De cele mai multe ori, consumatorul de ştiri nu este conştient de motivele pentru care face o alegere, iar aceasta îngreunează anticiparea eventualelor consecinţe ale alegerii făcute. O parte importantă din ceea ce facem şi din ceea ce ne conferă identitate se află încă dincolo de explicaţii, dar în acelaşi timp reprezintă sursa unei părţi esenţiale a experienţei noastre. Pentru a înţelege cu adevărat felul în care influenţele interioare inconştiente ne afectează în fiecare moment al zilei, trebuie să acceptăm că există o diferenţă majoră între lucrurile de care suntem conştienţi la un moment dat şi orice altceva se întâmplă în mintea noastră în acelaşi timp. Pentru că se întâmplă mult mai multe decât putem conştientiza.
Pornind de la faptul că principala cauză a modului în care ne comportăm este situaţia particulară sau contextul general în care ne aflăm, ar fi util să identificăm care sunt factorii mai puţin evidenţi care ne determină un anumit comportament şi dacă putem sau nu contracara unele reacţii sau manifestări mai puţin pozitive. În momentul de faţă, suntem asaltaţi de informaţie din toate direcţiile. Nimeni nu are capacitatea cognitivă să consume toată informaţia disponibilă. Însă ce anume procesăm, cum s-a realizat selecţia şi ce parte ignorăm? Informaţiile pe care suntem înclinaţi să le procesăm sunt poveştile, datorită mesajului dramatic. Evenimentele neobişnuite ne atrag mai repede atenţia, iar cele pe care media ni le arată creează anumite imagini în mintea noastră.
Reacţia în faţa pericolului
Treptat, ajungem să credem că neobişnuitul este parte din viaţa cotidiană şi că aceasta este realitatea. Dintre toate instinctele noastre, se pare că instinctul fricii este cel care influenţează cel mai mult selecţia pe care o fac producătorii de ştiri atunci când aleg informaţiile pe care apoi ni le prezintă nouă, consumatorilor. Pentru media, stimularea acestui instinct este irezistibilă, fiind o modalitate extrem de uşoară de a ne capta atenţia. Ştirile cu cel mai mare impact sunt cele care trezesc în noi diferite tipuri de anxietăţi. Mai mult, creierul oamenilor şi cel al altor animale conţine un mecanism proiectat să acorde prioritate mesajelor referitoare la pericol, deoarece orientarea şi reacţia rapidă faţă de ameninţări sporesc şansele de supravieţuire. Însă creierul reacţionează rapid chiar şi în faţa unor ameninţări pur simbolice. Cuvintele cu încărcătură emoţională mare atrag rapid atenţia, iar termenii cu conotaţie negativă („război”, „crimă”) atrag atenţia mai repede decât cei cu o conotaţie pozitivă („pace”, „iubire”). Chiar şi atunci când nu există nicio ameninţare reală, simpla reamintire a unui eveniment nefast este asimilată unei ameninţări.
Suntem supuşi neîntrerupt unui asalt al ştirilor negative, provenite din toate colţurile planetei: război, foamete, dezastre naturale, erori politice, tăieri de buget, maladii, concedieri colective, acte teroriste, în timp ce ştirile despre îmbunătăţirile progresive nu ţin decât rar prima pagină, chiar dacă se întâmplă la o scară impresionantă şi au impact asupra a milioane de oameni. Treptat căpătăm percepţia unei lumi care se deteriorează constant. Informaţiile din presă ne atrag mereu atenţia asupra evenimentelor nefericite, media bazându-se pe efectul dramatic pentru a atrage publicul. Poveştile negative au un efect mai puternic decât cele neutre sau pozitive într-o lume conectată şi transparentă, în care suferinţa se vinde mai bine ca niciodată. Ştirile pozitive ajung foarte rar la public, iar numărul ştirilor negative creşte, în condiţiile în care suntem mult mai atenţi la suferinţă şi nu neapărat pentru că lucrurile merg mai rău în lume.
Prin ochii fricii
Totodată, avem tendinţa de a interpreta o informaţie nouă într-un mod care să ne confirme propriile judecăţi şi aşteptări, luăm decizii noi în moduri care ne confirmă deciziile anterioare, acordând în acelaşi timp o atenţie disproporţionat mai mică informaţiilor care o contrazic, concentrându-ne pe aspectele care ne întăresc şi ne validează ideile preconcepute. Cu alte cuvinte, atâta timp cât frica ne este stimulată într-un mod pe care nu îl percepem direct, ajungem să o simţim fără să avem o justificare reală, obiectivă, ci doar una profund subiectivă.
Frica poate fi utilă atunci când ne ajută să evităm un pericol, dar este nepotrivită dacă o folosim pentru a percepe lumea. Putem ajunge să acordăm atenţie pericolelor puţin probabile şi să ne temem cel mai mult de acestea, neglijând adevăratele pericole. Este importantă sesizarea diferenţei între „înfricoşător” şi „periculos”, primul termen implicând o percepţie a riscului, în timp ce al doilea, un risc real. Când acordăm prea multă atenţie lucrurilor înfricoşătoare, în detrimentul celor periculoase, concentrându-ne asupra fricii, energia ne este canalizată într-o direcţie greşită.
