Dinamica societăţii globale creează premisele apariţiei, dezvoltării şi amplificării unui sentiment de insecuritate afectiv-relaţională în rândul indivizilor. Agresivitatea umană este proiectată în societate şi devine sursă a violenţei colective (războaie, terorism). Suntem agresaţi de o nouă violenţă individuală şi colectivă, o neo-agresivitate racordată la contemporan care îşi face simţită prezenţa în condiţiile tumultoase ale „societăţii spectacolului“ şi ale socializării pe internet. Derutat, asemenea unui animal speriat, individul poate reacţiona cu violenţă, dezactivând, în cazurile extreme de insecuritate, valorile dictate de conştiinţa morală şi socială. Cu siguranţă, agresivitatea omului modern a devenit mai nuanţată şi diversificată pe măsura complexităţii şi sensibilităţii sufletului contemporan. Acest fapt determină o reconsiderare de esenţă a fenomenului violenţei colective în condiţiile unei mass-media atrase de senzaţionalul agresiv. Diversitatea sentimentelor şi senzaţiilor resimţite de individul societăţii globale a condus la o reorientare a instinctelor umane, în general, dar şi a instinctului agresiv, în particular, fapt ce a permis apariţia unui spectacol al agresivităţii tot mai ingenios şi mai perfid.
Istoria umanităţii a arătat că evoluţia moral-spirituală a comunităţilor modelează şi tipologia actelor de violenţă în funcţie de topografie, cultură, mod de viaţă. Depăşind graniţa individuală şi contagiind masele, fenomenul agresivităţii are o prezenţă recurentă în istorie. Dovada o reprezintă frecvenţa războaielor, a răzmeriţelor, a conflictelor armate, a grevelor, a loviturilor de stat sau a terorismului. Aceste acte violente se impun în conştiinţa opiniei publice şi dictează agenda internaţională.
Agresivitatea unor grupuri mai mari sau mai mici, în Evul Mediu, cunoaşte o adevărata expansiune după Al Doilea Război Mondial. Cunoscute ca şi grupări teroriste de stânga sau de dreapta (IRA, PFLP, PKK), sau de orientare islamist-radicală (Daesh, Hamas, Hezbollah, Al Qaeda) aceste formaţiuni au motivaţii variate, singura constantă fiind comportamentul ostil şi conflictual în plan conştient, inconştient şi fantasmatic.
În contextul geopolitic mai puţin recent, al fobiei războiului rece, sau cel actual, al diverselor confruntări şi rebeliuni de pe mapamond, se adaugă şi fobia terorismului. Acesta este avatarul lumii civilizate şi, în acelaşi timp, alienate, care izvorăşte din configuraţia unei societăţi în care se propagă dialectica unei lumi anomice, degenerate, interlope, unde criminalitatea şi violenţa tind spre valori strategice. Într-o „eră a uciderii în masă“, aşa cum numea Philip G. Zimbardo (1971) perioada ultimului secol, „mai mult de 50 de milioane de oameni, civili şi militari, au fost ucişi sistematic prin hotărârile guvernelor“.
Motivaţia violenţei
La nivelul conştiinţei individului, motivaţia violenţei îşi are originea în valorile spirituale, dar şi în cele ale colectivităţii de origine.
Terorismul reprezintă o ameninţare acută la adresa ordinii sociale contemporane, o provocare majoră pentru comunitatea politică internaţională. Posibilităţile de propagare globală a mesajelor au forţa „armelor de distrugere în masă“.
Definirea terorismului este strâns legată de realitatea politică, dar şi de realitatea socială şi culturală. Terorismul de Stat se manifestă în „acele acţiuni prin care se recurge la intimidare sau frică pentru atingerea unor obiective politice“. Într-o accepţiune generală, literatura de specialitate se referă la „violenţa împotriva civililor, realizată de actori care sunt nelegitimaţi de către Stat“. Astfel, Arie W. Kruglanski şi Shira Fishman consideră terorismul un act prin care se ajunge la „folosirea simbolică a violenţei de către actori nelegitimaţi de Stat în numele unor obiective sociale şi politice cu intenţia de a intimida şi înspăimânta, având efecte de coerciţie asupra unei audienţe mai largi decât ţintele instrumentale ale atacului“.
