Dezvoltarea durabilă, o componentă a securității alimentare

„Dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care urmărește satisfacerea nevoilor prezentului, fără a compromite posibilitățile generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi” („Viitorul nostru al tuturor”. Notă – Raport Brundtland al Comisiei Mondiale asupra Mediului şi Dezvoltării, ONU, 1987).

Sunt unii economişti, precum Smith (1993), care susţin că dezvoltarea durabilă este un concept nou, ce îşi are originea în Strategia de Conservare Mondială, elaborată în anul 1980 de Uniunea Internaţională pentru Conservarea Resurselor Naturale. Conform autorilor acestor strategii, dezvoltarea durabilă este un concept strategic care implică utilizarea durabilă a resurselor naturale, prezervarea diversităţii genetice şi menţinerea ecosistemelor. Câţiva ani mai târziu, ONU a înfiinţat Comisia Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare, în scopul elaborării unei agende globale a schimbării în domeniul mediului care, sub conducerea fostului prim-ministru norvegian Harlem Brundtland, a publicat, în anul 1987, raportul final „Viitorul nostru comun“, document cunoscut şi sub numele de Raportul Brundtland, în care s-a definit dezvoltarea durabilă ca: „dezvoltare care satisface necesităţile prezente, fără să compromită posibilităţile generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi“.

După cum sublinia Winpenny (1991), se pare că o definiţie satisfăcătoare pentru dezvoltarea durabilă a devenit „un izvor sfânt pentru economia mediului“; de exemplu, Pezzey (1989) a sugerat 60 de definiţii, în timp ce Pearce ş.a. (1989) au avansat 30. După Pearce, „dezvoltarea durabilă este interpretată ca bunăstarea umană stabilă peste timp, adică o dezvoltare care conduce oamenii spre o stare mai bună, iar pe cei de mâine la un standard inferior, în cazul unei dezvoltări nedurabile” (Pearce, 1991).

Noţiuni conceptuale

Se pare că cea mai bună definiţie pentru dezvoltarea durabilă este aceea care specifică aspectul integrării interregionale, ca cea sugerată de Raportul Brundtland, deja menţionat. Alte câteva exemple ar putea fi următoarele:
– în conformitate cu principiul durabilităţii, toate resursele naturale ar trebui folosite de o asemenea manieră încât să ţină seama de necesităţile viitoarelor generaţii (Tietenberg, 1992);
– dezvoltarea durabilă este aceea care, pentru o perioadă anumită de timp, lasă intact întregul patrimoniu, inclusiv capitalul natural. Noi ar trebui să lăsăm prin testament generaţiilor viitoare acelaşi capital, cuprinzând oportunităţi pentru un potenţial standard pe care în mod curent ni-l dorim (Winpenny, 1991);
– dezvoltarea durabilă este o strategie de dezvoltare care antrenează toate bunurile, resursele naturale şi resursele umane, precum şi resursele financiare şi fizice care să determine creşterea pe termen lung a bunăstării.

Nu demult, conceptul de dezvoltare durabilă susţinut de economiştii şcolii anglo-saxone a fost criticat de cei aparţinând şcolilor franceze şi italiene. După aceştia, în domeniul economiei resurselor naturale şi al mediului, ponderea politicului a crescut, justificându-se astfel fundamentele şcolii de la Londra. A priori, economiştii londonezi atestă caracterul pluridimensional al dezvoltării durabile, punând accentul pe interdependenţele dintre economie şi mediu, subliniind specificitatea capitalului natural, ceea ce a condus la viziuni economiciste asupra lumii şi la depărtarea aparentă de abordările neoclasice.

La baza concepţiei de dezvoltare durabilă au stat următoarele idei-forţă:
• abordarea sistemică a activităţii socio-umane din spaţiul naţional;
• cuprinderea în calculul economic a tuturor categoriilor de resurse intrate şi neintrate în circuitul economic;
• urmărirea produselor pe ciclul lor de viaţă; ciclul natură-natură, deci o viziune dinamică.

