Acest număr al revistei Intelligence apare în preajma unui moment aniversar foarte important, Ziua Naţională a României. Ca atare, gândul meu se îndreaptă către toţi cei care poartă în ei sau aderă la crezul „Patria a priori”, cei care au încredere în eforturile proprii, cei care acţionează în baza unor valori etice, cei care manifestă permanent grijă şi atenţie pentru caracterul 100% legal al activităţii lor.
În ediţii precedente ale revistei am abordat deja chestiunea încrederii şi pe cea a mizelor etice ale activităţii de intelligence. Prin urmare, la acest moment aniversar, vă invit să reflectăm şi la drumul legal parcurs de Serviciu până în prezent, la felul în care acesta a consolidat competenţele SRI bazat pe nevoile efective de securitate şi de intelligence, inclusiv pe dimensiunea penală, precum şi să formulăm o serie de concluzii de etapă la, iată, deja aproape 25 de ani de la crearea Serviciului.
Nevoia de securitate
Securitatea este un concept relaţional. Aceasta presupune ajustarea permanentă a unui set de parametri interni la condiţiile mediului extern, un proces cu dinamică variabilă, orientat spre creşterea potenţialului de acţiune şi promovarea valorilor proprii într-o reţea a suveranităţilor partajate sau interdependente, în care înţelegerea raportului intern/extern nu se mai poate baza pe reperele deja vetuste ale simplei teritorialităţi. Securitatea naţională trebuie înţeleasă în perspectivă integratoare şi multidimensională, fiind practic imersată şi străbătând toate straturile succesive ale securităţii regionale, europene, globale sau cu geometrii variabile, în funcţie de context. Ca urmare, orice abordare pe domeniul securităţii presupune o minimă viziune sistemică.
Experienţa a dovedit că succesul serviciilor de intelligence se bazează, în majoritatea cazurilor, pe trei piloni de o importanţă egală: anticiparea corectă a schimbărilor din mediul de securitate, adecvarea capacităţii de răspuns la vulnerabilităţi, riscuri şi ameninţări, precum şi valorificarea oportunităţilor apărute în acest mediu complex. Prin contrast, insuccesul este aproape proporţional garantat de fragilitatea sau prăbuşirea celor trei piloni, adică slaba anticipare a evoluţiilor, inadecvarea capabilităţilor sau nevalorificarea contextelor avantajoase.
De-a lungul istoriei, existenţa serviciilor s-a bazat pe nevoia de securitate resimţită în mod natural de state, cu valorile sale fundamentale privind integritatea teritorială, ordinea de drept, starea de legalitate, echilibru şi stabilitate socială. Corelat, principala lor misiune, cea de culegere de informaţii, a presupus şi continuă să implice căutarea, culegerea de date, analiza acestora şi transformarea lor în informaţii necesare pentru strategia politică, economică şi militară a unui stat. Astfel, serviciile reflectă şi nevoia de intelligence a statelor.
Comisia de la Veneţia a subliniat, într-un raport cu privire la serviciile de securitate internă din Europa, că existenţa acestora este justificată nu numai de nevoia de securitate/ stabilitate/ integritate a statului, ci şi din perspectiva individului – îndreptăţit să-şi exercite liber drepturile şi libertăţile sale fundamentale. În mod firesc, acestea nu pot fi limitate decât în interesul general al societăţii din care face parte şi doar pentru motive temeinice şi justificate.
Pe aceste coordonate, reglementarea rolului şi activităţii serviciilor trebuie să asigure un echilibru just între nevoia de apărare a securităţii naţionale şi necesitatea protejării şi garantării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Excurs legislativ
În România, un prim pas în acest sens s-a făcut prin adoptarea în Parlament – la un an de la înfiinţarea primului serviciu de informaţii democratic al ţării – a Legii 51/1991 privind siguranţa naţională. Aceasta a fost urmată de adoptarea Legii 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea SRI.
Ambele legi au fost marcate de grija de a nu permite crearea unei „noi Securităţi”, de teama de fantomele trecutului. Astfel, SRI nu mai dispunea de competenţe de aplicare a legii, de atributele de law enforcement, de nimic din ceea ce i-ar fi putut oferi instrumente cu caracter coercitiv.