Deşi au existat încercări de încadrare a terorismului, aripa stângă a terorismului, aripa naţionalist-separatistă, cea social revoluţionară sau cea fundamentalist-religioasă, specialiştii au ajuns la concluzia că fiecare „act terorist are propriul context politic, istoric şi cultural, de aceea nu se poate contura o definiţie generală care să explice comportamentul terorist“. Toate actele teroriste au în comun agresivitatea marcantă. Fenomenul agresivităţii poate deveni un punct de plecare în cercetarea empirică a fenomenului.
Teorii ale agresivităţii
Agresivitatea ca şi concept psihosocial a cunoscut o serie de abordări şi teorii pe care psihosociologul Septimiu Chelcea le clasează în funcţie de trei ipostaze explicative: a) biologic-etologice; b) psihosociologice; c) socio-culturologice. În lucrarea „The Lucifer Effect. Undestanding How Good People Turn Evil“, profesorul Philip G. Zimbardo, vorbea despre „efectul Lucifer“, aducând în discuţie o problemă ce ţine de etică: Oamenii se nasc răi sau devin răi? Explicăm comportamentul uman violent printr-o perspectivă psihologică centrată pe factori interni, pe trăsături de personalitate proprii unui profil ce conturează o personalitate problematică sau pe factori de mediu, potrivit perspectivei „situaţioniste“. Sau, aşa cum remarca Zimbardo, este necesară o perspectivă care să aibă în vedere ambele abordări. Pentru înţelegerea fenomenului agresivităţii este necesară recunoaşterea importanţei factorilor sociali şi psihologiei. Individul poate fi influenţat şi dirijat de presiuni generate de contextul social, dezvoltând agresivitatea latentă interioară.
Conform tezei lui Kurt Lewin inspirată de principiile fizicii, organismul uman este supus unor forţe cu rol semnificativ în crearea nevoilor care dau naştere comportamentelor. Originea acestora poate fi de natură externă, presiunile mediului, sau internă, legate de istoria individului, capacităţile sale psihice şi cognitive, implicarea acestuia în social. Individul nu este o fiinţă solitară, ci face parte din mai multe grupuri mici (familie, grup profesional, etc.). Grupul de referinţă, dar şi grupul de aspiraţie, joacă un rol deosebit în influenţarea comportamentelor, stilurilor de viaţă, atitudinilor, creând totodată şi presiuni care îi obligă pe indivizi să se conformeze. Legătura dintre individ şi grupurile sociale de care aparţine este completată de rolul şi statutul său. Statutul social este esenţial pentru comportamentul individului în colectivitate. Omul îndeplineşte roluri determinate de nivelul statutului social şi adoptă, de obicei, acele comportamente şi atitudini care i se pot părea conforme acestuia.
Principiul coacţiunii, enunţat de Robert B. Zajonc (1967), arată că prezenţa unui public pasiv influenţează motivaţia, demersul cognitiv, dar şi manifestările agresive ale individului. Astfel teroristul acţionează agresiv aşteptând aprobarea socială atât din partea grupului terorist de care aparţine, cât şi din partea opiniei publice.
Factorul cultural
Integraţi contextului social, factorii culturali joacă un rol important în determinarea nevoilor, dorinţelor şi comportamentului individului Prin intermediul culturii sunt însuşite valorile de bază ale grupului social din care omul face parte. Alex Muchielli, în lucrarea „La psyhologie sociale“ (1998), menţionează atracţia indivizilor şi a grupurilor pentru „consensul cultural“.
