Începând cu 2011, valul revoluţionar a trecut furtunos peste Egipt, Yemen, Bahrain, Siria şi Tunisia, recreionând scenariul huntingtonian. Deşi diferite, multe civilizaţii, în încercarea de păstrare a propriei identităţi, au fost luate de valul schimbării care a modificat atât viaţa, cât şi activitatea oamenilor acelor zone.
Concluzia „ciocnirii civilizaţiilor” este la fel de răspândită, mai ales în ceea ce priveşte civilizaţia islamică şi cea occidentală. Procesul de acceptare a milioanelor de emigranţi din Orientul Mijlociu şi Africa spre zona europeană este o luptă lentă şi îndelung dezbătută.
Primăvara arabă a demonstrat că nu conflictele dintre confesiuni şi între civilizaţii vor determina dezvoltarea mediului la nivel global în acest secol. Doleanţele din piaţa Tahrir din Cairo nu au fost religioase şi nici împotriva altor civilizaţii. În schimb, s-au dorit: alegeri libere, libertate de exprimare, demonstraţii libere, îndepărtarea corupţiei din zonele sociale şi economice. În Bahrain, luptele s-au dat între şiiţii şi sunniţii majoritari de la putere, dar cerinţele nu erau religioase ci, din contră, sociale, de egalitate şi anticorupţie. Unele organizaţii islamice, cum ar fi gruparea egipteană Frăţia Musulmană, au reuşit să îşi menţină poziţia dominantă, care se va manifesta din punct de vedere politic în cadrul luptelor din Parlamentul egiptean.
Rezultatul acestor revolte a însemnat în primul rând trecerea lumii arabe la o nouă etapă de dezvoltare, fără un conflict între civilizaţii diferite, şi în al doilea rând, Primăvara arabă a influenţat, fără îndoială, organizaţiile islamice şi le-a diferenţiat. Aceste diferenţe au dus la nevoia de răzbunare şi transformarea unor simple grupări religios-islamiste în grupări teroriste. În ciuda faptului că aripa politică a grupării Frăţia Musulmană din Egipt, prin activităţile întreprinse, caută legitimitate constituţională şi legislativă, există părţi ale grupării care pot fi incluse oricând pe lista organizaţiilor teroriste.
Organizaţiile teroriste acţionează asimetric, nerespectând regulile sau normele conflictelor militare, rezultatul fiind micşorarea gradului de predictibilitate a atacurilor, dar şi creşterea periculozităţii acestora, cu metode mult mai simple şi, din punct de vedere financiar, mult mai avantajoase. Mişcările religioase, fundamentaliste, care acţionează împotriva modernismului, nu mai pot trece neobservate de istorie şi se caracterizează ca fiind un imbold pentru viitoarele acţiuni teroriste din Egipt, Liban, Palestina, Israel.
Fenomenul convertirii acceptate sau forţate ia amploare. Astfel, teroriştii crescuţi în ţări occidentale, fără antrenamente în tabere sau teatre de luptă, fără legături cu reţele teroriste, prezintă un real pericol pentru societatea modernă. După atentatele teroriste din Londra din 2005 şi chiar de curând din Rusia, realitatea teroristă apare din ce în ce mai des din spatele cortinei. Aşadar, sunt imperios necesare modele teoretice ca rezultat al analizelor şi încercărilor de definire a mecanismelor psihologice aferente experienţelor realităţii.
Primăvara arabă este un astfel de model, care ne oferă o formă a drumului şi a planului pe termen mediu şi lung, chiar o tentativă de gestionare a propriei realităţi. Riscul ca la putere să ajungă un guvern islamist a pus presiune pe guvernele occidentale. Aceste principii au dus la o reuşită a democraţiei, au stopat schimbarea partidelor islamiste în mişcări extremist-teroriste, în schimb luând drumul unei competiţii democratice de factură arabă, bazată pe un amestec de idei politico-ideologice.
În momentul declanşării Primăverii arabe, Washingtonul urmărea păstrarea alianţelor în zonă între partenerii strategici Egipt, Israel şi Arabia Saudită.
Îndepărtarea de la putere prin forţă armată a lui Mohamed Morsi şi amplificarea instabilităţii au determinat administraţia Obama să prefere, pentru moment, orice regim funcţional în Egipt, deşi iniţial Washingtonul dorea un regim democratic.
Chiar şi având antecedente teroriste, gruparea islamistă a Frăţiei Musulmane a acceptat să intre în jocul luptelor politice din Parlament, alături de partidele salafiste radicale. Oferindu-i influenţă religioasă, Sayyid Qutb, ideologul spiritual al grupării Frăţia Musulmană, l-a convins prin ideile sale pe Zawahiri Ayman Muhammad Rabie, viitor lider Al-Jihad, să se implice acerb în lupta islamicilor egipteni împotriva guvernului de la Cairo. O influenţă de bun augur pentru un viitor lider terorist care avea să conducă mai departe una dintre cele mai cunoscute grupări islamiste egiptene afiliate Al-Qaeda, Jihadul Islamic Egiptean.
