Vasile Dâncu: Întotdeauna lăcrimez când se ridică tricolorul și aud imnul național

La 14 ani a plecat să cucerească lumea cu un geamantan de carton. Astăzi este profesor universitar doctor, predând la cele mai prestigioase universităţi din România: Universitatea din Bucureşti şi Universitatea Babeş Bolyai din Cluj Napoca.

Născut pe data de 25 noiembrie 1961, la Năsăud, judeţul Bistriţa-Năsăud. Consideră că a fi om de cuvânt este unul dintre cele mai importante lucruri. Este căsătorit cu Maria şi are doi copii, Adriana Aurelia şi Adrian Sebastian.

Este fondatorul Institutului Român pentru Evaluare şi Strategie (IRES), iar dacă ar fi să meargă pe o insulă unde ar putea lua doar o carte cu el, ar alege Biblia, pentru că „în Biblie se găsesc toate cărţile”. Îi citeşte însă frecvent pe Borges, Stănescu sau Buzura.

Vasile Dâncu este om politic, membru al Partidului Social Democrat, în ultimii ani a deţinut funcţiile de europarlamentar, senator şi ministru al Informaţiilor publice.

Printre cele mai importante cărţi pe care le-a publicat se numără: Politica inutilă (editura Eikon, 2007), Ţara telespectatorilor fericiţi. Contraideologii şi Comunicarea simbolică (editura Dacia 2000, 1999).

Sfatul său către tinerii sociologi este să citească cel puţin 100 de pagini zilnic şi să trăiască printre oameni.

Flaviu Predescu: Domnule Dâncu, v-aş ruga să spuneţi cititorilor Intelligence trei lucruri care vă definesc!

Vasile Dâncu: Nu e uşor şi nu este întotdeauna relevant să vorbeşti despre tine însuţi, dar poţi vorbi măcar despre ceea ce ţi-ai propus să fii, iar ceilalţi pot căuta să verifice dacă ai reuşit sau nu. Mă defineşte foarte bine, cred, dorinţa de a face ceva semnificativ pentru ceilalţi. Fie că sunt la universitate, sau în emisiunile de televiziune, atunci când scriu cărţi sau editoriale, când conduc cercetări pentru IRES încerc să fac lucruri relevante, netrecătoare, care pot să producă efecte pentru comunitate sau pentru societate. Mă obsedează ideea că trebuie să schimbăm rapid starea de lucruri şi că nu găsim destui oameni dispuşi să se înhame la acestă sarcină. Mă bucur când am ocazia să descopăr oameni pentru care interesul public şi binele comun nu sunt vorbe de miştocăreală şi chiar cred că o parte din noi şi din viaţa noastră trebuie dedicată celorlalţi pentru că ei, organizarea lor în comunitate, cultură sau naţiune, ne-au dat mai mult decât am putea noi să dăm înapoi.

Apoi, cred că mă defineşte loialitatea, în toate situaţiile pe care le consider semnificative. Sunt un prieten bun şi un duşman serios.

În fine, cred că mă defineşte acţiunea. Încerc să-i conving pe toţi că este important activismul, cum spunea Joan Baez, acţiunea este antidotul disperării. Neparticiparea este o formă de laşitate. Măcar trebuie să încerci, dacă nu-ţi iese ce ţi-ai propus, te poţi întoarce la scris, la studiu sau la cercetare. Nu trebuie să fii membru de partid, important este angajamentul pentru o cauză. De multe ori o să găseşti în alte partide oameni cu care ai să rezonezi, nici ei nu s-au născut membri de partid, oameni cu care o să poţi face proiecte comune pentru a schimba starea de lucruri.

FP: Ce v-a determinat să urmaţi Facultatea de Sociologie?

VD: Am copilărit la ţară, undeva într-un sat de munte, în mijlocul cărţilor tatălui meu, şi totdeauna am tânjit după prezenţa altora. Am trăit apoi în internate şi cămine studenţeşti ceea ce mi-a accentuat sensibilitatea şi fascinaţia pentru studiul forţelor degajate în spaţiul social şi al câmpurilor de influenţă care ne mişca prin lume: de la socializare, educaţie până la imbecilitatea comportamentului de mulţime. Apoi, în adolescenţă, s-a ivit visul de a construi reţele sociale şi publice.

FP: Cum a evoluat România în ultimii 20 de ani în opinia dumneavoastră?

