Ultimele decenii au relevat manifestarea accentuată a unor tendințe de transformare a modului de derulare a războaielor, prin utilizarea resurselor și a capabilităților non-militare. Ca modalități principale, se remarcă războiul informațional, de factură insidioasă, purtat de obicei prin diverși intermediari (proxy), precum și cel economic, care utilizează ca armă impunerea de sancțiuni prin care este limitat sau îngrădit accesul unui stat la piața globală, ceea ce îl slăbește în mod considerabil.
Purtarea unui război prin mijloace non-militare este însă departe de a fi apanajul contemporaneității. În urmă cu peste 2.500 de ani, faimosul general și strateg chinez Sun Tzu surprindea, în tratatul „Arta războiului”, o realitate care a trecut testul timpului: „suprema excelență nu este a te lupta și a fi victorios în toate bătăliile tale; suprema excelență constă în a înfrânge fără luptă rezistența dușmanului.”
Într-o măsură tot mai mare, actorii din zilele noastre par să se alinieze acestui deziderat. „Războiul ca alt mijloc de realizare a politicii”, după cum îl califica generalul prusac von Clausewitz, nu se mai poartă doar din tranșee, de pe câmpul de luptă, nu mai utilizează gloanțe și rachete. Astăzi se duce mai degrabă din fața computerului și din birourile unor decidenți politici și economici, implică strategii diferite și vizează, în locul anihilării adversarului, controlul și dominarea acestuia. Dacă în privința războiului economic măsurile și acțiunile sunt încă unele clare, ușor de identificat și inventariat, lucrurile devin mult mai complicate când este vorba despre propagandă, dezinformare și, mai nou, despre fake-news și deep-fake.
O retrospectivă istorică
Informația a constituit, încă din cele mai vechi timpuri, și o armă folosită atât ca resursă pentru fundamentarea unor decizii operaționale pe câmpul de luptă, prin exploatarea vulnerabilităților adversarului și zădărnicirea materializării intențiilor sale, cât și ca o modalitate de influențare a acestuia, cu scopul de a-i zdrobi rezistența fără luptă, după cum se exprima strategul chinez amintit.
În cea de-a doua perspectivă, informația este circumscrisă conceptului modern de operațiuni informaționale, din categoria cărora fac parte, ca acțiuni tipice în derularea războiului, propaganda și dezinformarea. Astfel de acțiuni sunt cunoscute încă din antichitate, și chiar de mai devreme, din preistorie, în conformitate cu aprecierea istoricului britanic Philip M. Taylor. Autor al mai multor studii despre istoria comunicării și a propagandei, acesta susține, în cartea sa „Munition of the Mind: A History of Propaganda from Ancient World to the Present Day”, că picturile murale din perioada neolitică, reprezentând grupuri de oameni cu arme, luptând unii împotriva altora ar putea să constituie, în fapt, prima formă de propagandă de război.
În privința antichității, australianul Haroro J. Ingram, specialist în științe politice, plasează acțiunile desfășurate de Alexandru cel Mare sub semnul a ceea ce este cunoscut astăzi drept PSYOPS – psychological operations -, într–un studiu apărut sub egida International Center for Counter-Terrorism („A Brief History of Propaganda during Conflict: Lessons for Couner–Terrorism Strategic Communications”, 2016). Exemplificativ, acesta a utilizat narațiuni care îl portretizau ca fiind „una cu zeii”, asigurându-se, totodată, de introducerea culturii grecești în societățile cucerite.
O narațiune mult mai exploatată în propaganda de război este cea care urmărește stimularea fricii, cu scopul „paralizării” adversarului, care este determinat astfel să renunțe la luptă. Un exemplu concludent este oferit de profesorul american James J. F. Forest, autor al mai multor cărți în domeniul studiilor de securitate. El amintește de procedeul folosit de hoardele mongole care au devastat Europa în secolul al XIII-lea. Acestea au răspândit în mod deliberat știri despre atrocitățile pe care le-au săvârșit asupra orașelor care nu s-au predat, speriindu-i pe locuitori. În acest fel, multe orașe au fost convinse să renunțe la orice împotrivire.
Epoca de aur a dezinformării și a propagandei de război este fără îndoială secolul XX, cu cele două conflagrații mondiale care au marcat contemporaneitatea. Dezvoltarea mijloacelor de comunicare în masă, în special a radioului, a facilitat încă din Primul Război Mondial propagarea mesajelor în scopul modelării comportamentelor. Lupta informațională a jucat un rol esențial în al Doilea Război Mondial, iar acțiunile aliaților au reușit să încline decisiv balanța de partea lor.