Aceasta a reprezentat o limitare asumată a competenţelor noului SRI faţă de fosta Securitate, ceea ce a permis – dincolo de garanţiile necesare la acel moment – realizarea unui pas important în direcţia modernizării misiunilor Serviciului. Centrul de greutate al activităţii se muta către evaluarea ameninţărilor la adresa securităţii naţionale şi informarea factorilor de decizie. Astfel, SRI nu reprezenta o „Securitate reformată”, ci un Serviciu nou, care pornea la drum cu unele probleme legate de percepţie, încredere şi capacitate operaţională.
Legea 51/1991 definea, în premieră, ameninţările la adresa siguranţei naţionale, structurile responsabile cu realizarea acesteia şi conţinea o serie de reglementări menite să ofere (unei societăţi încă marcate de regimul totalitar) garanţii în ceea ce priveşte respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, proaspăt dobândite la acel moment. În acele condiţii, Legea 14/1992 a stabilit Serviciului atribuţii în domeniul informaţiilor privitoare la siguranţa naţională şi i-a recunoscut acestuia unele competenţe în apărarea secretului de stat, a transportului corespondenţei clasificate, precum şi în intervenţia şi protecţia antiteroristă. Totodată, aceasta autoriza SRI să deţină şi să folosească mijloace adecvate pentru obţinerea, prelucrarea şi stocarea informaţiilor privitoare la siguranţa naţională, în condiţiile legii.
Ulterior, aceste progrese iniţiale ale unei societăţi democratice aflate la primii săi paşi în materie de securitate nu au mai avut o continuitate de substanţă. Au existat doar iniţiative nefinalizate de adoptare a unui nou cadru normativ, cu toate că acestea erau determinate tocmai de nevoia de a asigura acel just echilibru între nevoia statului de a cunoaşte şi nevoia cetăţeanului de a-i fi respectate intimitatea şi dreptul la viaţă privată. Mai mult, începând cu 1991, lumea suferea transformări importante: conflictele regionale s-au înmulţit, necesitând eforturi coordonate ale unei părţi importante a comunităţii internaţionale; terorismul şi criminalitatea informatică au devenit ameninţări grave la adresa securităţii statelor şi cetăţenilor, prin impactul destabilizator provocat, prin diversificarea mijloacelor de acţiune, prin apariţia unor reţele cu segmente operaţionale puternic specializate.
Practic, realitatea dovedea că legislaţia nu mai răspundea provocărilor mediului de securitate, nici în context internaţional şi nici măcar necesităţilor din plan intern. O problemă de fond era dată de elaborarea acesteia într-un moment în care asupra activităţii de intelligence se proiecta memoria traumatică a unor structuri represive. Suplimentar, în perioada anilor ’90, lipsea şi experienţa practică a relaţiilor interinstituţionale în sistemul de securitate modern, aflat la începuturile sale într-un stat democratic. Un alt factor care a pus sub semnul întrebării eficienţa şi viabilitatea celor două legi a fost legat de adoptarea lor într-un moment în care România nu era o prezenţă consistentă în mediul de securitate internaţional: nu era membră NATO şi nici nu avea o perspectivă de aderare la UE. Această caducitate a cadrului legislativ a fost atenuată – într-o anumită măsură – de caracterul general al prevederilor normative respective. Ceea ce a permis Serviciului să evolueze, chiar dacă nu întotdeauna cu viteza dorită, astfel încât să nu rămână blocat într-un proiect instituţional depăşit de evoluţia societăţii şi a riscurilor de securitate.
Totuşi, o securitate modernă şi consolidată presupune o abordare multidimensională – nu doar militară, aşa cum era ea uzuală înainte de încheierea Războiului Rece, ci o reprezentare a sistemului de securitate din punct de vedere al multiplelor sale componente relevante în prezent (politice, economice, societale, ecologice), precum şi al modului de implementare a politicilor specifice acestui sistem.
Un exemplu grăitor este dat de ameninţările la adresa securităţii cibernetice, care au devenit din ce în ce mai problematice în ultimii ani. Deşi apărarea cibernetică a fost inclusă ca „subiect” distinct pe agenda NATO în 2002 (Summit Praga) şi ulterior confirmată ca „prioritate” în 2006 (Summit Riga), o „politică” efectivă a fost agreată abia în aprilie 2008 (Summit Bucureşti), iar din 2014 (Summit Ţara Galilor) este derulată o „politică întărită” în domeniu. Noul Concept Strategic al NATO a subliniat că ameninţările cibernetice impun dezvoltarea capacităţii de prevenire, detectare şi apărare împotriva lor, de redresare în urma apariţiei lor, dar şi de consolidare şi coordonare a capabilităţilor naţionale de apărare cibernetică. În context, poate fi subliniat că România – prin SRI – joacă rolul de naţiune-lider (lead nation) în ceea ce priveşte programul NATO de dezvoltare a capacităţii de apărare cibernetică a Ucrainei.