VD: România este condamnată la subdezvoltare durabilă de actuala clasă politică. Politicienii nu se pot desprinde de înguste interese individuale sau de partid şi nici măcar nu au curajul să facă proiecte de viitor. România a crescut ca un cireş sălbatic, doar prin forţa demografiei, înfloreşte frumos ca o speranţă, dar nu ne putem hrăni cu fructele puţine şi amare. Ar trebui să facă cineva un altoi de civilizaţie. Rădăcinile vitale sunt puternice, am deveni o naţiune tare. Dar străinii nu sunt interesaţi să devenim puternici, iar noi avem, din nefericire, sentimentul urii de sine, cum zice Luca Piţu. Dincolo de toate acestea sunt însă optimist. Viitoarele generaţii vor salva România!

FP: Ce ne aseamănă şi ce ne desparte de ţările vest-europene?

VD: Ne aseamănă cultura europeană şi istoria lungă din spate. Ne aseamănă suferinţele comune, dar nu şi civilizaţia materială. Ne desparte ethosul responsabilităţii colective şi proiectarea viitorului. Ne lipseşte asumarea defectelor şi avem ca punct tare capacitatea utopică. Deocamdată, energia utopiei nu produce rezultate prea grozave, poate doar dezamăgire, dar cine ştie ce vom putea face în viitor cu un popor de visători incurabili la gloria ce va să vină. Suntem prea pesimişti şi nu ne dorim destul victoria, cum se spunea în cronicile sportive din vremea comunistă. Avem în plus bogăţia spirituală a unei credinţe ortodoxe care ne-a plămădit simţirea, dar handicapul unui protestantism pragmatic şi restrictiv.

FP: Ce notă aţi da democraţiei din România?

VD: Democraţia funcţionează bine, cel puţin în definirea Tratatului de la Copenhaga. Avem condiţii pentru libertate, dar nu ştim cât este de importantă şi nici la ce este bună. Cu o cultură civică a sărăciei, unde oamenii îşi vând votul pe o sticlă de ulei şi un kil de zahăr, mai avem mult drum de parcurs prin istorie. Cum Moise şi-a plimbat poporul prin deşert timp de 40 de ani, până au dispărut cei slabi şi cei care aveau suflet de sclav, tot aşa va trebui să rătăcim şi noi. Sper să fie mai puţin. Notă de trecere, dar nu magna cum laude.

FP: Ce-şi doresc românii?

VD: Nu-şi doresc nimic. Îşi doresc doar bucurii individualiste, iar politicienii nu au reuşit să emoţioneze masele pentru vreun proiect serios. E normal să vrei să trăieşti mai bine, dar nu este normal să aştepţi ca asta să-ţi cadă din cer, nu este normal să nu te întrebi cu ce trebuie să contribui tu la propria fericire.

Popoarele se cunosc şi după modul în care îşi asumă înfrângerile, iar istoria noastră învăţată la şcoală nu consemnează niciuna. Românii nu sunt tâmpiţi, sunt şmecheri şi nu au avut niciodată ocazia să-şi descopere demnitatea, astfel că nu au ce pierde. Nu sunt mândri, sunt doar orgolioşi. Au fost atât de umiliţi încât nu mai cred într-un Dumnezeu doar al lor. Cred că Dumnezeu se uită pe vizetă la ei doar duminica şi în sărbători religioase, când sunt pregătiţi să-l primească.

FP: Cum vedeţi transformările instituţionale din ţara noastră, în ultimii ani?

VD: S-au făcut multe lucruri pentru modernizarea României, dar să fim sinceri, cele mai multe s-au făcut la presiunea UE şi NATO. Încă nu s-au creat un ethos al schimbării şi o cultură a modernizării. Politizarea şi centralismul excesiv blochează încă naşterea unei societăţi moderne europene. Administraţia este încă destul de coruptă, chiar dacă nu la nivelul indicelui de percepţie a corupţiei, indice puternic influenţat de media.

Evoluţia este însă inegală, căci oamenii sunt motorul schimbării. Acolo unde liderii de instituţii sunt oameni cu o gândire deschisă şi curajoşi, lucrurile se schimbă repede, mai ales dacă reforma se cuplează şi cu schimbarea de generaţii. Acolo unde există curajul promovării de tineri, lucrurile avansează rapid. Am văzut progrese spectaculoase, dar şi instituţii care fac un pas înainte şi doi înapoi. Totul este amestecat, per total, mergem înainte dar, totuşi, prea încet. În multe locuri birocraţia este iraţională, există categorii privilegiate în sectorul public, unele sectoare sunt sinecuri pentru clientela politică, iar funcţionarii sunt proprietarii funcţiilor.