Experimentele au arătat că indivizii caută permanent să fie în acord cu grupul şi normele sale. Diferenţele culturale pot declanşa instinctele agresive din cauza absenţei unei singure norme de codare şi decodare a informaţiilor pentru toate comunităţile. Incompatibilitatea culturală afectează comunicarea şi favorizează conflictele etnice şi ideologice (vezi războiul palestiniana-israelian). Un cod comun, care să facă posibilă înţelegerea semnificaţiilor şi ideologiei promovate, duce la evitarea unui eventual conflict social.
Modele explicative
Modelul cognitivist a stat la baza „teoriei managementului terorii“, care explică anumite comportamente teroriste prin conceptualizarea ideii de frică.
Un alt model propus de cercetători privind agresivitatea este cel psihanalitic. Acest model, evidenţiat de Freud (1930) se referă la existenţa unui impuls, a unei încărcături energetice, care împinge organismul către un scop. Sociologul Septimiu Chelcea ia în considerare un modelul hidraulic al agresivităţii în care instinctul vieţii şi instinctul morţii intră într-o relaţie de dominanţă: „când predomină primul, civilizaţia se dezvoltă, când predomină cel de-al doilea, civilizaţia se autodistruge prin războaie interminabile şi printr-o rată crescută a criminalităţii“. Studiile psihanalitice realizate asupra actului suicidar (Alfred Adler, 1927/1996) au arătat că sentimentul iminent al morţii, frica de moarte determină individul să cunoască şi să se apropie de moarte.
Frustrarea, ca origine a agresivităţii, este considerată ca factor determinant de către teoriile biosociale. O ipoteză este aceea că un eveniment sau o situaţie frustrantă naşte agresivitate. Cu toate acestea, cercetări ulterioare au demonstrat că relaţia nu este aşa de puternică, deoarece nu orice lucru frustrant conduce la manifestări agresive.
Ideea agresivităţii înnăscute, instinctuale, apare în filosofia hobbesciană care consideră că egoismul domină natura umană, „homo homini lupus est!“. Alfred Adler (1933/1996) consideră agresivitatea ca o aspiraţie general umană, ca un factor indispensabil vieţii. Prin ea se urmăreşte depăşirea propriilor sentimente de inferioritate şi se exprimă dorinţa de putere. În opinia lui Albert Bandura (1973), agresivitatea şi comportamentul anti-social este învăţat prin procesul de dezvoltare socială, asemenea comportamentului prosocial – învăţăm să devenim agresivi aşa cum învăţăm să devenim buni. La baza oricărui conflict se regăseşte o valoare ideologico-culturală ce este însoţită de emoţie negativă, ca valoare adăugată.
Mai mulţi cercetători au remarcat existenţa unei strânse legături între conflictul intra-psihic (starea conflictuală trăită de individ din momentul în care două cogniţii diferite intră în coliziune) şi cel social. Recunoaşterea intereselor şi valorilor divergente ori incompatibile la nivel psihic sau social şi care stau la baza conflictelor şi agresivităţii umane pot face obiectul medierilor interumane şi societale internaţionale. Agresivitatea asociată terorismului impune cunoaşterea şi sondarea mecanismelor de producere a fenomenului cu scopul tratării şi prevenirii acestui flagel periculos al lumii contemporane.
Abstract
Current social dynamics support the occurence and amplification of affective and emotional insecurity feelings. That leads to aggressive behaviours in our society and paves the way for colective violence, such as wars and terrorism.
Agressiveness is a way of expression for terrorism. Human violent behvior must be approached through a psychosociological perspective focused on internat factors, on personality traits or on environmental factors specific to each society. A cumulative approch is required, considering the complexity of this phenomenon.
Modern aggressions are more nuanced, more diversified, and adapted to the sensitivity of modern people. A theoretical and empirical reconsideration of the aggressive behaviour is required in the current fight against terorism.
Autor: Nicoleta Uţică
