Universul islamului cu principalele sale curente (sunnismul – as-sunnah praxisul islamic, datina -, şiismul – aş-şiya secţiune, sectă, separare -) este unul extrem de mozaicat, reunind reacţii psihologice variate şi revendicând pentru fiecare curent principal o apropiere cât mai fidelă de adevărul cuprins în paginile Coranului.
Unitatea islamului se bazează pe Coran, apoi pe Sunna tradiţiile privitoare la Profet şi, după unii jurişti, pe consensul comunităţii (al-ijmaa). Prin urmare, avem de-a face cu o comunitate cu vocaţie mondială care exclude, în principiu, orice particularism bazat pe ideea de rasă, de trib, de naţiune etc. De aceea, islamul de astăzi nu numai cel fundamentalist condamnă mişcările naţionaliste ca reprezentând o trădare a idealului originar al comunităţii islamice.
Contrar unei păreri destul de răspândite, nu toţi musulmanii sunt arabi şi nu toţi arabii sunt musulmani. Populaţia islamică este compusă din mai multe familii: arabi, turci, persani, pakistanezi şi indo-malaiezieni. Pe lângă aceste popoare apar şi câteva triburi: allawiţi (Siria), maroniţi (Liban), wahabiţi (Arabia Saudită), berberi (Algeria), beduini (Iordania), pathani (Afganistan).
Diferenţe de ordin religios
Apartenenţa la o religie unică nu exclude diversitatea născută din varietatea circumstanţelor geografice, istorice, sociale şi politice. Astfel, după moartea profetului Muhammad comunitatea islamică se scindează în sunniţi, şiiţi şi kharijiţi, această mare schismă, din anii 655-661, fiind cunoscută în istoriografia musulmană drept Marea discordie.
Musulmanii au ajuns azi să fie împărţiţi în sunniţi, şiiţi şi un număr de secte derivate din cele două ramuri principale ale islamului, plecând de la evenimentele ce au avut loc în secolul al VII-lea. La cincizeci de ani de la moartea Profetului Muhammad, fusese într-adevăr cucerit un imperiu, dar Kaaba, casa Domnului de la Mecca, era arsă din temelii şi însuşi nepotul iubit al Profetului, Husayn, era umilit, trădat şi decapitat. Toţi musulmanii sunt de acord că, odată cu asasinarea lui Ali în 661, s-a încheiat era sfinţeniei. După numai o generaţie de la moartea Profetului, guvernarea celor luminaţi luase sfârşit. Nimeni nu se îndoieşte de lucrul acesta, indiferent dacă este vorba de sunniţi sau şiiţi.
Diferenţa constă în felul în care privesc retrospectiv, la perioada urmaşilor Profetului. Sunniţii, în ciuda instalării încete a unei decăderi a virtuţii spirituale, cinstesc prima generaţie de musulmani şi consideră că exemplul dat de Abu Bakr, Umar, Uthman şi Ali este util în stabilirea unui model comportamental pentru neamul omenesc. Eroii lor sunt aceşti Raşiduni, cei dintâi patru califi aflaţi sub Dreapta Îndrumare şi învăţaţii-înţelepţi care mai târziu aveau să apere comoara acestei moşteniri de degradarea pe care o suferea în lume.
Şiiţi se concentrează asupra sensului pierderii imediate, al viziunii trădate chiar în ziua morţii Profetului. Ei susţin că singur Ali ar fi putut menţine valorile spirituale pe care s-ar fi sprijinit întreaga dezvoltare ulterioară a islamului. Într-un fel, este fără îndoială o viziune sumbră tripla trădare a lui Ali (căci dreptul său la conducerea Califatului avea să fie ignorat de trei ori), la care mai târziu avea să fie adăugată şi asasinarea fiului său Husayn.
Sunnismul este îmbrăţişat de turci şi kurzi, mai apoi de mongoli (convertiţi la islam, mongolii nu au optat niciodată pe faţă pentru una sau alta dintre tendinţele sale), în estul imperiului arabo-musulman, în timp ce, în vest, berberii sunt cei care îl apără. Pătrunderea sunnismului în zonele berbere şi ridicarea lui la rang de religie oficială de către dinastia almoravidă (secolul al XI-lea), urmată de refuzul oricărui compromis cu ceea ce era considerată a fi erezie, are ca efect eliminarea şiismului din Maroc şi din Maghrebul Central, în timp ce kharijiţii se reorganizează în jurul puternicului lor centru de la Mzab sau se refugiază. Sunnismul este dus mai departe, în mod paradoxal, de străinii care cuceresc, rând pe rând, califatul arabo-musulman, cel mai reprezentativ exemplu fiind cel al Imperiului Otoman.