FP: Vă este frică de SRI?

VD: Nu mi-e frică, am un sentiment de protecţie pe care-l resimt din postura de simplu cetăţean. Dar nu întotdeauna a fost aşa. Acum studiez percepţia riscurilor şi raţionamentele publice privind reducerea lor şi observ că SRI a devenit surprinzător de rapid şi o instituţie a securităţii psihologice şi invocată de cetăţeni ca necesar a se implica în eliminarea delincvenţei, corupţiei sau chiar în stăpânirea unor epidemii sau pandemii. Majoritatea populaţiei nu mai consideră SRI ca moştenitoare a vechii Securităţi şi o creditează cu o încredere care se apropie de 50%, pentru prima dată după 20 de ani. Din păcate, acest lucru se produce şi în contextul pierderii sau deteriorării încrederii în alte instituţii: Parlament, partide politice, Guvern, sistem juridic. Pentru SRI înseamnă o dovadă a modernizării şi schimbării radicale în condiţiile în care a pornit cu un mare handicap de imagine publică şi încredere. Evoluţia din ultimii ani a SRI ar putea fi predată la şcolile de administraţie şi guvernare modernă ca un caz de bune practici. Nu mi-e frică de o instituţie care se ocupă inteligent de securitatea naţională şi care acţionează respectând Constituţia şi legile ţării. Mă sperie câteodată instituţia Guvernului, mă sperie destul de des Parlamentul şi alte instituţii care periclitează siguranţa mea economică sau culturală prin neasumarea misiunii sau prin pierderea din vedere a priorităţilor.

FP: La ce vă gândiţi când auziţi SRI?

VD: M-aţi prins! Acestea sunt întrebări pe care noi, sociologii, le punem subiecţilor când facem studii de brand sau de reprezentare socială a instituţiilor. Vă răspund ca un specialist în branding, însă încerc să-mi aplic grila simţămintelor mele spontane. Deci, nodul central al reprezentării îl reprezintă resursele umane, adică oamenii pe care i-am cunoscut. Aici îmi reprezint studenţii mei, nişte tineri cu inteligenţă vie şi o mare capacitate de efort, mereu dispuşi să întrebe despre bibliografie sau să mă roage să le interpretez ceea ce nu-mi prea place, adică situaţii şi conjuncturi din politicile Guver nului sau Parlamentului pe care ei le consideră aberante. Introduc aici şi specialiştii pe care i-am cunoscut de-a lungul timpului.

Printre atributele secundare îmi reprezint acţiunile de succes ale acestei instituţii dar şi… un spaţiu gol, adică ceea ce înseamnă secretul bine păzit. Mă bucur că nu am mai auzit în media de scandaluri penibile cu ofiţeri care defectează şi care trebuie condamnaţi pentru că nu au respectat regulile de fier ale instituţiei.

FP: Ştim că predaţi un curs la Academia Naţională de Informaţii “Mihai Viteazul”. Ce îi învăţaţi pe viitorii ofiţeri de informaţii?

VD: Predau mai multe cursuri, dar indiferent de teme – de sociologie sau tehnici comunicaţionale încerc să-i ajut să înţeleagă că inteligenţa este noua bombă atomică, cea mai teribilă armă. Vreau să le arăt că inteligenţa nu costă cât rachetele intergalactice, aşa că ne-o putem permite şi noi, fiind singura modalitate prin care putem deveni o mare putere.

În cursurile şi discuţiile cu studenţii caut să-i conving că trebuie să devină specialişti în domenii cât mai diverse pentru a putea pregăti mecanisme de apărare şi că este important să ne pregătim în domeniul inteligenţei economice, mai ales că încă nu avem în opinia publică o cultură de intelligence şi nici patriotismul economic încă nu este destul de dezvoltat, după ce statul a fost bombardat ideologic dinafară şi dinăuntru pentru a fi desfiinţat. Le spun că nu există prieteni pentru nicio ţară, ci doar parteneri în diferite proiecte şi cu ei trebuie să gândim apărarea României în condiţiile statului-reţea, şi a statului de câmpii şi munţi cu voinici vânjoşi care stau la hotare. Graniţele se mută în mintea oamenilor şi este important ca România să nu îngroaşe categoria statelor eşuate, cum spune Chomsky. Le demonstrez mereu că puterea se distruge în reţele şi comunicarea poate ucide identităţi, state, pentru că am intrat în epoca în care războiul cognitiv are relevanţa cea mai mare.

