizate în comun, a constituit un factor indispensabil de progres, atât în ceea ce privește elaborarea unor politici de securitate viabile, cât și pentru realizarea unor operațiuni de succes. Dincolo de competiția profesională legitimă și de obiective naționale specifice, diferite pentru fiecare dintre țări, organizațiile de intelligence s-au perfecționat și prin extinderea unor interfețe viabile de cooperare și comunicare între ele. Corespunzător acestei noi perspective operaționale, la nivel strategic, câtă vreme aceeași informație are adesea atât implicații interne, cât și consecințe asupra politicii externe a unui stat, serviciile de informații ale fiecărei țări asigură o cooperare strânsă în analiza și evaluarea de intelligence, pentru a oferi decidentului politic o perspectivă extinsă asupra riscurilor și amenințărilor actuale. În concluzie, elaborarea unor instrumente pentru comunicarea strategică și cea operațională-tactică între diferiții actori instituționali din acest domeniu este fundamentală pentru a asigura avertizarea timpurie și prevenirea unor evenimente tragice precum 9/11. Dezbaterile asupra eșecului intelligence-ului de a preveni atentatele de la 11 septembrie s-au concentrat nu numai asupra modului de procesare a informațiilor în cadrul agențiilor americane de informații, ci și asupra deficiențelor majore de comunicare existente în acel moment între FBI și CIA.

3. Nevoia de viziune comună, educată, cuprinzătoare a reprezentanților din diferitele instituții (contributori și beneficiari ai produselor de intelligence) a condus gradual către imperativul unei comunicări profesioniste a serviciilor de informații cu beneficiarii direcți și cu decidenții politici. Comunicarea continuă între agențiile de intelligence trebuie dublată de îmbunătățirea cooperării acestora cu alte instituții ale statului cu atribuții în formularea deciziilor politice, precum ministerele de externe, ministerele apărării sau cele de afaceri interne, instituții care depind, cel puțin teoretic, de informațiile asupra unor evoluții cu potențial de risc, pentru a putea dezvolta strategii coerente de contracarare și combatere a acestora. Relația profesională dintre serviciile de informații și beneficiarii acestora nu se mai poate limita la furnizarea „produsului de intelligence”, ea cuprinde acum proiecte colaborative, campanii comune de consolidare a culturii de securitate, platforme de lucru și stimulare a schimbului de bune practici.

4. Nevoia de transparentizare a determinat guvernele țărilor democratice, care funcționează sub presiunea crescândă a publicului, să comunice mai susținut, deschis și proactiv. Autoritatea fiecărui stat aproape că are nevoia permanentă de a se relegitima în fața propriilor cetățeni, prin împărtășirea de cauze și resorturi interne care stau în spatele deciziilor politice și chiar al celor uzuale administrative. Spre exemplu, nevoia publicului de a afla motivațiile consolidării bugetelor pentru serviciile de intelligence obligă atât guvernanții, cât și reprezentanții comunităților de intelligence la un efort sporit de comunicare. În context, este important de menționat că, după 11 septembrie, s-au răspândit abordările colaborative și interinstituționale ale comunității de intelligence, mai ales în situații de criză, cu numeroase platforme de cooperare/ fusion centers naționale și internaționale, ceea ce a determinat creșterea semnificativă a atribuțiilor și a bugetelor acordate serviciilor, cu implicațiile de rigoare în nevoia guvernelor de a argumenta/ explica aceste evoluții. Astfel, și comunicarea s-a diversificat, atingând nu doar publicul intern format din specialiști ai informației, ci și pe cel extern, format atât din beneficiarii clasici, cât și din reprezentanți ai societății civile, ai mediului academic, ai comunității de afaceri etc.

5. Scurgerile de informații, transformate (uneori) în adevărate crize globale, manifestate prin inundarea lumii virtuale cu dezvăluiri precum cele făcute de Edward Snowden, cele din categoria Wikileaks – promovate, deseori agresiv, sub sigla Anonymous – ori altele asemenea lor, au alimentat certitudinea publicului că poate pătrunde dincolo de pragul care separa adresarea oficială a instituțiilor statului de aspectele neștiute ale activității guvernamentale în domeniul informațiilor, devoalând mijloace și metode ale activității serviciilor de informații, cu pagube deloc neglijabile pentru activitatea acestora. Aceste evenimente au determinat campanii mediatice agresive la adresa autorităților (a decidenților politici și a instituțiilor de intelligence), obligându-le la o serie de măsuri. Un rol central l-a avut comunicarea, fie că ne referim la cea internă (mai ales între diversele instituții de intelligence și comisiile de supraveghere și control, respectiv decidenții politici), fie mai ales cea adresată publicului larg, în sens justificativ, explicativ.