Propaganda a devenit apoi arma cea mai utilizată în perioada Războiului Rece, susținând lupta ideologică dintre comunism și capitalism. Triumful lumii occidentale nu a marcat și „sfârșitul istoriei” sale, așa cum prevestea filosoful american Francis Fukuyama la începutul anilor `90. În schimb, după ceea ce părea a fi mai degrabă o „scurtă pauză”, istoria și-a continuat cursul în forță, cu noi provocări, temeri, dar și răspunsuri la toate acestea.
Militarizarea informației
Reprezentând o modalitate de acțiune înscrisă din cele mai vechi timpuri în arsenalul de război, informația a dobândit noi valențe operaționale în primii ani ai mileniului III, în condițiile expansiunii fără precedent și a diversificării înregistrate de mijloacele de comunicare. Mai mult ca oricând în decursul istoriei, informația a dobândit caracterul de resursă vitală, capabilă să schimbe semnificativ percepția țintelor în scopul vizat de cel care o utilizează.
Facilitățile noii realități, respectiv interconectivitatea, social media și real time events, au fost exploatate într-un cadru care relevă aspectul de instrumentalizare. O caracteristică a acestei evoluții, care a cunoscut o accentuare în ultima perioadă, este reprezentată de militarizarea informației (weaponization of information).
În termeni generali, aceasta desemnează acțiunea intenționată de atribuire a unor valențe noi informației, care este, astfel, adaptată și folosită ca armă de război. Se realizează în acest fel o „pervetire” a informației, căreia îi este confiscată caracteristica sa esențială, obiectivitatea, necesară unei informări corecte.
Potrivit literaturii de specialitate, conceptul a evoluat în strânsă legătură cu acțiunile Rusiei, în contextul susținerii de către aceasta a mișcării separatiste din estul Ucrainei (Donbas și Luhansk), precum și al anexării Peninsulei Crimeea. În volumul „Losing Pravda: Ethics and The Press in Post-Truth Russia”, cercetătoarea rusă Natalia Roudakova subliniază că modul de reflectare mediatică a acestor evenimente (și nu numai) de către canalele de stat din Rusia evidențiază subordonarea realității faptice față de acțiunile de propagandă. Pentru a descrie această situație, autoarea utilizează expresia de militarizare a știrilor (weaponized news), ce poate fi circumscrisă categoriei mai largi de militarizare a informației.
Militarizarea știrilor reprezintă „mesaje sau conținut care este proiectat cu scopul direct de a afecta percepțiile sau credințele, astfel încât să prejudicieze o țintă”.
O contribuție importantă pentru înțelegerea modului în care aceste mesaje alterate acționează asupra percepției publice o aduce politologul american Joseph Nye Jr., ex-președinte al National Intelligence Council. În cuprinsul studiului „How Sharp Power Threatens Soft Power: The Right and Wrong Ways to Respond to Authoritarian Influence”, publicat în revista Foreign Affairs, autorul le situează într-o nouă sferă conceptuală, aceea de „sharp power”, delimitându-le astfel de mai vechea dimensiune cunoscută sub numele de „soft power”. Referindu-se la regimurile totalitare, Nye identifică Rusia și China ca fiind principalii actori care desfășoară astfel de acțiuni.
Social media, la război
În inventarul resurselor tehnologice care sunt exploatate pentru militarizarea informației, social media este, de departe, cea mai utilizată și probabil cea mai eficientă. Evidențiind implicațiile unor astfel de acțiuni, Catherine A. Theohary, specialistă în operațiuni informaționale și politici de securitate națională, subliniază că: „social media este folosită ca instrument în războiul informațional – o armă formată din cuvinte care influențează inimile și mințile unei audiențe-țintă și o armă de perturbare în masă, care poate avea efecte asupra țintelor din lumea fizică” („Information Warfare: The Role of Social Media in Conflict”).
Într-o lucrare emblematică asupra fenomenului, „LikeWar – Weaponization of Social Media”, Peter Warren Singer (specialist în domeniul strategiei) și Emerson T. Brooking (expert în domeniul comunicării electronice), semnalează schimbarea fundamentală în privința modului de purtare a războiului și consecințele produse. Cei doi autori codifică cinci principii fundamentale care sintetizează noua realitate:
„Internetul a ieșit din adolescență”;
„Internetul a devenit un câmp de luptă”;
„Câmpul de luptă schimbă modul de derulare a conflictelor”;
„Această bătălie schimbă înțelesul războiului”;
„Suntem cu toții parte a acestui război”.
