Se împlinesc anul acesta 19 ani de la evenimentele sângeroase din decembrie 1989. Pe măsură ce au trecut anii, atât cei implicați deopotrivă cu istoricii, alături de publicul larg iubitor de istorie națională, detașați tot mai mult de nostalgiile unora sau stările emoționale ori vindicative ale altora, dar cu toții la un loc pot privi cu mai multă detașare și echilibru acel moment de excepțională însemnătate care avea să schimbe fundamental chipul României pot-moderne. De la un regim comunist izolat de plan extern, cu o economie excesiv centralizată dar prea puțin rentabilă, sau care în orice caz nu se regăsea și în nivelul de trai al populației, cu un cult al personalității „prea iubiților conducători” ce friza ridicolul și cu perspective dintre cele mai sumbre care însemnau un nou program de austeritate (frig în locuințe, cozi interminabile la magazine unde mărfurile de primă necesitate erau vândute pe cartele, economii neraționale la consumul de electricitate, apă și benzină etc.) glasul celor ieșiți în stradă a optat pentru libertate și pentru un regim democratic în care statul să fie garantul drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor săi.
Evident că o astfel de transformare nu se putea realiza după o zi pe alta. Era necesară o adevărată „intervenție chirurgicală pe cord deschis”, cum ar spune medicii, și pe o perioadă de cel puțin două decenii, după cum s-a exprimat un regretat analist care știa bine ce spune, pentru ca națiunea română să iasă din prăpastia izolaționistă ori antiglobalizantă și a se integra nucleului globalizator al culturii și civilizației moderne. O astfel de operă presupunea timp, adică răbdare strategică, înțelepciune, profesionalism, echilibru, aliați occidentali cu regim democratic consolidat și verificat la scara istorică, dar și respectul față de ei, și, nu în ultimul rând, o bună cunoaștere a propriilor valori. Mai direct spus, totul trebuia făcut prin acumulări cantitative și calitative într-un sistem echilibrat și bine proporționat, în funcție de priorități, pornind de la tradițiile și mentalitățile poporului român. Împrumuturile își au și ele, desigur, rostul lor, dar trebuie selectate și adaptate la specificul și permisibilitatea societății românești.
Printre primele domenii vizate de opera transformatoare se numără sistemul legislativ și instituțional al apărării și siguranței naționale. Era firesc să se înceapă cu acest domeniu pentru a se sigura în primul rând stabilitatea, echilibrul social și valorile fundamentale, adică autonomia, independența și suveranitatea național statală. Numai într-un astfel de context, opera de revoluționare și transformare reală a societății românești putea avea sorți de izbândă.
Opțiunea spre un mod echilibrat de percepție a istoriei foarte recente, ne dezvăluie și principalele atuuri ale istoricilor de bună credință. Aceștia cunosc bine de unde s-a pornit, cum a evoluat și spre ce direcție se îndreaptă societatea, fapt ce le facilitează o judecată mai echilibrată și îi ferește de încrâncenările, frustrările ori crispările viziunilor politicianiste de conjunctură.
Priorități și oportunități bine chibzuite
Așa putem spune că apariția Legii 39/1990 privind organizarea și funcționarea Consiliului Suprem de Apărare a Țării a reprezentat tocmai un moment și o opțiune bine chibzuite. Foarte puțini au sesizat sau conștientizat, la acel moment, că decizia organizării unei asemenea structuri fundamentale a statului român s-a bazat mai mult pe tradiție decât pe modelele străine. Este vorba despre ceea ce a fost luat ca model, respectiv Consiliul Superior al Apărării Țării, care a funcționat în România, începând cu anul 1924.
Cele câteva detalii desprinse din documentele de arhivă ori din lucrările memorialistice ale unor protagoniști ne dezvăluie că așa au stat lucrurile și nu altfel.
