Dezbaterile privind disoluţia autorităţii statale, chiar cedarea progresivă şi ireversibilă din atributele fundamentale – argumentată, uneori forţat, prin invocarea principiului preeminenţei dreptului comunitar – continuă să determine confuzii grave la nivelul percepţiei publice (şi nu numai).
Reconceptualizarea statului-naţiune
Pornind de la succesul Tratatului de Reformă a Uniunii Europene, semnat la Lisabona, în prezentul demers, am abordat o parte din implicaţiile rezultate prin transpunerea în planul dreptului administrativ naţional a două principii comunitare fundamentale, respectiv principiul atribuirii competenţelor şi cel al subsidiarităţii. Fără îndoială, actuala codificare comunitară oferă, în egală măsură, instrumentele împlinirii dezideratului «Unitate în diversitate!», prin afirmarea identităţii europene – pe bazele propriilor moşteniri naţionale – şi asigură un cadru adecvat pentru afirmarea şi promovarea valorilor specifice fiecărei naţiuni. Succesul actualei codificări rezidă din conturarea premiselor pentru o reformă reală a instituţiilor comunitare, dar şi din evitarea termenului de Constituţie, sensibil pentru suficient de multe state puternice, pentru care acceptarea denumirii ar fi echivalat cu „legiferarea” unei presiuni comunitare vădite şi asumate în suveranitatea naţională.
Noi perspective ale statului-naţiune, în lumina prevederilor Tratatului de Reformă a UE de la Lisabona
Pe lângă îmbunătăţirile estimate, succesul Tratatului de la Lisabona rezidă şi din asigurarea unor competenţe sporite parlamentelor naţionale în procesul decizional şi, implicit, creşterea eficienţei mecanismelor instituţionale pentru promovarea intereselor statelor membre UE. În mod expres, Tratatul reiterează principiile originare, precizând că Uniunea Europeană respectă egalitatea statelor membre şi identitatea lor naţională, inerentă structurilor fundamentale politice şi constituţionale proprii. Deseori invocat, principiul atribuirii competenţelor presupune că organismele comunitare acţionează numai în limitele competenţelor conferite de statele membre, în vederea realizării obiectivelor stabilite. În acest sens, art.3b din Tratatul de Reformă precizează că „orice competenţă care nu este atribuită UE, prin tratate, aparţine statelor membre”. Similar, principiul subsidiarităţii conturează clar aria intervenţiei mecanismelor comunitare, stabilind că „UE intervine numai dacă obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi realizate, în mod satisfăcător de către statele membre, la nivel central, regional şi local”. Relevante pentru transpunerea corectă a acestui principiu sunt şi prevederile art. 5 din Tratatul de înfiinţare a UE, care precizează, la fel de clar, zonele de afectare a suveranităţii fiecărui stat comunitar. În consecinţă, o reorganizare administrativ-teritorială, pe criterii etnice, „motivată” de jure (aparent), pe „necesitatea respectării aquis-ului comunitar” este lipsită de orice susţinere rezonabilă din punct de vedere al argumentării juridice. Clarificarea acestor aspecte (reinterpretate, deseori eronat), la nivelul percepţiei actorilor (ne)avizaţi, cu consecinţe serioase, incidente inclusiv în planul securităţii naţionale, constituie o preocupare constantă a juriştilor familiarizaţi cu subtilităţile dreptului comunitar.
Necesitatea respectării de către organismele comunitare a funcţiilor esenţiale ale statelor membre reiese şi din includerea punctuală a apărării securităţii naţionale, alături de asigurarea integrităţii teritoriale şi menţinerea ordinii publice.
Mai mult, referindu-se la componenta securităţii naţionale, art. 3a din Tratatul de Reformă stabileşte, fără echivoc, că “în special, securitatea naţională rămâne responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru”.
Fără îndoială, apartenenţa la arealul comunitar implică şi obligaţii corelative, chiar în sensul cedării (prin negocieri, preferabil) anumitor segmente din prerogativele statale. De aceea interpretările (simple pretexte, de obicei) în sensul renunţării la identitatea naţională, dovedesc cel puţin ignoranţă în cunoaşterea actualului mediu european, dar şi a ştiinţei dreptului.
Pornind de la valenţele conceptului (structură genetică, reacţii afective la evenimentele istorice, moştenire culturală), identitatea naţională rămâne o coordonată esenţială în dăinuirea spiritualităţii fiecărui stat, iar promovarea valorilor naţionale, sub toate formele, va continua (fără îndoială) să se afle în centrul preocupărilor statelor membre UE.
Principalele inovaţii aduse de Tratatul de Reformă a Uniunii Europene
Reflecţiile cu relevanţă comunitară îşi au sorgintea încă din perioada Antichităţii, când cuceririle romane au constituit – respectând proporţiile, desigur – manifestări ale unor asemenea aspiraţii, sublimate ulterior, în diverse doctrine şi organizaţii corespondente.