În lumina acestor principii se conturează o nouă paradigmă în privința războiului și a victoriei. Războiul prin mijloace de influențare psihologică este calea către „excelența supremă”, așa cum o numea Sun Tzu, respectiv obținerea victoriei fără luptă. În practică, acțiunile din registrul militarizării social media îmbracă o gamă largă, evidențiind posibilitățile multiple de angajare a unor astfel de demersuri, precum și caracterul lor insidios, care le face greu de identificat și de etichetat ca atare.
Accent pe reziliență
Transformarea internetului într-un câmp de luptă aduce în mod inevitabil în discuție capacitatea statului de a răspunde eficient unor astfel de situații, respectiv reziliența de care acesta poate da dovadă. Inițial, conceptul de reziliență fost utilizat în legătură cu schimbările majore produse la nivelul ecosistemelor, fiind asociat, preponderent, cu manifestarea dezastrelor naturale. În ultimii ani însă, conceptul s-a impus și în domeniul sistemelor sociale, fiind frecvent întâlnit în documentele unor organizații internaționale.
Din perspectiva amenințărilor la adresa unui stat democratic, reziliența poate fi calificată drept abilitatea acestuia de a le face față și de a limita crizele cu care se confruntă la un moment dat, după cum susține profesorul Timothy D. Sisk, de la Universitatea din Denver, în studiul „Democracy and Resilience. Conceptual Approaches and Considerations”. Pentru gestionarea adecvată a amenințărilor generate de noul tip de conflict, statele occidentale au alocat resurse semnificative, atât pentru calibrarea acțiunilor unor entități existente, cât și pentru înființarea altora noi, dedicate exclusiv acestui fenomen.
Un exemplu concludent este oferit de SUA, prin Strategia cibernetică a Departamentului Apărării (Department of Defense Cyber Strategy). Elaborat în anul 2018, acest document introduce, în premieră, conceptul de „apărare înaintată” (defend forward), fundamentând loviturile preventive în spațiul virtual, îndreptate împotriva unui actor extern. Conceptul se referă la acțiunile defensive proactive care urmăresc perturbarea sau stoparea activităților cibernetice malițioase înainte ca acestea să își atingă ținta. În plan euro-atlantic, sunt relevante și demersurile NATO concretizate prin înființarea, în anul 2014, a Centrului de Excelență pentru Comunicare Strategică, cu sediul la Riga, Letonia. Un an mai târziu, Uniunea Europeană a creat Grupul Operativ pentru Comunicare Strategică în Est (East Stratcom), pentru a contracara acțiunile de dezinformare ale Rusiei împotriva statelor membre.
Nu în ultimul rând, trebuie menționat demersul României care a înființat, în mai 2021, Centrul Euro-Atlantic pentru Reziliență, aflat sub autoritatea Ministerului de Externe. Conform unui raport special elaborat sub egida Adunării Parlamentare a NATO, în 2021, această nouă instituție are rolul de a facilita cercetarea și cooperarea în vederea dezvoltării rezilienței în statele membre NATO. În acest scop, Centrul acționează pe trei direcții principale: scăderea nivelului de risc, prin anticipare și adaptare; dezvoltarea de instrumente analitice și de bune practici; cooperarea în educație, training și exerciții comune.
Prin atribuțiile lor și scopul urmărit, aceste organisme au un rol clar de avertizare timpurie. Acționând din această perspectivă, ele identifică și etichetează manifestările nocive care se produc în spațiul virtual și care sunt folosite în noul arsenal de război. Astfel, ele sunt, de fapt, primul filtru al internetului.
În mod paradoxal, rolul lor restrictiv este determinat de necesitatea ca libertatea internetului, în mare parte nerestricționat, să nu fie exploatată și dirijată de un inamic nevăzut împotriva celor care o dețin și se pot bucura de beneficiile sale. Un demers absolut necesar, pentru a limita proliferarea informațiilor militarizate în spațiul virtual, constă în instituirea unor măsuri adecvate de reglementare. Cu siguranță, acestea trebuie realizate printr-un echilibru just între libertatea de exprimare și respectarea interesului public, în conformitate cu valorile unei societăți democratice.
Abstract
The increasing presence of the Internet in people’s lives has significantly changed the way warfare is conducted, much of which is now conducted in cyberspace. This form of warfare brings with it a new reality: the weaponization of information, whereby democratic society is insidiously attacked and weakened from within. Western entities are seeking to develop their resilience through effective means of preventing and countering these threats.
Autor: Dan Roman
