A cunoaște secretele competitorilor de pe scena internațională a reprezentat întotdeauna o prioritate a oricărui stat. Acest deziderat a căpătat însă o dimensiune obsesivă în timpul Războiului Rece, când cele două tabere ale lumii aveau viziuni total diferite cu privire la cea mai bună cale pentru viitorul umanității.
La sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică deveneau actorii principali ai unei lumi în care rolul fostelor mari puteri europene devenise unul secundar. Însă, în ciuda unui statut aparent asemănător, diferențele dintre cele două superputeri erau multiple, unele dintre acestea fiind determinante pentru modul lor de a acționa. Uniunea Sovietică era o putere terestră care ocupase jumătatea estică a continentului european, dar care suferise pierderi colosale, de peste 20 de milioane de oameni, în urma războiului. Investițiile realizate înaintea și în timpul războiului i-au permis să dezvolte echipamente militare de bună calitate, în special tancuri, artilerie și arme de foc. De cealaltă parte, poziția geografică a permis Statelor Unite să poarte luptele departe de casă, cu pierderi mult mai reduse, iar Washington-ul și-a orientat eforturile în direcția dezvoltării aviației și marinei.
Schimbarea regulilor jocului
Deși în planul armamentului convențional capacitățile celor două puteri păreau să se afle în echilibru, elementul de noutate care a schimbat regulile jocului a fost Proiectul Manhattan, în urma căruia Statele Unite au reușit să obțină primele arme nucleare. Brusc, avantajul pe care Uniunea Sovietică îl deținea în Europa în materie de trupe și echipamente de luptă devenea superfluu, iar Stalin se vedea obligat să-și tempereze acțiunile în confruntarea care se contura tot mai clar cu Occidentul. Devenise evident că pentru a rămâne relevantă în plan mondial Uniunea Sovietică trebuia să poată produce acest nou tip de armament.
Ideea realizării unei bombe atomice a început să preocupe cercurile științifice sovietice încă din anii ’30, dar proiectul a devenit prioritar abia în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, eforturile fiind accelerate după bombardamentele de la Hiroshima și Nagasaki.
Dincolo de existența incontestabilă a unei infrastructuri industriale solide și a unor oameni de știință capabili, spionajul a constituit una dintre principalele metode prin care Moscova a reușit să elimine decalajul existent în domeniu față de Statele Unite. Acțiunile sovieticilor au implicat atât culegerea de informații despre Proiectul Manhattan și Programul nuclear nazist (Uranprojekt), cât și utilizarea oamenilor de știință germani capturați la finalul războiului.
Spionii sovietici au reușit să descopere existența Programului Manhattan și să obțină informații valoroase pe care le-au trimis la Moscova, permițând URSS să accelereze dezvoltarea primei lor bombe atomice. Uniunea Sovietică s-a dovedit mai abilă, în acel moment, pentru că a putut profita de simpatiile ideologice ale unui număr semnificativ de americani și britanici. Numeroși americani au furnizat informații secrete Uniunii Sovietice, iar Partidul Comunist al Statelor Unite ale Americii (CPUSA), care avea mii de membri, cuprindea foarte mulți oameni educați, susceptibili să lucreze în industriile sensibile de război. Deși indivizi precum fizicianul germano-britanic Klaus Fuchs, care a lucrat în Divizia Teoretică de la Los Alamos și a transmis sovieticilor informații detaliate cu privire la proiectarea armelor atomice, au avut un rol mai important în transferul secretelor tehnologice occidentale către Moscova, cei mai faimoși „spioni atomici“ au fost Julius și Ethel Rosenberg, care nu au participat niciodată la Proiectul Manhattan.
Rolul soților Rosenberg
Julius Rosenberg, născut la data de 12 mai 1918, la New York a absolvit, în 1939, City College din New York cu o diplomă de inginer, iar în 1940 a început să lucreze, ca salariat civil, în laboratoarele U.S. Army Signal Corps din Fort Monmouth din New Jersey. Recrutat de serviciile de informații sovietice în anul 1942, potrivit mărturiilor fostului ofițer NKVD Alexander Feklisov, Julius avea misiunea de a transmite rezultatele cercetărilor întreprinse de armata americană pentru dezvoltarea mai multor sisteme de armament. La acel moment, Uniunea Sovietică dispunea de o vastă rețea de spioni pe teritoriul Statelor Unite, primind informații valoroase de la oameni de știință din cadrul MIT, Columbia University, dar și din alte centre de cercetare în domeniul energiei atomice.
Ethel (Greenglass) Rosenberg, născută tot în New York, în 28 septembrie 1915, era pasionată de actorie în timpul liceului, însă după absolvire s-a angajat ca secretară la o companie maritimă de transport.