Încerc să-i ajut să înţeleagă războaiele de sensul în care este prinsă, sau va fi prinsă, România. Învăţăm împreună să stăpânim mijloace de acţiune în Infosfera, să stăpânim informaţia în câmpuri de interacţiune cu adversari reali sau potenţiali şi să ne antrenăm în folosirea inteligenţei stategice.

Multe lucruri interesante facem împreună, dar îmi aduc aminte de unul care îmi dă bătai de cap atunci când le explic: cum folosesc oamenii politici în decizii majore informaţia şi de ce se iau decizii proaste sau de ce cădem în capcane despre care serviciul de intelligence a avertizat la timp. Uneori explic prin elementele de subiectivitate implicate în decizie, le arăt şi forţele care se confruntă în căutarea consensului pentru o decizie, studiem mecanismele birocratice însă uneori, pe analiza unor cazuri de notorietate publică, sunt obligat să recunosc că unii politicieni sunt bruiaţi în decizii de inconștiență, prostie sau chiar lipsă de responsabilitate. Mă bucur că sinceritatea mea le mai alină frustrarea normală pentru un expert care vede că uneori rezultatele muncii lui nu sunt folosite sau chiar sunt nesocotite.

Din fericire avem tot mai puține cazuri pentru studiu.

FP: Dacă ar fi să faceţi un bilanţ al propriei cariere, ne puteţi spune care este lucrul cu care vă mândriţi cel mai tare?

VD: Nu pot face un bilanţ acum din cauza celor 100 de proiecte pe care le am în cap în fiecare moment. Mă simt ca şi la început de carieră, mai ales că lucrez mereu alături de echipe de tineri.

Mă mândresc cu o viaţă în care nu am făcut compromisuri, nici profesionale, nici personale. Am înfiinţat două facultăţi, câteva institute de cercetare private, am scris cărţi, dar cel mai mare lucru este că foştii mei studenţi mă caută, mă respectă şi…câteodată, chiar se mândresc cu mine. Îmi dau seama că îmbătrânesc numai prin faptul că tot mai mulţi din foştii mei studenţi ocupă posturi tot mai importante.

FP: Ce sfat le daţi tinerilor care vor să studieze sociologie?

VD: Sociologia trebuie reinventată, ea are doar un secol de existenţă şi mai are multe de făcut până să devină o ştiinţă adevărată. Tinerii care vor să facă sociologie trebuie să aibă curaj să atace orice temă din societate, nu doar cele clasice. Sociologia este inhibată acum, şi-a pierdut vocaţia critică.

Un sociolog viu trebuie să facă sociologie critică şi clinică, ca atitudini. E bine să lucrăm ca instalatorii, să reparăm ce strică instituţiile sau patronii, dar sociologul trebuie să fie mai vocal în a propune societăţii proiecte de viitor.

Cred în vocaţia de sociolog, mai mult decât în profesia aceasta. Sociologia poate fi şi un loc de interdisciplinaritate pentru zonele mai noi: comunicare, psihologie socială, lingvistică şi altele. Deci, tinere sociolog: trebuie să citeşti în fiecare zi cel puţin 100 de pagini, să trăieşti printre oameni, nu în birou şi trebuie să ai curajul de a ieşi în spaţiul public ca să faci scandal când se duce ceva de râpă. Las-o dracului de neutralitate axiologică, indiferenţa ta poate ucide viitorul unor generaţii dacă taci!

FP: Ce înseamnă România pentru dumneavoastră?

VD: Îmi iubesc ţara când nu merg pe stradă şi când nu mă uit la televizor, mi-a spus odată Octavian Paler. Este subiectul principal al viitoarei mele cărţi ”Patrie de unică folosinţă”. Nu suntem nici poporul eroic care ne credeam, noi ne-am trimis copiii să moară la Revoluţie, apoi ne-am dat seama că nu iubeam libertatea, doar ne uram conducătorii. S-au împlinit 90 de ani de la realizarea Statului Naţional Român, iar noi nu am fost în stare să organizăm o sesiune solemnă a Parlamentului României, nici Academia Română nu a făcut nimic, iar la Alba Iulia nu s-a deplasat niciun politician important de la Bucureşti. Doar Preşedintele Traian Băsescu a organizat un cocktail la Palatul Cotroceni cu ocazia Zilei Naţionale. Am trecut cu maşina prin oraşul Unirii în acea zi de sărbătoare şi am avut senzaţia că văd o Românie pustiită şi fără vlagă, fără suflet şi fără energia de a păstra valorile.

