În activitatea serviciilor de informaţii, de multe ori, imaginaţia ofiţerilor este cea care face diferenţa. Întotdeauna spionul, pentru a reuşi să îşi materializeze misiunile pe teritoriul statului advers, trebuie să fie cu un pas înaintea contraspionajului acestui stat, să reuşească să rămână cât mai mult timp ascuns şi să nu trezească suspiciuni.
Însă Rezidentura oficială, adică ofiţerii de informaţii aflaţi sub acoperire diplomatică, cantonaţi de obicei în sediile ambasadelor sau consulatelor, reprezintă, întotdeauna, prima ţintă a contraspionilor. Din acest motiv, mai ales în perioada Războiului Rece, serviciile de informaţii americane şi sovietice au încercat să găsească noi metode pentru a reuşi să sustragă cele mai importante secrete ale adversarului şi să le cunoască acţiunile strategice. Aceste date erau extrem de utile în momentele de mare tensiune.
Începuturile programului
Pentru un serviciu de informaţii, pregătirea unor spioni capabili să se mişte cu uşurinţă într-un mediu ostil este în sine o realizare majoră. Unul din programele de mare anvergură şi de lungă durată prin care, pe durata Războiului Rece, partea sovietică a încercat să îşi surprindă adversarul a fost acela al plasării pe teritoriul american a unor agenţi care au primit ulterior numele de „ilegali”. Aceştia erau ofiţeri ai serviciilor de informaţii care acţionau sub identitate falsă sau furată, pregătiţi să opereze pe termen lung, fără a beneficia de acoperire diplomatică.
Iniţiativa a avut la origine succesele obţinute în anii ’30-’40 prin implantarea de rezidenturi ilegale pe teritoriul Angliei, Franţei şi Germaniei, state care reprezentau priorităţi informative. Aceasta a rămas cunoscută în istoria serviciilor secrete sovietice ca perioada „marilor ilegali”. Diverşi şi deosebit de talentaţi, principalii exponenţi ai acestui grup au reuşit să realizeze recrutări la cel mai înalt nivel şi să penetreze serviciile secrete occidentale. Cei mai cunoscuţi sunt Arnold Deutsch (care a iniţiat şi s-a ocupat de recrutarea „Celor cinci magnifici”- Kim Philby, Anthony Blunt, John Cairncross, David Mc Lean şi Guy Burgess, studenţi ai prestigioasei Universităţi Cambridge), Dmitri Aleksandrovici Bîstroletov, Aleksandr Orlov şi Teodor Malîi.
Acţiunile informative sovietice împotriva Statelor Unite, definite ca principal adversar după terminarea Celui De-al Doilea Război Mondial, s-au intensificat după constituirea unei rezidenturi ilegale în anul 1934, condusă de Boris Bazarov, care a realizat cu succes recrutări, în principal din rândurile comuniştilor şi simpatizanţilor partidului aflaţi în funcţii guvernamentale.
„Ilegalii” nord-americani în timpul Războiului Rece
Riscurile la adresa activităţilor de informaţii desfăşurate de sovietici pe teritoriul Statelor Unite au crescut odată cu supravegherea mai strictă de către FBI a personalului rezidenturilor legale, dar mai ales ca urmare a defectărilor unor funcţionari/ofiţeri de informaţii sovietici. Mai mult, pericolul transformării Războiului Rece într-un „război fierbinte”, urmat de retragerea ambasadelor şi consulatelor, ar fi permis agenţilor ilegali să preia şi să continue activităţile de spionaj.
În aceste condiţii, pentru a consolida baza operaţiunilor de informaţii externe, în anul 1946, conducerea serviciilor de informaţii sovietice a luat decizia dezvoltării reţelelor de agenţi ilegali pe teritoriul american. Acest proiect a fost derulat de Direcţia a Patra („ilegali”), structură ce avea departamente specializate în selecţionarea şi antrenarea agenţilor şi în fabricarea documentaţiei care să le susţină legendele (poveştile false de viaţă care susţin acoperirea aleasă).