Pornind de la aceste realităţi, dar şi de la presiunea catalizatoare exercitată de pregătirea pentru Parteneriatul Strategic România-SUA (care avea să fie lansat în 1997 şi reconfirmat în 2011 prin Declaraţia comună privind Parteneriatul Strategic pentru secolul XXI), au apărut noi propuneri de adaptare a legislaţiei în domeniu. Şi acestea, în ansamblu, au urmărit asigurarea unui echilibru între nevoia de a răspunde eficient cerinţelor de securitate şi imperativul asigurării unor modalităţi adecvate de control al societăţii civile asupra activităţii Serviciului. În plus, devenea tot mai evident că serviciile de informaţii trebuie să dispună de tehnici eficiente de investigare pentru realizarea cerinţelor crescute care le sunt trasate.
Ulterior, o serie de condamnări ale României la Curtea Europeană (cauzele Rotaru 2000 şi Dumitru Popescu 2007) – determinate de lipsa unui cadru clar de reglementare sau a garanţiilor suficiente privind prezervarea unor drepturi fundamentale – au impulsionat apariţia diverselor propuneri/ pachete de legi care urmăreau actualizarea legislaţiei din zona securităţii naţionale.
Ca fapt divers – într-o evaluare cronologică a propunerilor legislative privind securitatea naţională se evidenţiază faptul că momentele de vârf au fost în perioadele 2000-2001 şi 2006-2007, când autorităţile executive şi legislative au propus, la început de mandat, proiecte de lege privind securitatea naţională sau modificări ale unor acte normative în vigoare. A mai existat o propunere în anul 2011 şi, în sfârşit, o altă propunere în 2012. Niciuna nu a fost finalizată.
În context, trebuie menţionat că SRI nu are drept de iniţiativă legislativă, prin urmare a căutat permanent să semnaleze factorilor abilitaţi necesitatea promovării unor acte normative menite să asigure cadrul juridic general necesar aducerii la îndeplinire a sarcinilor şi misiunilor sale specifice.
În mod constant, conducerile succesive ale Serviciului, în special George Cristian Maior, au susţinut înlocuirea vechiului cadru normativ de funcţionare a SRI cu un sistem flexibil, ce presupune adoptarea, la anumite intervale, a unor strategii de securitate naţională adaptate la dinamica ameninţărilor specifice şi racordarea acestora la cadrul general european, care încorporează şi o filosofie transatlantică.
Consolidarea competenţelor
În condiţiile în care propunerile legislative succesive nu s-au materializat, iar Legile 51/1991 şi 14/1992 nu au fost modificate, SRI a traversat un amplu proces de modernizare şi transformare – care a trebuit să se bazeze pe legislaţia incidentă în domeniul securităţii naţionale, pe hotărâri ale Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, precum şi pe unul dintre puţinele instrumente legale disponibile, respectiv actele normative interne.
Un exemplu edificator îl constituie Legea 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, act normativ care a conferit Serviciului competenţa de coordonare generală a activităţii şi control al măsurilor privitoare la protecţia informaţiilor secrete de stat. Acelaşi act a dat Serviciului, în premieră, şi atribuţii de aplicare a legii prin posibilitatea de a constata nerespectarea normelor privind protecţia informaţiilor clasificate şi de a aplica sancţiunile contravenţionale prevăzute de lege. Acest act normativ a reprezentat un pas foarte important şi din perspectiva procesului de pregătire a aderării României la NATO, oferind aliaţilor un plus de garanţii legale şi încredere efectivă în ceea ce priveşte schimburile şi gestionarea comună a unui patrimoniu informaţional clasificat.
Un alt exemplu care poate fi adus în discuţie şi prezintă relevanţă este Legea 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, prin care SRI a devenit autoritate naţională în domeniu şi coordonator tehnic, prin Centrul de Coordonare Operativă Antiteroristă, al Sistemului Naţional de Prevenire şi Combatere a Terorismului.