Întotdeauna lăcrimez când se ridică tricolorul şi când aud imnul national. Când sunt departe de ţară încerc să-mi închipui România şi Românul. Mă umplu de suferinţă şi îmi vine să vin repede acasă, chiar dacă nu prea ştiu de ce. Văd românul simbolic ca pe un om abătut, deznădjduit, trist şi costeliv, un popor care nu creează nicio sinergie.

Fiecare român are România lui, nu se întâlneşte niciodată cu ceilalţi români, nu pun nimic împreună, se urăsc dincolo de garduri şi pereţi, îşi târăsc singuri prin istorie o Românie ca pe un sac petecit şi plin de lucruri inutile. Fiecare îşi poartă identitatea ca pe o povară. Ca o rană. În străinătate, românii fug de români, iar copiii plecaţi caută să uite limba maternă.

FP: Ce modele aveţi în viaţă?

VD: Am plecat la 14 de ani cu un geamantan de carton să cuceresc lumea şi mulţi oameni mi-au fost modele, în fiecare parte a vieţii am avut câte unul. Şi literatura mi-a oferit personaje cu care m-am identificat pentru o vreme, am învaţat şi de la viaţa trăită fără preaviz, cum zicea cineva.

FP: Care este cartea dumneavoastră preferată?

VD: Citesc tot timpul, dezordonat, cu pasiune şi poftă, nu respect igiena intelectuală şi nici disciplinele mele de bază. Citesc literatură, unde am foarte mulţi autori preferaţi, de la Nichita Stănescu, la Matei Visniec, de la Cesare Pavese, Hemingway, Vargas Llosa, Marques, Steinback, la Buzura, Marin Preda sau Romain Gary. Îmi plac Beigbeder, Borges, Tennesee Wiliams, Dinescu (poetul, nu latifundiarul), Hesse sau Gunther Grass. Am zeci de sociologi şi psihologi pe care-i citesc cu sfinţenie şi-i urmăresc pentru a mă ghida pentru ceea ce este nou, dar dacă ar fi să răspund la testul cu insula şi o singură carte, atunci aş lua cu mine Biblia, în Biblie poţi regăsi cu adevărat toate cărţile.

FP: Ce vă dezamăgeşte cel mai tare?

VD: Că tinerii nu sunt destul de prezenţi în politică, vorbesc de tineri serioşi, nu fufe sau cărătorii de geantă. Dacă ar fi să le cer ceva tinerilor care fac politică, le-aş cere să nu repete modelele de rele practici ale bătrânilor de la care învaţă acum. Atât! Este de ajuns, încă nu se cunoaşte în istorie o societate condusă de tineri! Totuşi, între bătrâni ipocriţi ori retrograzi şi tineri superficiali şi oportunişti, îi prefer pe ultimii.

FP: Ce greşeală n-aţi putea ierta?

VD: Nu pot să iert greşelile repetate şi mai ales greşelile ce provin din ignorarea datoriei faţă de semeni. Provin dintr-o familie de grăniceri năsăudeni şi asta am învăţat din primii ani de viaţă. Bunicul meu, când aveam vreo 13 ani, şi se pregătea să plece dincolo a doua zi, mi-a spus să fiu om de cuvânt, acesta este lucrul cel mai important al familiei noastre de când ne ştim. Şi să nu joc jocuri de noroc căci, mi-a spus bunicul, tu semeni cu mine, eşti pătimaş, mergi până la capăt şi asta te-ar putea pierde. Nu suport impostorii şi trădătorii cauzelor mari sau mici. Indiferent.

FP: SRI împlineşte pe 26 martie (a.c.), 20 de ani. Ce mesaj aveţi pentru cei care zilnic se află în slujba naţiunii?

VD: Îi felicit pentru transformarea rapidă a instituţiei şi aducerea ei la nivelul interoperativităţii cu ţările NATO şi UE. Dar, poate mai important, mă bucur pentru că în fiecare zi câştigă tot mai multă credibilitate publică şi încredere, devenind o metaforă integratoare pentru apărarea naţională şi apărarea interesului public. Le doresc specialiştilor din SRI să se păstreze ca adevăraţi experţi în intelligence, nu actori ai suspiciunii generalizate. Ştiu că uneori este frustrant să nu primeşti recunoştinţa pe care o meriţi sau să nu te mândreşti cu cazuri şi operaţiuni de mare importanţă pe care le-ai realizat pentru ţară. Le doresc succes în identificarea ameninţărilor potenţiale aflate încă în stadiu de tendinţă minoră.

FP: Domnule Vasile Dâncu, vă mulţumesc!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*
*