În perioada interbelică, cea mai importantă propunere de structurare a unei Europe unite a aparţinut ministrului de Externe al Franţei, Aristide Briand, care a lansat în faţa Adunării Societăţii Naţiunilor „Memorandum-ul pentru organizarea unui regim al Uniunii Federale Europene” (5 septembrie 1929).
După atitudinea mai mult decât prudentă a Franţei (a cărei contribuţie în cristalizarea proiectului comunitar este incontestabilă), încheierea Tratatului de Reformă a UE (TR), la Lisabona, a marcat sfârşitul etapei de introspecţie, oferind instrumente semnificative pentru soluţionarea (uneori parţială) a problemelor existente (unele acutizate, în genere, de birocratizarea excesivă).
În acest sens, declaraţia preşedintelui Consiliului European, Jose Socrates („Europa a ieşit din criza instituţională şi este dispusă să se confrunte cu provocări viitoare”) este ilustrativă. Pentru elaborarea şi redactarea Tratatului de Reformă a UE, numit şi Tratatul de la Lisabona, s-a utilizat metoda clasică, respectiv Conferinţa Interguvernamentală, în temeiul art. 48 din Tratatul privind înfiinţarea Uniunii Europene.
Fără a înlocui reglementările existente (aşa cum se intenţiona prin Tratatul Constituţional), documentul conţine amendamente de substanţă, structurate în 13 protocoale şi peste 50 de declaraţii, toate având aceeaşi forţă juridică cu textul propriu-zis.
Principalele inovaţii aduse de Tratatul de Reformă a UE
Translatarea centrului de greutate de la îndeplinirea obiectivelor economice şi politice la consolidarea măsurilor de creştere a bunăstării popoarelor, într-un «spaţiu de libertate, securitate şi justiţie» constituie aspectul major, reflectat în tratat prin expresii juridice a căror interpretare este fără echivoc.
Principiile şi modalităţile de transpunere în legislaţiile naţionale a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, consacrate la nivel european, au cunoscut o codificare din ce în ce mai elaborată, inclusiv sub aspectul simplificării.
În baza art.6 din Tratatul privind înfiinţarea UE (T.U.E.), aceasta a acceptat prevederile Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, cu protocoalele adiţionale, încheindu-se astfel îndelungatele dezbateri politice, juridice şi doctrinare pe această temă.
Recunoaşterea Cartei Fundamentale a UE şi a Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale vor determina noi abordări în planul soluţionării litigiilor care au ca obiect nerespectarea drepturilor fundamentale.
În esenţă, principalele inovaţii aduse de Tratatul de Reformă de la Lisabona vizează:
– introducerea votului cu dublă majoritate (aplicabil din anul 2014);
– extinderea sferei de aplicare a votului cu majoritate calificată;
– consolidarea rolului parlamentelor naţionale în procesul de integrare europeană.
Un domeniu cu vizibilitate accentuată va fi şi cel al Politicii Europene de Securitate Comună (PESC).
Încă din faza pregătitoare a Consiliului European (iunie 2007) câteva state membre îşi trasaseră propriile «linii directoare» privind rolul PESC, însă la Summit-ul informal de la Lisabona s-a reuşit materializarea coerenţei acţiunii externe a UE, prin înfiinţarea unui Serviciu European de Acţiune Externă (SEAE), cu misiunea de a sprijini activitatea Înaltului Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe şi Politică de Securitate (funcţie înfiinţată prin TR).
Practic, Înaltul Reprezentant conduce politica externă şi de securitate comună a UE, prin propuneri de codificare în domeniu dar şi de aplicare a acestora, în calitate de împuternicit al Consiliului. Din postura de vicepreşedinte al Comisiei Europene, el va asigura coerenţa acţiunii externe a UE, exercitându-şi atribuţiile specifice în domeniul relaţiilor externe, în temeiul art. 9F pct. 4 al TUE.
Noul Tratat menţine una dintre cele mai importante inovaţii ale Tratatului Constituţional – funcţia de ministru de Externe al UE -, chiar dacă instituie o denumire oarecum administrativă. Rolul Înaltului Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politică de Securitate va deveni mai pregnant după anul 2014, odată cu reducerea numărului de comisari europeni la 2/3 din totalul statelor membre.
În plus, personalitatea juridică unică va permite impunerea unui modus operandi european pe scena internaţională, inclusiv prin consolidarea „metodei comunitare” aplicabilă domeniilor corespunzătoare pilonilor 2 şi 3 (PESC şi JAI).
Sursa imaginii: Agerpres
Autor: Liliana Cojocaru