6. Comunicarea publică a comisiilor parlamentare specializate, însărcinate cu controlul civil și supravegherea activității de intelligence. Este important de menționat că, în societățile democratice, subpresiunea evoluțiilor stării de securitate, a incidentelor apărute și, nu în ultimul rând, pentru a răspunde unor îngrijorări ale societății civile, aceste comisii au început să aibă un rol crescut la nivelul statelor. Acesta a devenit modul în care publicul, cetățenii, își exercită dreptul de a ști, în mod legitim, cum sunt utilizate fondurile alocate, care este starea de legalitate, care sunt instrumentele serviciilor de informații, precum și modul de îndeplinire a misiunii lor. Concluziile controalelor efectuate de aceste comisii sunt deseori publice, după cum nu mai constituie o noutate ca parte din reuniunile lor și investigațiile pe care le conduc să fie prezentată mass-mediei și, de multe ori, să facă obiectul unor furtunoase dezbateri publice. În acest context, merită menționat că, în mai multe situații, comisiile de control au prezentat public o serie de concluzii care expuneau inclusiv probleme/ disfuncții ce favorizau apariția eșecurilor informaționale și, implicit, inconvenientele ce derivau din acestea, pentru ca societatea să cunoască valențele și limitele activității de informații. Prin această formă de comunicare se urmărește uneori și asumarea/ legitimarea unor reforme/ schimbări pe multiple paliere ale sistemelor de intelligence.

7. Nevoia colaborării tot mai susținute între actorii comunității de informații și mediul academic a obligat ambele părți la un efort de deschidere – atât pentru elaborarea și fructificarea unor proiecte de cercetare pe tematici de interes comun, științific și de securitate, cât și pentru a realiza produse informaționale menite să contribuie la consolidarea culturii de securitate. Totodată, misiunea de a atrage profesioniști valoroși care își doresc să lucreze în comunitatea de intelligence, dorința de a identifica și motiva tineri cu abilități deosebite, astfel încât generațiile viitoare de ofițeri să poată îndeplini mai departe obiectivele serviciilor de informații, au obligat la adoptarea unor strategii de comunicare dedicate instituțiilor de învățământ.

8. (Re)activarea reprezentanților societății civile, care sunt mai animați de dorința de a contribui efectiv la modelarea deciziei în stat, precum și a percepției generale, publice, cu privire la aceasta. Serviciile de informații și-au însușit nevoia schimbării de paradigmă în relația celor trei S, secret – stat – societate, și au fost nevoite să construiască progresiv un dialog profesionist cu ONG-uri preocupate de domeniul securității. Pe fondul unor așteptări în creștere și mai apăsat clamate ale societății față de stat, serviciile de informații au început să manifeste o mai mare responsabilitate în dialogul cu societatea, pe marginea agendei publice promovate de ONG-uri.

9. Evoluția demografică a condus la situația inedită în care generația „millenials” (persoane născute în anul 1980 și ulterior) – tineri formați în alt spirit, animați de valori diferite de cele ale generațiilor trecute – constituie un segment mai robust de public în comparație cu generațiile X/Y, iar acesta impune o abordare semnificativ adaptată nevoilor sale de a se raporta la decidenți.

10. Nevoia de încredere a publicului în serviciile de intelligence constituie, în societățile democratice, ingredientul fără de care, pe termen lung, misiunea acestora poate eșua. Susținerea cetățenilor, sprijinul lor în eventuale situații de criză, participarea publicului la îndeplinirea dezideratului de securitate nu mai pot fi atinse, ca obiective, în lipsa unei comunicări profesioniste. În plus, tăcerea – fie ca exercițiu legitim profesional al serviciilor de informații, fie ca parte a cutumelor trecute – oferă un teren fertil pentru imaginația publicului. Patologiile suspiciunii erodează capitalul de încredere al unei societăți și sapă răni adânci în interiorul acesteia, nu doar între stat și comunitate, ci cu ramificații sociale și politice cărora cu greu le putem intui anvergura și consecințele. Serviciile de intelligence moderne au acceptat realitatea că, devenind mai deschise, pot limita forța nocivă a abordărilor conspiraționiste și pot astfel crește încrederea publică în propriile acțiuni.

Astfel, servicii secrete mai „comunicative” ar putea echivala cu o lume mai sigură. Cu cât acestea devin mai deschise, cu atât mai dificil le este conspiraționiștilor să inventeze „povești” și să alimenteze suspiciuni pe seama tăcerii.

Cu cât serviciile adoptă, similar altor organizații, datoria de a gestiona propriul brand în raport cu un public tot mai exigent și mai dispus să manifeste puncte de vedere și revendicări (tendință firească într-o societate deschisă și democratică), cu atât mai sincronizate vor deveni în raport cu evoluția generală a societății. Aceasta este explicația pentru care serviciile de intelligence au început, în ultimul deceniu, să își numească și să prezinte purtători de cuvânt, să editeze materiale de informare pentru public, să se prezinte în școli și facultăți cu filme de descriere a activității și să răspundă la întrebări legate de misiunea și instrumentele lor. SRI a oferit un exemplu de bune practici în comunitatea internațională de intelligence, prin aceea că a fost unul dintre primele servicii de informații care și-a lansat propriile conturi pe platforme de socializare. Au urmat și alte servicii, iar tendința este de a păstra și ritmul și direcția deschiderii către public.