Când este examinată practica religioasă a sunniţilor şi cea a şiiţilor musulmani pentru a vedea care sunt diferenţele, se constată că acestea sunt mici. Recunosc acelaşi Coran, aceeaşi practică a rugăciunii repetate de cinci ori pe zi, acelaşi calendar, aceleaşi practici ale posturilor, acelaşi ritual al hagialâcului.
Diferenţele care separă facţiunile sunt practic următoarele: şiiţii îşi întrerup postul câteva minute mai târziu decât sunniţii (diferenţa este foarte mică şi e generată de discuţiile legate de ceea ce înseamnă de fapt apusul soarelui) şi adesea combină rugăciunile de la amiază şi cele de după-amiază, la fel ca şi pe cele de seară şi de noapte, ca să facă doar trei vizite la moschee pe zi, mai degrabă decât cinci. Şiiţii, de asemenea, vizitează mormintele-altar ale imamilor lor care au murit ca martiri şi care sunt descendenţi ai Profetului, dar oricine are cât de mică experienţă a vieţii religioase a sunniţilor în Africa de Nord, Africa de Vest, Sudan şi Egipt ştie că acest obicei al rugăciunii la mormântul marilor eroi ai islamului este foarte larg răspândit.
Practica şiită specifică este rawdah-khani, care combină predica, recitarea unor poeme şi versete coranice, precum şi scene dramatice care descriu viaţa tragică a diverşilor imami, în special cea a imamului Husayn. Aceste sărbători sunt oficiate adesea în aşa-numitele săli de doliu, special construite, ce pot fi găsite în Persia, India, sudul Irakului şi estul Arabiei. Acestea se ţin cel mai adesea joi seara de-a lungul anului, dar îţi ating vârful emoţional în lunile Muharram şi Safar, când este comemorată moartea tragică de la Karbala a lui Husayn.
Aceasta este perioada anuală a procesiunii numite taziyah, când redeşteaptă sentimentul de regret istoric, apăsarea implacabilă pe care o produce o tragedie, precum şi nesfârşitele dezamăgiri politice ale şiiţilor. Procesiunile publice de pe străzi, cântecele înflăcărate, ţipetele şi uneori scenele de automutilare a tinerilor bărbaţi şiiţi readuc în minte trădarea în urma căreia Ali şi descendenţii săi au fost nimiciţi.
Tradiţia sunniţilor este credinţa majoritară a lumii musulmane. Nimeni nu trebuie să facă greşeala să socotească ramura sunnită ca o alternativă conformistă la ramura şiită, pentru că există şi o tradiţie sunnită a contestării liderilor nedrepţi, ei au martirii lor şi sunt animaţi de un idealism aprins supus continuu dezbaterii.
Gardianul ortodoxiei sunnite nu este nici un imam care moşteneşte pe linie ereditară funcţia şi nici unul delegat, aşa cum nu e nici califul aflat în funcţie. Sunniţii ascultă de un consiliu format din cei mai mari învăţaţi musulmani ai momentului, atunci când trebuie să exprime o părere despre ceva, o fatwa, privitoare la ce este corect sau nu în materie de credinţă. Uneori învăţaţii provin din universităţi respectate, cum ar fi Al-Azhar din Cairo, alteori sunt acceptaţi în această postură ca membri ai consiliului învăţaţilor, ulema, de către conducătorul acceptat din vremea respectivă.
Figurile marcante ale tradiţiei sunnite nu sunt conducătorii, ci învăţaţii, istoricii şi judecătorii islamului, în special cei din primele două secole. Ei au ajutat la păstrarea şi codificarea tradiţiei musulmane pure în acea perioadă de o importanţă crucială, când biografia Profetului era aşternută în scris la Bagdad de către Ibn Işaq şi cele dintâi culegeri de hadith erau întocmite pe baza memoriei colective a locuitorilor Medinei. A fost şi perioada în care au fost culese biografii ale celor dintâi musulmani pioşi şi ale Însoţitorilor Profetului, iar tradiţia dintru început a cadiilor, învăţătorilor şi apărătorilor legii a fost adunată în cele patru şcoli canonice de drept sau de cultivare a tradiţiilor, care încă mai funcţionează şi azi în lumea islamului sunnit.
Sursa imaginii: Agerpres/EPA
Autor: Mihai Voiculescu