După o pregătire de doi ani, în anul 1948, la conducerea reţelei ilegale din New York a fost trimis Vilyam Henrikovici Fisher (nume de cod MARK), care a preluat identitatea unui cetăţean american decedat, a folosit acoperirea unui întreprinzător. Începând cu anul 1949, Fisher a primit conducerea unui grup de agenţi (reţeaua VOLUNTEER) care transmitea informaţii ultrasecrete referitoare la perfecţionarea bombei atomice americane. Reţeaua s-a dizolvat în anul 1950 după arestarea soţilor Julius şi Ethel Rosenberg şi a lui Klaus Fuchs (principalii spioni sovietici din Los Alamos), însă Fisher a continuat să activeze, fără prea mare succes. Mai mult, acţiunile de spionaj sovietice din Statele Unite au fost afectate de mediatizarea identificării şi arestării respectivilor agenţi sovietici, dar şi de campania anticomunistă iniţiată de senatorul american Joseph McCarthy.
Asistentul principal al lui Fisher, Reino Hayhanen, sosit în New York în anul 1952, avea probleme cu băutura. El a periclitat preluarea unor documente secrete şi a delapidat fonduri operative. În anul 1957 a fost chemat la Moscova, însă a preferat să deconspire faptul că este ofiţer KGB şi astfel misiunea lui Fisher a fost descoperită de FBI. În momentul arestării, Fisher a pretins că este un cetăţean rus care trăieşte în SUA şi se numeşte Rudolf lvanovici Abel (în realitate, un prieten şi coleg din KGB decedat). În acest fel, Fisher a reuşit să avertizeze Centrul că a fost prins.
În consecinţă, rezidentura ilegală sovietică a fost desfiinţată, iar Fisher a intrat în legendă ca unul dintre cei mai cunoscuţi spioni sovietici, dar nu ca urmare a succeselor profesionale, ci pentru că, sub numele fals „Rudolf Abel”, a fost schimbat, în anul 1962, pe „Podul spionilor”, cu Gary Powers. Ulterior, propaganda sovietică l-a prezentat ca pe un super-spion.
Filiera canadiană
Nici următoarele încercări de plasare a unor ofiţeri în America, majoritatea sub identitatea falsă a unor cetăţeni germani, nu au avut mai mult succes, încercându-se în mai multe rânduri, ca procesul să se realizeze etapizat, prin folosirea Canadei, ca post provizoriu. Câteva cazuri sunt relevante pentru această perioadă.
Astfel, misiunea lui Evgheni Vladimirovici Brik (HART), începută în anul 1951, a eşuat în anul 1953 ca urmare a unei relaţii amoroase şi a dezvăluirii că este spion rus. El a devenit, apoi, agent dublu, deconspirând agenţii din legătură, dar şi intenţia Moscovei de a muta în Canada, ca rezident ilegal, în anul 1955, pe Mihail lvanovici Filonenko (JANGO). În acelaşi an, Brik a fost arestat la Moscova.
Valeri Mihailovici Makaev (nume de cod HARRY), a fost trimis în New York în anul 1950. El a avut ca principală misiune gestionarea legăturii cu Guy Burgess şi Kim Philby, fiind obţinute informaţii importante despre operaţiunea VERONA (care urmărea descifrarea codurilor secrete sovietice). După doar un an, timp în care Makaev a delapidat o parte a sumelor primite de la Centru şi a neglijat legătura cu Kim Philby, a fost rechemat la Moscova.
În anul 1963 au fost plasaţi agenţii KONOV şi EMMA, soţia acestuia. Misiunea lor, încununată de succes, a fost de a obţine informaţii ştiinţifice şi tehnologice. Activitatea lor s-a derulat până în 1972, certurile din cuplu afectându-le eficienţa operativă. Un alt agent, Nikolai Nikolaievici Bitnov (ALBERT), a fost rechemat în 1969 Ia Moscova, în urma eşecurilor înregistrate. Nici Dalibar Valuşek (DOUGLAS), care şi-a început activitatea informativă în 1962, la Toronto nu a avut mai mult succes. În 1968 el a fost transferat Ia New York, unde a constituit o rezidentură, fără succese relevante. Valuşek a fost arestat de FBI, în 1977, iar ulterior a activat ca agent dublu, timp de un an.