Elementele de context prezentate mai sus constituie o parte dintre factorii care au modelat permanent societatea după 11 septembrie 2001 și au determinat atât o schimbare de paradigmă în relația stat – cetățeni – servicii de informații, cât și o adaptare permanentă a acestora din urmă la așteptările diferitelor segmente de public. Toate cele mai sus prezentate (precum și multe alte aspecte asupra cărora voi încerca să elaborez cu altă ocazie) mă determină să consider că, în ciuda cutumelor puternic înrădăcinate în ADN-ul instituțiilor de intelligence, care întrețin rezistența la schimbare, majoritatea covârșitoare a acestor organizații a fost nevoită să adopte gradual, în diferite forme, practica deschiderii către public. Cu toate acestea, în viitorul previzibil, serviciile de informații vor continua să fie atent preocupate de protejarea virtuții profesionale a activității lor: secretul, cu accent asupra mijloacelor și metodelor utilizate. Poate se cuvine să precizez că împărtășesc viziunea celor care apreciază că deschiderea organizațiilor de intelligence nu înseamnă că acestea operează cu mai puține secrete, ci doar că rolul și limitele lor trec printr-un proces de adaptare la așteptările crescânde ale societății.

The naked / open secret

Societatea civilă, publicul larg clamează, deseori, nevoia firească de a ști mai mult. Și deseori o fac punctual-insistent, pentru că nu pot ști de ce nu pot ști mai mult.

Cu toate acestea, susțin fără rezerve că, în prezent, practica și experiențele acumulate demonstrează că eficiența politicilor de securitate din cadrul organizațiilor de intelligence (modul în care respectivele organizații reușesc să păstreze secrete mijloacele și metodele activității de intelligence) influențează în mod esențial maximizarea șanselor de reușită a operațiunilor. O mare parte din „ce” și „cum” fac serviciile de intelligence va trebui să rămână secretă, mai ales în condițiile în care printre potențialii „competitori” ai acestora se numără o gamă extinsă de actori, nu doar statali (servicii de informații adverse), ci și grupuri de interese, organizații criminale/ teroriste ori chiar indivizi foarte puternici, gata oricând să exploateze orice vulnerabilități.

În acest context, deși nu a fost identificată o soluție „panaceu”, practica (împărtășită de unii dintre omologii din serviciile cu bună reputație internațională) mă îndreptățește să cred că soluția funcțională pentru atitudinea comunicativă a serviciilor secrete în relația cu reprezentanții societății civile ar putea fi profesionist și etic enunțată astfel: „ceea ce comunicăm este întotdeauna corect și adevărat, ceea ce nu comunicăm nu se poate împărtăși fără consecințe negative asupra activității”. Ingredientul indispensabil pentru buna funcționare a acestei soluții este încrederea societății și a partenerilor în respectiva instituție de intelligence. Asupra încrederii ca (re)sursă a evoluției oricărei organizații, în mod special a organizațiilor de intelligence, consider că merită elaborat, acesta fiind un subiect extrem de important și totodată sensibil în cadrul societăților cu democrație consolidată/ în curs de consolidare.

Revenind la întrebarea din titlu, the naked secret, adevărul gol-goluț, și doar aparent paradoxal, este că această etică a transparenței începe să devină un aliat al serviciilor secrete. Se va întâmpla, probabil în timp, cu două condiții: ca acestea să înțeleagă oportunitatea deschiderii și, mai ales, să o folosească profesionist, onest, gradual în scopul consolidării capitalului de încredere al societății.

Abstract

This article is part of an extended analysis on intelligence services’ public communication, with a focus on how they relate to (new) media, their shift to a proactive approach, the development of the security culture, and the launch of partnerships with the civil society. Nevertheless, the concern for the protection of classified information, of the specific intelligence actions as well as of the means and methods used in strategic activities still prevails.

Today’s challenges have created the premises for an increasing dynamic evolution of the relationship between intelligence services and the public. Communication comprises both the legitimate information exchange and the active addressing to different types of audience.
The more the intelligence services embrace the duty to manage their own brand in relation to an increasingly exigent public, the more synchronized they will be with the society evolution.

However, it is necessary to emphasize that the efficiency of the security policies within intelligence agencies critically impacts on the operations’ success. A lot of the aspects linked to “what “ and “how” the intelligence services do their job must stay secret, considering that among their potential “competitors” there are not only hostile intelligence services, but also interest groups, criminal/ terrorist groups or very influential persons, ready to exploit any vulnerability.

The ethics of transparency has started to become an ally of intelligence agencies. It will all happen in time, under two conditions: secret services must understand the benefits of a public-oriented policy and, most of all, to use it professionally, honestly, and gradually with the view to building public trust.