La momentul adoptării sale a suscitat discuţii aprinse, având în vedere că, pe lângă dispoziţiile în materie antiteroristă, de o noutate absolută, reglementa şi procedura solicitării mandatului de securitate naţională, abrogând articolele corespunzătoare din Legea 51/1991 – care nu ofereau suficiente garanţii în ceea ce priveşte protejarea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi fundamentale ale cetăţenilor. Şi acest act reprezintă urmarea modificărilor de substanţă ale mediului de securitate şi a plasării fenomenului terorist internaţional în centrul preocupărilor globale, mai ales după atacurile din 11 septembrie 2001. Trebuie subliniat că acesta oferea o abordare legală unitară şi reprezenta continuarea unor demersuri anterioare punctuale, între care pot fi amintite: Hotărârea Parlamentului 36/2001, ce aproba a doua ediţie a Strategiei de Securitate Naţională a României care desemna SRI drept autoritate naţională în domeniile prevenirii şi combaterii terorismului, realizării interceptărilor şi relaţiilor cu operatorii de telecomunicaţii, cercetării radioelectronice; OUG 141/2001 privind sancţionarea unor acte de terorism; OUG 159/2001 şi Legea 656/2002, ambele privind prevenirea şi combaterea finanţării terorismului, pe segmentul financiar bancar, respectiv pe cel al spălării banilor; implementarea prevederilor Convenţiei europene pentru reprimarea terorismului.
Toate acestea reflectau o conştientizare normativă a faptului că nu doar actele de terorism prezentau o gravitate deosebită, ci şi acţiunile conexe acestuia, de finanţare, de punere la dispoziţie sau de colectare de fonduri pentru sprijinirea actelor de terorism.
Dimensiunea penală
Prima modificare legislativă majoră care a reflectat transformarea SRI şi schimbările conceptuale determinate de aceasta a venit odată cu elaborarea şi adoptarea unor noi Coduri, penal şi de procedură penală. Cele două acte normative au inclus unele prevederi de modificare a legilor care reglementează activitatea Serviciului, urmărind atât crearea instrumentelor necesare Serviciului pentru a-şi îndeplini atribuţiile, cât şi instituirea unor garanţii (adecvate şi suficiente) pentru eliminarea oricărui ipotetic abuz împotriva drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei.
Principalele elemente de plus-valoare din punct de vedere juridic constau în:
• suplimentarea garanţiilor de legalitate în emiterea mandatului de securitate naţională;
• stabilirea, în acord cu practica CEDO, a unor condiţii stricte şi limitative pentru obţinerea mandatului de securitate naţională (consacrându-l ca mijloc de excepţie);
• limitarea prelungirii mandatului de securitate naţională la o perioadă de maximum 2 ani;
• obligaţia de notificare a persoanelor supravegheate pe baza mandatului de securitate naţională, după încetarea măsurii;
• consacrarea dreptului oricărei persoane care se consideră vătămată de a solicita tragerea la răspundere a eventualilor vinovaţi de abuzuri;
• desemnarea SRI drept organ de constatare, în condiţiile art.61, Cod procedură penală.
Noua paradigmă a creat premise mai solide pentru atingerea obiectivelor de securitate, prin creşterea capacităţii de luptă a statului împotriva fenomenelor infracţionale ce afectează grav securitatea naţională (corupţie, criminalitate organizată transfrontalieră).
În context, merită evidenţiat şi parteneriatul solid între Serviciu şi organele de urmărire penală (susţinut de oameni competenţi şi riguroşi), creat în timp şi în pofida diferenţelor instituţionale şi a unei legislaţii nu întotdeauna racordate la realităţile societăţii. Şi, dacă până în prezent un element esenţial al acestui parteneriat a fost încrederea construită între cele două părţi, actualele reglementări au conturat şi mai clar rolurile instituţionale.
Un aspect important vizează „organele de cercetare penală speciale”: profesionişti ai domeniului juridic, ofiţeri anume desemnaţi în condiţiile legii (corespunzător specializării structurii din care fac parte, cu avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) și care au competență de a efectua cercetarea penală în cazul săvârşirii infracţiunilor de către cadre militare ale SRI şi exclusiv sub conducerea şi supravegherea procurorului. Aceştia asigură, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului, având obligaţia de a strânge şi de a administra probe, atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului. În mod firesc, aceştia dispun şi de o cunoaştere aprofundată a regulilor şi procedurilor specifice pe care ofiţerii SRI trebuie să le respecte, ceea ce facilitează realizarea cercetării penale speciale în condiţii de eficienţă şi cu celeritatea necesară.
O altă prevedere cu caracter de noutate este cea referitoare la investigatorii sub acoperire, care pot fi folosiţi în cazul unor infracţiuni contra securităţii naţionale. Aceştia sunt lucrători operativi din cadrul serviciilor de informaţii şi acţionează sub altă identitate decât cea reală, în scopul obţinerii de date şi informaţii privind respectivele infracţiuni.