Tendinţa inerentă de a remarca mai mult răul decât binele stă la baza prejudecăţii că „lumea o duce mai rău”, că lucrurile să înrăutăţesc în lume. Coroborată cu o eventuală situaţie de urgenţă, ea este de natură să creeze o perspectivă catastrofică asupra lumii şi să insufle o stare permanentă de anxietate şi de stres, împiedicându-ne să mai gândim. Putem foarte uşor să ne lăsăm dominaţi de instincte şi să luăm decizii proaste. Însă paradoxul este că, deşi imaginea unei lumi periculoase nu a fost niciodată transmisă mai eficient ca în prezent, în realitate lumea nu a fost niciodată mai puţin violentă şi mai sigură.
Generalizarea
Perspectiva noastră despre lume poate fi distorsionată şi de tendinţa generalizării, care ne poate face să grupăm eronat lucruri sau oameni, să presupunem că fiecare lucru sau fiecare persoană ce face parte dintr-o categorie este la fel. În cazul cel mai nefericit, putem ajunge să tragem concluzii referitoare la o întreagă categorie doar în baza câtorva exemple sau poate chiar a unuia singur, extraordinar.
Când mai mulţi oameni devin conştienţi de o generalizare problematică, iau naştere prejudecăţile legate, de cele mai multe ori, de rasă şi sex. Precum sugerează şi termenul, prejudecata ne pregăteşte pentru interacţiuni pe care abia urmează să le avem, şi ne bizuim pe ea pentru că avem convingerea că oamenii care sunt altfel decât noi sunt mai susceptibili să ne ameninţe siguranţa.
Bineînţeles, prejudecăţile se dovedesc adeseori greşite şi de natură a induce în eroare, ajungându-se uneori la judecăţi pripite şi consecinţe tragice. Atunci când ne confruntăm cu o ambiguitate, prejudecăţile noastre au tendinţa de a înclina balanţa, rezolvând ceea ce se află în faţa ochilor noştri într-un mod care să ne confirme acele convingeri preexistente.
Căutarea confirmării
Pentru a combate prejudecăţile, trebuie să fim conştienţi de limitele expertizei noastre, să încercăm să descoperim informaţii care nu se potrivesc viziunii noastre şi să găsim punctele slabe ale argumentelor noastre favorite. Şi în loc să vorbim numai cu persoane care sunt de acord cu noi sau să adunăm exemple care ne susţin argumentaţia, să căutăm persoane care ne contrazic şi care aduc idei diferite în discuţie, ca o resursă consistentă de informaţii pentru înţelegerea lumii. Dacă suntem mereu pro sau contra unei anumite idei, nu reuşim să identificăm informaţia care nu corespunde viziunii noastre. Mai mult, odată instituită o cutumă, este foarte probabil ca aceasta să fie perpetuată chiar daca nu există o bază justificată, iar noi să ne supunem nu pentru că o considerăm justificată, ci pentru că ni se pare că ceilalţi o agreează, presiunea socială determinând oamenii să accepte nişte concluzii cel puţin ciudate, care ajung să le afecteze comportamentul.
Este necesar să încercăm depăşirea nevoii de a ne confirma credinţele noastre şi să căutăm şi informaţii care vin să le contrazică, pentru a putea trage o concluzie pertinentă, rezultată în urma unei analize din surse multiple, independente. Cu alte cuvinte, o perspectivă unică poate limita imaginaţia, iar pentru a înţelege pe deplin o problemă şi pentru a găsi soluţii practice, ea trebuie privită din mai multe unghiuri.
Umilinţa şi curiozitatea sunt experienţe recomandate. Umilinţa, în cazul de faţă, se referă la înţelegerea modului în care instinctele ne afectează în demersurile de găsire a informaţiilor corecte. Este indicat să fim realişti în privinţa nivelului cunoştinţelor noastre, să nu ne ferim să recunoaştem atunci când nu ştim şi să fim pregătiţi să ne schimbăm opinia dacă descoperim informaţii noi. Curiozitatea presupune deschidere la informaţii noi, acceptarea informaţiilor care nu corespund opiniei noastre şi înţelegerea implicaţiilor. Erorile trebuie să ne stimuleze curiozitatea, nu să ne stânjenească. Nu trebuie să uităm că lumea este, în realitate, un loc mult mai bun decât am ajuns să credem că este.
Abstract
Is the world truely worse then it was decades ago? How does fear affects all of us? Are we conscious of it and what it does to us? We still don’t have the right answer, but we discovered, for instance, that media stimulates our fear instinct and people respond to bad news in unconscious ways. The result is a distorted perspective of reality. But it turns out that the world, for all its imperfections, is still better than we might think.
Autor: Simona Daraban