Consiliul Superior al Apărării Țării a luat ființă în baza Decretului-Lege nr. 999, din 13 martie 1924, și a Regulamentului de aplicare a acestui decret, din 18 iulie același an. Modificările aduse, ulterior, au fost nesemnificative, principalele atribuții fiind a studia și hotărî asupra tuturor chestiunilor referitoare la apărarea națională, a coordona activitatea departamentelor cu responsabilități specifice domeniului apărării, a examina, din timp de pace, toate cerințele privind apărarea țării, a identifica mijloacele necesare pentru concretizarea măsurilor de apărare. În componența Consiliului Superior al Apărării Țării intrau: președintele Consiliului de Miniștri, care era și conducătorul acestui organism, miniștrii principalelor departamente (de Război, Interne, Afaceri Străine, Industrie și Comerț, Agricultură, Sănătate, Lucrărilor Publice), și membrii Consiliului Superior al Oștirii (cu vot consultativ). Consiliul Superior al Apărării Țării se întrunea, de regulă, de două ori pe an, în martie și septembrie, iar dacă era invitat și Regele, acestuia i se încredința conducerea lucrărilor. În funcție de problematica dezbătută și hotărârile ce urmau a fi luate, la ședințele Consiliului Superior al Apărării Țării puteau fi invitați, în calitate de specialiști, diferite personalități din ministere sau din afara lor. Consiliul lua hotărâri de ansamblu, indicând direcțiile de activitate organizatorică pe care apoi departamentele ministeriale trebuia să le îndeplinească în măsura posibilităților.
Pentru buna funcționare a Consiliului Superior al Apărării Țării au fost create trei structuri: Delegația Permanentă – compusă din reprezentanții ministerelor nominalizate, Comisia de Studii – care a funcționat până în 1931 și era condusă de șeful Marelui Stat Major, având în componență câte un delegat din fiecare minister reprezentant în Consiliu, precum și specialiști numiți prin decizie ministerială, Secretariatul – organ cu activitate permanentă, care a înlocuit Comisia de Studii.
Experiența pozitivă
Contextul politic intern și internațional în care a luat ființă Consiliul Superior al Apărării Țării nu se arăta deloc încurajator pentru tânărul stat național român proaspăt unificat. Mai bine de două treimi din granițele României Mari, la răsărit, apus și miazănoapte ne delimitau de state revizioniste: URSS, Ungaria și Bulgaria; hotarele naturale, pe Nistru și pe Dunăre erau frecvent atacate de bande de teroriști ce produceau mari pagube populației românești din zonele de proximitate, fapt ce explică și prelungirea stării de asediu până în 1924, adică armata în stare de război; la 8 decembrie 1920 a avut loc atentatul de la Senat, unde un grup de teroriști cekiști a plasat și explodat o bombă, atac soldat cu trei morți și 16 grav răniți; în octombrie 1924, în baza unui plan al Internaționalei a III comuniste, s-a încercat, prin atacul cekist de la Tatar-Bunar, revoluționarea Basarabiei și apoi extinderea revoluției comuniste peste întreaga Românie; în 1925, în urma unei acțiuni de spionaj bine planificată, agenții sovietici au reușit să sustragă în original planul de mobilizare al Armatei române. Iată doar câteva exemple edificatoare a ceea ce au însemnat în acea epocă riscurile, amenințările, pericolele, agresiunile și propriile vulnerabilități cu care s-au confruntat autoritățile statului român. Deci epoca de reconstrucție a țării după război și de reforme, care aveau menirea să realizeze unificarea reală a sistemului legislativ și instituțional, s-a desfășurat pe un fond de tensiuni politice și în fața unor inamici perverși.
Iată de ce, principala sarcină, care a stat în atenția Consiliului Superior al Apărării Țării, încă de la înființare, a fost reorganizarea Armatei, Poliției, Jandarmeriei, siguranței naționale și a altor instituții adiacente, precum justiția militară, legislațiile de proceduri speciale în materie de ordonanțe de stat și serviciile de informații. Desigur că, nu întâmplător, imediat după fondarea Consiliului Superior al Apărării Țării, a luat ființă Serviciul Secret de Informații al Armatei Române, o structură ce nu a avut mai mult de 220 de agenți angajați permanent, dar cu o agentură de informatori bine conspirați și plasați în medii de interes și cu o colaborare externă prin schimbul de informații cu serviciile similare din Franța, Marea Britanie, SUA, Germania, Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia, ba chiar și cu cele din îndepărtata Japonie. Or, astăzi știm bine că, prin „cooperarea interagenție”, adică schimbul de informații ori colaborarea pe teren, în probleme de interes comun pornește, în primul rând, de la recunoașterea reciprocă a profesionalismului de cea mai bună calitate între parteneri.
În 1927 apare primul Regulament al activității de informații și contrainformații elaborat de Marele Stat Major al Armatei române, cu girul Consiliului Superior al Apărării Țării. Este un document ce fundamentează, pentru prima oară, bazele intelligence-ului românesc. Doi ani mai târziu apare Legea Poliției Române, apreciată în epocă ca fiind printre cele mai moderne legi în domeniu din întreaga Europă.