Rezultatele activităţii acestora sunt puse în totalitate la dispoziţia procurorului care este responsabil cu urmărirea penală şi care a emis ordonanţa motivată prin care se autorizează utilizarea investigatorului.
Scopul utilizării acestora vizează cunoaşterea modului de operare, strângerea probelor, identificarea participanţilor şi a rolului fiecăruia, precum şi stabilirea gradului de implicare a făptuitorilor.
Dat fiind caracterul special al acestui tip de investigare şi riscurile la care se expun, investigatorii sub acoperire fac obiectul unor măsuri specifice de protecţie.
SRI este învestit cu atribuţii ce implică exerciţiul autorităţii publice în domeniul său de competenţă, una dintre laturile activităţii constituind-o punerea în aplicare a legilor ce reglementează activitatea în domeniul securităţii naţionale. Pentru organizarea şi derularea acestei activităţi, la nivelul instituţiei funcţionează mecanisme solide menite să asigure legalitatea tuturor deciziilor şi măsurilor pe care Serviciul le întreprinde în vederea realizării securităţii naţionale: fiecare decizie luată parcurge etape de analiză şi de validare succesivă, cu aviz obligatoriu de legalitate.
Concluzii de etapă
Este nereală afirmaţia că legislaţia ce vizează domeniul securităţii naţionale şi activitatea serviciilor de informaţii din România nu ar fi suferit modificări faţă de etapa iniţială a anilor `90. Chiar dacă aceasta nu a fost schimbată integral, printr-un pachet legislativ comprehensiv, actualizările aduse sunt importante şi acoperă o serie de segmente cheie ale nevoilor de reglementare în domeniu. Practic, în prezent s-a ajuns la o racordare funcţională a instrumentarului normativ de luptă împotriva paletei largi a fenomenelor infracţionale ce afectează securitatea naţională – cu luarea în considerare a jurisprudenţei CEDO în materie şi cu alinierea la standardele unor state europene democratice prin raportare la elemente de drept comparat. Securitatea şi climatul de stabilitate depind, în mare măsură, de eficienţa activităţii de intelligence, iar această eficienţă este dată şi de legislaţie, care trebuie să ţină pasul cu evoluţiile din societate şi să cuprindă prevederi clare referitoare la principiile şi condiţiile derulării activităţii specifice, la procedurile care asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului.
Legislaţia ce stabileşte cadrul de acţiune al SRI şi al celorlalte servicii de informaţii nu trebuie să se modifice doar sub imperiul unor schimbări externe (9/11, NATO, UE etc.), ci ca urmare sau chiar în anticiparea evoluţiilor reale ale stării de securitate şi a intereselor strategice ale României. În acest context, este de subliniat şi faptul că legislaţia în domeniul securităţii naţionale rămâne încă – aşa cum indică şi numele – „naţională”. Repartizarea competenţelor în cadrul UE, aşa cum a fost stabilită prin Tratatul de la Lisabona (art.4, alin.2), prevede că domeniul securităţii naţionale este de competenţa exclusivă a statelor membre, fiind una dintre puţinele „insule de suveranitate” în ansamblul problematicii europene a spaţiului de libertate, securitate şi justiţie.
În mod pragmatic, nu poate fi contestată nevoia de a dispune de mijloace legale adecvate, strict în raport cu atribuţiile trasate şi cerinţele în creştere faţă de Serviciul Român de Informaţii şi cu evoluţiile înregistrate în ceea ce priveşte o situaţie operativă tot mai complexă. Ar exista o tensiune inacceptabilă între a cere Serviciului să facă „totul” (să cunoască, să prevină, să contracareze) şi lipsa instrumentelor şi abilitărilor legale în consecinţă. Nu este posibil ca un serviciu democratic să fie „ţinut dator” a identifica orice vectori potenţiali de ameninţare (atacatori cyber, lone wolves, jihadişti călători, spioni etc.), dar să nu îi fie oferite mijloacele legale indispensabile, subînţelegându-se că ar trebui „să se descurce” cumva… Practic, o astfel de poziţie ar echivala cu a împinge instituţia să acţioneze în afara cadrului legal – ceea ce nu poate fi acceptat.