Analiştii de intelligence menţionează că influenţa constantă a aceluiaşi Sayyid asupra lui Bin Laden l-a transformat pe acesta într-un terorist de talie globală.
Scopul principal al acestei organizaţii s-a rezumat la răsturnarea guvernului din Egipt şi înlocuirea lui cu un stat islamic pur. Dar acest scop s-a extins, dorinţa de răzbunare luând forma atacurilor împotriva SUA şi împotriva posibilelor interese ale Israelului în Egipt sau în alte zone. Al Qaeda şi Jihadul Islamic din Egipt, grupare considerată afiliată celei dintâi, s-au unit, formând astfel Qaeda al-Jihad.
Dacă, la începutul conflictelor, SUA au mizat şi pe puterea mesajelor transmise pe reţelele sociale, acestea s-au dovedit ineficiente pentru moment. Debutul protestelor s-a făcut concomitent pe internet şi în stradă, declanşând un entuziasm general în mass – media occidentală. Oamenii au putut să-şi exprime opinia fără cenzură, iar conflictele au fost văzute live din toate zonele. Profitând de avantajele reţelelor sociale, de tehnologia smartphone-urilor, imaginile, mesajele şi filmările revoluţionarilor din stradă au fost difuzate în întreaga lume, având un rol promiţător în începerea revoluţiei.
Numărul mare al oamenilor nealfabetizaţi şi lipsa accesului la internet din statele arabe a evidenţiat că televiziunea a rămas, totuşi, cel mai important canal de propagare a informaţiilor în ţările din MENA. Faptul că mass-media sunt controlate de stat a dus la ieşirea în stradă, în marea lor majoritate, a persoanelor alfabetizate şi conectate la canale mediatice alternative (platforme şi reţele sociale).
Chiar dacă Statele Unite reprezintă în continuare principala putere mondială, Primăvara arabă a arătat că au existat momente când acestea nu au dictat evoluţia evenimentelor, fiind nevoite să se replieze şi să se adapteze în funcţie de amploarea şi turnura fenomenelor.
Iranul la masă cu actorii mondiali
La începutul Primăverii arabe, Iranul era un stat izolat diplomatic şi economic din cauza sancţiunilor impuse de comunitatea internaţională care încerca încetinirea ambiţiilor nucleare ale statului persan.
Înconjurat de insecuritatea evenimentelor din proximitate, Teheranul a arătat, în vara anului 2013, că este o putere zonală cu veleităţi mondiale. Implicarea Teheranului în evenimentele din Siria şi venirea la putere a reformatorului Hassan Rouhani au dus la recunoaşterea Iranului ca stat necesar în balanţa regională de securitate, acesta fiind invitat la mai multe negocieri cu marile puteri SUA, Franţa, Germania, Marea Britanie, China şi Rusia, astfel intrând în grupul actorilor mondiali.
Covorul persan este ţesut cu multe fire negre, acestea fiind mascate în organizaţii teroriste care pot păcăli prin simpla dorinţă de a deţine o religie pură, neamintind de metodele la care vor recurge. Mujahedinii din Iran sunt o grupare militantă a Iranului (MEK), organizaţie revoluţionară de stânga, fondată cu scopul de a se opune Şahului. Statele Unite au retras gruparea opoziţiei iraniene Mujahedinii Poporului (MEK) de pe lista neagră a organizaţiilor teroriste în 2012. Organizaţia a dus o campanie acerbă împotriva regimului Şahului, susţinut la acel moment de către de SUA, acest lucru agravând opoziţia cu privire la regimul islamist. Marea Britanie a înlăturat grupul de pe lista organizaţiilor teroriste în 2008, iar Uniunea Europeană, un an mai târziu.
„Drumul mătăsii” trece prin Siria
Qatarul şi Arabia Saudită au avut numai de câştigat în urma tulburărilor din Orientul Mijlociu, cu unica dorinţă de a stabiliza zona şi cu un simplu interes comun – cel economic.
Qatarul deţine cel mai mare câmp de gaze naturale din lume, iar în ceea ce priveşte transportul de gaze naturale prin conducte, acesta este mai rapid şi mult mai economic decât în formă lichidă prin cisterne, aşa cum este în prezent. Qatarul a negociat cu Turcia în vederea realizării unei conducte de gaz Doha – Istanbul ce va traversa Arabia Saudită, Iordania şi Siria, şi care se poate lega la conducta de gaz către Europa, rivalizând astfel gazul rusesc. Planul Qatarului nu s-a realizat, nefiind agreat de Bashar al-Assad, care a refuzat să-l semneze, având mai multe discuţii cu Iranul şi Irakul pentru construirea unei conducte de gaz, acord susţinut şi de Rusia.