Până în 1930, când pe tronul României a fost instaurat prin procedură neconstituțională regele Carol al II-lea, Consiliul Superior al Apărării Țării și-a adus o importantă contribuție la pregătirea documentelor necesare delegațiilor române participante la conferințele și sesiunile internaționale dedicate problemelor păcii și securității pe continentul european.
Ignorarea legalității și excentricități fatale
Din nefericire, Carol al II-lea nu a dat importanță Consiliului Superior al Apărării Țării, și nici măcar principiului fundamental care asigură funcționarea regimurilor democratice, potrivit căruia „pacea și securitatea se asigură acolo unde ilegalitățile se pedepsesc cu maximă asprime și fără excepție”. Din documentele aflate în Arhiva Marelui Stat Major, rezultă că suveranul a participat doar la ședința din 9 martie 1936. După instaurarea regimului „de autoritate monarhică” (așa-numita dictatură regală), la 10 februarie 1938, Carol al II-lea s-a străduit să rezolve problemele de apărare și siguranță națională prin măsuri stabilite în urma consultării directe a miniștrilor de resort, ignorând complet Consiliul Superior al Apărării Țării.
Din Însemnările zilnice ale lui Carol al II-lea aflăm că uneori, atunci când era pus în situația de a lua decizii importante, începea să fie asaltat de sugestiile „Duduii”, adică de Elena Lupescu, metresa regelui, și că, de multe ori, discuțiile continuau și după ora de culcare „în așternuturi”. Câte competențe avea „Duduia” în materie de rațiuni de stat e mai greu de stabilit. Dar ceea ce știm cu certitudine în baza documentelor din procesul lui Marcel Pauker, un notoriu cominternist judecat și executat din ordinul lui Stalin, este că metresa regelui frecventa des casa soților Militianu, acolo unde se afla rezidența acoperită a Internaționalei a III-a de la București. O altă posibilă explicație o găsim, de asemenea, în Însemnările zilnice ale lui Carol al II-lea, unde se consemnează că, la 20 martie 1939, în urma consfătuirii cu Armand Călinescu, generalii Florea Țenescu și Gheorghe Mihail asupra „măsurilor de siguranță militare” care trebuiau luate urgent din cauza „mobilizării deghizate a ungurilor”, suveranul aprecia că „militarii au fost lamentabili” și că a putut constata, încă o dată, „cât de îmbâcsiți sunt cei de la Marele Stat Major”, „tipicari fără pereche, niciun spirit de inițiativă, ceva îngrozitor”. Aroganța suveranului față de capacitățile generalilor de la Marele Stat Major, suprapusă peste sugestiile subtile și insidioase ale „Duduii” pare să explice marginalizarea și lipsa de eficiență a Consiliului Superior al Apărării Țării în momentele de criză. Desființarea acestui organism, pe fondul prăbușirii granițelor statului român, în vara anului 1940, și accederea la putere a generalului Ion Antonescu, un alt militar lipsit de aprecieri din partea lui Carol al II-lea, nu a constituit o surpriză.
Lecția învățată
Prin urmare, ignorarea fundamentării unor decizii strategice privind apărarea și securitatea statului de către structuri special create în acest scop duce la alunecarea spre un regim totalitar cu consecințe grave pentru interesele naționale sau, după expresia mai des uzitată astăzi, la o „proastă guvernare” ori „regimuri eșuate”. Nu Consiliul Superior al Apărării Țării poartă vina prăbușirii granițelor României Mari, ci parte din acei conducători, în frunte cu Regele Carol al II-lea, seduși de ideologiile totalitare ale epocii ori de mărunte interese personale.
Reînnodarea experienței pozitive a Consiliul Superior al Apărării Țării începând cu 1990, care reprezintă la scară istorică momentul de început a reconstruirii regimului democratic în România, poate fi apreciată astăzi ca o decizie înțeleaptă, bazată pe cunoașterea tradiției și nicidecum pe deviațiile unor tirani de conjunctură a regimurilor eșuate. Cel puțin din acest punct de vedere se poate spune că și noi românii știm să învățăm din lecțiile trecutului, promovând ceea ce a fost preponderent pozitiv și evitând greșelile.
Sursa imaginii: Agerpres
Autor: Cristian Troncotă