Un exemplu relevant în acest sens îl constituie consecinţele rămânerii fără un cadru legal în ceea ce priveşte identificarea utilizatorilor serviciilor de comunicaţii electronice, binecunoscuta controversă a cartelelor telefonice pre-pay. Declararea neconstituţionalităţii Legii 82/2012, precum şi admiterea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea OUG 111/2014 afectează grav potenţialul operaţional al serviciilor de informaţii şi al organelor de urmărire penală, cu consecinţe dintre cele mai nefaste în planul capacităţii acestora de protejare a valorilor constituţionale fundamentale.
Practic, aşa cum SRI a semnalat deja în comunicările sale publice, activităţi riguros reglementate inclusiv în ţările cu tradiţie democratică sunt acum suspendate în România care, astfel, este lipsită de o bază legislativă adecvată, corelată cu evoluţiile tehnologice şi evoluţia riscurilor şi ameninţărilor. Capabilităţile tehnice ale instituţiei nu vor mai putea fi puse în slujba instrumentării specifice a unor cazuri relevante de afectare a securităţii naţionale, care nu pot fi investigate prin alte mijloace din competenţa SRI, iar lipsa posibilităţii accesării datelor în timp real, pe de o parte, şi imposibilitatea identificării utilizatorilor de cartele preplătite, pe de altă parte, vor afecta grav capacităţile operaţionale ale instituţiilor cu abilităţi în materie. Creşterea gradului de anonimizare, legată inclusiv de posibilitatea achiziţionării de cartele pre-pay, contribuie fundamental la crearea unui mediu de insecuritate la nivel naţional, comunitar şi aliat. Entităţi teroriste sau de altă natură criminală pot utiliza anonimitatea dobândită în România pentru acţiuni derulate atât pe teritoriul naţional, cât şi în spaţii externe.
Rezumând, pentru funcţionarea eficientă a unui serviciu de informaţii şi securitate sunt imperios necesare resursele de legalitate, în egală sau chiar mai mare măsură decât cele material-financiare.
În activitatea SRI, respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale este garantată prin dispoziţii constituţionale şi legale clar formulate. Unele au caracter de interdicţii şi apără substanţa şi libera exercitare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, presupunând abţinerea de la orice măsuri sau acţiuni care le-ar putea afecta. Altele admit exercitarea unor activităţi „intruzive” prin realizarea unor acţiuni sau iniţierea unor măsuri ce vizează apărarea securităţii naţionale – exclusiv în baza unui mandat. Acesta se obţine doar în condiţii bine delimitate şi cu caracter de excepţie, Serviciul urmând o procedură foarte clară în cadrul căreia propunerile pe care le formulează sunt supuse verificării de legalitate şi temeinicie a procurorului responsabil şi apoi autorizării judecătorului anume desemnat din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Depăşirea acestor limite sau realizarea abuzivă a măsurilor autorizate sunt sancţionate de lege.
Resursele de legalitate oferite unor servicii de informaţii trebuie să ţină seama şi de nivelul de reformă al acestora, inclusiv de profesionalismul şi capacitatea instituţională demonstrate în activitatea curentă, de modul efectiv de raportare sistematică la standardele legale care oferă indicii şi garanţii privind folosirea neabuzivă a acestor resurse.
Ca dovadă clară, avem chiar faptul că nu au existat incidente recente care să pună sub semnul întrebării caracterul deplin legal al activităţii instituţiei. Erorile punctuale au fost întotdeauna sancţionate şi au reprezentat accidente de parcurs sau abateri individuale de la procedurile operaţionale (inerente oricărei organizaţii), nicidecum de natură a afecta legalitatea activităţii. În plus deşi încă mai există unele distorsiuni ale înţelegerii obiectului de activitate, unele confuzii cu privire la misiunile SRI în raport cu cele ale organelor de aplicare a legii Serviciul nu doar că nu a mai făcut obiectul oprobiului public, aşa cum, uneori, a fost cazul în trecut, dar chiar beneficiază de un nivel de încredere fără precedent atât la nivelul societăţii, cât şi al instituţiilor partenere şi serviciilor omoloage.
Cu un profil instituţional şi democratic astfel conturat, cu atuurile şi limitele legislative de care a dispus, SRI şi-a asumat o schimbare de perspectivă: ca instituţie modernă, dinamică şi mai transparentă, a depăşit vechile complexe şi s-a distanţat nu numai de facto, ci şi în percepţia concretă a celorlalţi, de moştenirea fostei Securităţi, de orice asemănare cu profilul represiv al acesteia şi a păşit într-o realitate conformă cu timpurile şi cu interesele strategice ale României.
Autor: General-locotenent Florian Coldea, prim-adjunct al directorului SRI