Un alt caz este acela al lui Ghenadi Petrovici Bliablin (BOGUN), care a avut misiuni pe linie militară şi tehnico-ştiinţifică, începând cu anul 1965. În 1968 a început să fie suspectat de FBI şi retras de la post.
Anatoli lvanovici Rudenko (RIBAKOV) s-a mutat în New York în 1967 pentru a penetra misiunea SUA de la ONU El a fost rechemat Ia Moscova, în 1970. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu Klementi Alekseievici Korsakov (KIM), care s-a mutat la New York în 1978. El s-a deconspirat, în 1980, americanilor. Planurile de extindere a reţelelor ilegale au continuat şi în anii ’80, însă succesele înregistrate au fost nesemnificative.
Cauzele eşecului
În pofida atitudinii încrezătoare şi a preocupării permanente de extindere a rezidenturilor ilegale în Statele Unite, mai multe obstacole au afectat, începând cu anii ’50, eficienţa programului. Astfel, atracţia şi încrederea în viitorul sistemului sovietic trecuseră, iar recrutarea de agenţi angajaţi ideologici nu mai putea fi o soluţie. Transformarea cetăţenilor sovietici, crescuţi într-o economie dirijată şi într-un regim totalitar, în oameni care să pretindă că sunt occidentali s-a dovedit a fi un proces extrem de dificil şi cronofag.
Mai mult decât atât, şefii de la Moscova nu înţelegeau principiile vieţii democratice din Statele Unite şi, implicit, dificultăţile întâmpinate de către „ilegali” în procesul de integrare în această ţară, inclusiv cele legate de izolarea faţă de prieteni sau colegi. Au existat şi lacune în cunoaşterea propriilor ofiţeri, a tarelor lor comportamentale, dar şi o insuficientă pregătire psihologică pentru a suporta stresul vieţii duble. O parte dintre agenţi au dat dovadă de incompetenţă, nesupunere la ordinele Centrului sau neglijenţă în aplicarea regulilor elementare de asigurare a conspirativităţii activităţii de informaţii. Nu trebuie ignorată nici centralizarea şi birocratizarea excesivă, concomitent cu frecventa reorganizare şi modificare a rolului Direcţiei agenţilor ilegali. O problemă a reprezentat-o şi arestarea destul de rapidă şi eşecul plasării unora dintre primii rezidenţi ilegali trimişi în SUA.
Studierea „Arhivei Mitrokhin”, una din cele mai importante baze de date publice referitoare Ia operaţiunile de spionaj sovietice, evidenţiază că puţine din grandioasele planuri de operaţiuni ilegale împotriva Americii au fost duse la bun sfârşit şi că, în pofida numeroaselor eşecuri, Centrul a evitat să adopte o strategie mai realistă, cu obiective mult mai limitate.
Chiar şi după finalul Războiului Rece, serviciile de informaţii post-sovietice au recurs la plasarea de „ilegali” în societăţile occidentale. Deconspirarea unora dintre aceştia (Anna Chapman, Mihail Semenko) în anul 2010 a arătat că practica a continuat să reprezinte una din direcţiile de acţiune pentru serviciile de la Kremlin, chiar dacă rezultatele nu s-au comparat cu avantajele strategice obţinute în urma trădării unor oficiali/ofiţeri de informaţii americani.
Abstract
USSR secret service used operatives trained to remain undercover for long term in the United States during the Cold War. Using false identities the KGB officers established different networks aiming to steal secrets that would provide Kremlin with strategic advantages. Many of these spies were traced by the american counterintelligenge. Although this method didn’t proved to be entirely successful, it continued to be used even after the collapse of the Soviet Union.
Autor: Adrian Ardusătan