După începerea conflictelor în Siria s-a constituit principala grupare ce luptă împotriva regimului de la Damasc (The National Coalition for Syrian Revolutionary and Opposition Forces). Înfiinţată în Doha, gruparea are ca principali susţinători Qatarul şi Arabia Saudită. Unul dintre liderii grupului de opoziţie este Moaz al-Khatib, cu studii în geofizică şi cu o experienţă de şase ani în cadrul companiei siriene de petrol Al-Furat. Astfel, în momentul înlocuirii administraţiei de la Damasc, Qatarul şi Arabia Saudită ar avea drumul liber către Europa.
Evenimentele din Orientul Mijlociu au arătat tendinţa Qatarului şi a Arabiei Saudite de creştere a rolului diplomatic pe plan regional, încercând astfel să ocupe vidul lăsat de neadaptarea statelor occidentale.
Redesenarea graniţelor
Kurdistanul ca regiune istorico-socială este format din estul Turciei, nordul Irakului, nord-vestul Iranului şi părţi mai mici din Azerbaidjan, nordul Siriei şi din Armenia. Comunităţile kurde sunt cele mai mari minorităţi etnice din Siria (2,2 milioane), Irak (4,7-6,2 milioane), Iran (9,7 milioane) şi Turcia (14,4 milioane de euro). Recunoaşterea oficială internaţională ca entitate federală autonomă este acordată Kurdistanului irakian. Kurzii din Iran sunt recunoscuţi oficial ca minoritate, chiar dacă pe teritoriul iranian nu există nicio entitate autonomă kurdă.
Implicarea sau expectativa kurzilor au dus la recunoaşterea lor de către marile puteri ale lumii. În data de 15 septembrie 2013, a avut loc prima conferinţă naţională din istorie a kurzilor, care s-a desfăşurat în capitala Kurdistanului irakian, Erbil, având ca temă de dezbatere crearea unui stat propriu.
Beneficiind de o slabă administrare a Irakului, kurzii au început să controleze Kurdistanul irakian, dobândind autonomia şi practic şi independenţa de Bagdad, creându-şi un steag, un imn şi forţe armate proprii.
Kurzii sirieni locuiesc în regiunile nord-estice ale ţării. Necontrolarea de către regimul de la Damasc a acestei zone facilitează unirea cu Kurdistanul irakian. La începutul lunii iulie 2013, trupele armate ale kurzilor irakieni s-au unit cu cele siriene pentru a lupta împotriva islamiştilor din grupările Al-Qaeda venite în Siria.
Ca urmare a stopării atacurilor Al-Qaeda, kurzii au obţinut sprijinul Rusiei şi pe al SUA. Kurzii au fost invitaţi, în calitate de delegaţie independentă, la conferinţele de la Geneva. Pe fondul instabilităţii din Turcia, kurzii intenţionează să deruleze negocieri în vederea proclamării autonomiei, acesta fiind un ultim pas către crearea Kurdistanului.
Cunoscută şi sub numele de Partidul Muncitorilor din Kurdistan (Parti Karkerani Kurdistan), PKK este o organizaţie separatistă kurdă implicată în lupta pentru independenţa teritorială a kurzilor în teritoriile turceşti, scopul principal fiind crearea unui stat independent. Împreună cu Turcia, Statele Unite au catalogat PKK drept o grupare teroristă şi au refuzat până în prezent orice negocieri referitoare la problema kurzilor.
Evenimentele din Orientul Mijlociu au arătat că există şi vor exista contradicţii religioase şi culturale, dar acestea nu explică sub nicio formă separarea totală dintre cele două civilizaţii, islamică şi occidentală, ci din contră, oferă argumente cu privire la criza de dialog dintre ele. Dialogul dintre cele două civilizaţii este acum în impas, cu frecvente încercări de a democratiza, occidentaliza zone din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord, fără a ţine cont de istorie, tradiţie sau mentalitatea unui popor totuşi diferit.
Drumul către ieşirea din această criză este încă blocat, soluţionarea conflictului arabo-israelian fiind defectuoasă, iar un compromis între Israel şi Palestina este încă peste puterea de soluţionare a unor guverne. Din nefericire, aceste revolte au oferit noi oportunităţi pentru terorişti. Încercările disperate de reconstruire cresc exponenţial riscurile unor atacuri din partea unor eventuali „candidaţi” europeni racolaţi pentru acţiuni teroriste. Astfel, s-a creat un mediu extrem de permisiv pentru grupările teroriste în urma colapsului regimurilor lovite de către mişcările arabe.
Autori: Raluca Coșea și Dorin Rânceanu