Ethel și Julius s-au cunoscut în la începutul anilor `30, ambii frecventând aceleași organizații comuniste, și s-au căsătorit în anul 1939. Cuplul a avut doi fii, și Michael Allen și Robert Harry. Comuniști convinși, Julius și Ethel au reușit să îl atragă în rândul simpatizanților și pe David Greenglass, fratele mai mic al lui Ethel. Potrivit informațiilor obținute de FBI, David s-a înscris, la vârsta de 14 ani, în Liga Tinerilor Comuniști, fiind membru al acesteia între 1936 și 1938.
Sub îndrumarea sovietică, Julius Rosenberg își mărește rețeaua de colaboratori cu ajutorul căreia colecta informații tehnologice și îl recrutează inclusiv pe fratele soției sale, David Greenglass, după ce acesta începe să lucreze în Proiectul Manhattan. David, angajat ca mecanic în cadrul armatei americane, a fost repartizat pentru o scurtă perioadă, în vara anului 1944, la Oak Ridge, locul în care fusese construită o uzină pentru îmbogățirea uraniului.
După câteva săptămâni, a fost transferat la Los Alamos, unde a lucrat, în cadrul Special Engineer Detachment, la realizarea matrițelor unor componente destinate bombei cu implozie. Folosindu-și soția, Ruth, pe post de intermediar, Greenglass a început să transmită informațiile referitoare la bomba atomică către cumnatul său, Julius Rosenberg, iar acesta din urmă le-a furnizat sovieticilor.
La începutul anului 1945, Julius a fost exclus din Signal Corps, după ce i-a fost descoperită fosta apartenența la Partidul Comunist. În martie 1946, David Greenglass a părăsit armata, iar sovieticii l-au încurajat să se înscrie la Universitatea din Chicago pentru ca, la un moment dat, să poată lucra din nou în domeniul cercetării atomice. Însă, deși s-au oferit chiar să-i plătească școlarizarea, cererea acestuia de înscriere a fost respinsă.
Pe urmele rețelei
În 1950, mărturisirile lui Klaus Fuchs au condus FBI către curierul său, Harry Gold, și de la acesta către David Greenglass. Pus în fața dovezilor, Greenglass și-a recunoscut faptele, devoalând implicarea soției sale, Ruth, și a cumnatului său, Julius Rosenberg. Interceptările realizate în cadrul proiectului de contraspionaj Venona au confirmat versiunea acestuia: Julius avea numele de cod „Antenna“ și „Liberal“, Ethel era „Wasp“, Greenglass era „Bumblebee“ și „Caliber“, iar soția sa Ruth era „Osa“. Deoarece a acceptat să coopereze, David Greenglass a primit o pedeapsă de numai 15 ani, iar soția sa, Ruth, nu a fost niciodată pusă sub acuzare. Julius Rosenberg a fost arestat la 17 iulie 1950, iar Ethel la 11 august.
Procesul soților Rosenberg a început pe 6 martie 1951. Acesta s-a bucurat de o largă mediatizare și a condus la o puternică polarizare a opiniilor la nivel mondial. Principalul martor al acuzării, David Greenglass, a declarat că Ethel a scris note care conțineau secretele nucleare americane, acestea fiind predate lui Harry Gold, care le-ar fi transmis apoi lui Anatoly A. Yakovlev, viceconsul sovietic la New York. Cei doi au fost găsiți vinovați pentru acțiuni de spionaj la 29 martie 1951 și condamnați la moarte în temeiul secțiunii 2 din Legea privind spionajul (1917) în data de 5 aprilie. Judecătorul Irving Kaufman a menționat că îi considera responsabili nu numai pentru spionaj, ci și pentru moartea soldaților americani în Războiul din Coreea, deoarece acțiunile lor i-ar fi ajutat pe ruși să dezvolte bomba atomică mult mai devreme decât fusese prevăzut, ar fi încurajat agresiunea comunistă în Coreea și ar fi modificat cursul istoriei în dauna Statelor Unite. Condamnarea la moarte prin electrocutare a soților Julius și Ethel Rosenberg a fost pusă în practică în data de 19 iunie 1953. Ei au fost singurii civili americani executați pentru activități legate de spionaj, în timpul Războiului Rece.
Abstract
During the Cold War, the technological competition between the United States and the Soviet Union was at its peak. In one of the most famous trials in the American history, Julius and Ethel Rosenberg were convicted of espionage after they were found guilty for passing top secret information about the atomic bomb to the Soviets during and after World War II. Both husband and wife were sentenced to death and executed in 1953. They were the only American civilians executed for charges of espionage during the Cold War and their case drew worldwide attention.
Autor: Raul Denize