Abordarea sistemică a activităţilor social-economice din spaţiul naţional duce la divizarea acestui macrosistem în următoarele subsisteme:
a) subsistemul producţiei (implică forţele de producţie cu dominante tehnico-tehnologice); subsistemul economic cu toate categoriile economice bazate pe valoarea economică;
b) sistemul suprastructural (politic, juridic, cultural, administrativ, social etc.);
c) mediul ambiant în care se desfăşoară toate tipurile de activităţi social-umane.

Între aceste subsisteme există fluxurile de diferite intensităţi ce reflectă interdependenţa dintre ele în efecte cumulative în standardul de viaţă material şi spiritual al populaţiei analizate.

Evoluţia în dinamică a resurselor

Cuprinderea în calculul economic a tuturor categoriilor de resurse derivă din abordarea dinamică şi nu statică a resurselor. În acest sens, resursele se pot clasifica astfel:
a) resurse intrate în circuitul economic;
b) resurse neintrate în circuitul economic, respectiv resurse naturale sau potenţiale.
O asemenea viziune are în vedere protecţia mediului înconjurător, respectiv a resurselor neintrate în circuitul economic.
Urmărirea produselor pe ciclul natură – natură presupune stabilirea tuturor etapelor ciclului de viaţă a produselor şi evaluarea eforturilor şi efectelor pe fiecare etapă şi pe ansamblu. Într-o formă mai sintetică considerăm oportune următoarele etape: l. Concepţie (C+D); 2. Extracţie; 3. Fabricaţie; 4. Utilizare; 5. Post-utilizare (reciclare, reutilizare şi reîncorporare în mediu).

După părerea noastră, dezvoltarea durabilă (viabilă sau reproductibilă) include:
– reducerea degradării mediului;
– conservarea resurselor;
– reutilizarea şi reciclarea resurselor.

În contextul dezvoltării durabile, unitatea de măsură a eficienţei activităţilor economice este necesar să includă impactul asupra resurselor mediului sau bunurilor ecologice.
După unele estimări, dacă omenirea nu adoptă măsuri hotărâtoare în domeniul combaterii poluării, în următorii zece, cincisprezece ani se va ajunge la situaţia ca toate fondurile pentru investiţii să fie destinate măsurilor antipoluare. Este o problemă de supravieţuire a speciei umane.

Strategiile privind dezvoltarea durabilă pornesc de la înţelegerea faptului că economia unei ţări, ca şi a tuturor ţărilor, înseamnă mai mult decât suma părţilor componente, că modificările produse într-un subsistem sau altul antrenează schimbări de ansamblu profunde, în virtutea interdependenţelor dinamice existente între componentele acesteia.

În această viziune, factorii care interferează în procesul dezvoltării sunt: populaţia, resursele naturale, mediul natural, producţia agricolă, producţia industrială, poluarea. Strategia dezvoltării durabile îşi propune să găsească criteriile cele mai adecvate de optimizare a raportului nevoi-resurse, obiective de atins – mijloace necesare, pe baza compatibilităţii lor reciproce, în timp şi spaţiu. Este vorba de a concepe şi realiza un asemenea mediu economic, care, prin intrările şi ieşirile sale, să se afle într-o compatibilitate directă, dinamică, cu mediul natural, dar şi cu nevoile şi cu interesele prezente şi viitoare ale generaţiilor care coexistă şi se succed la dezvoltare.

Deci putem spune că dezvoltarea durabilă este definită de o dimensiune naturală (în sensul că există numai atâta vreme cât mediul creat de om este compatibil cu mediul natural); de o dimensiune social-umană (în sensul că toate ieşirile din mediul creat de om trebuie să răspundă direct nevoilor şi intereselor prezente şi viitoare ale generaţiilor care coexistă şi se succed); de dimensiunea naţională-statală, regională şi mondială (în sensul compatibilităţii criteriilor de optimizare, atât pe plan naţional, cât şi la nivel regional sau global, mondial).

Exigenţe naţionale şi mondiale

Viziunea dezvoltării durabile integrează următoarele exigenţe majore la nivelul tuturor economiilor naţionale şi al sistemului global al economiei mondiale:
1. un comportament fundamental, revizuit esenţial, ca modalitate directă de luptă cu restricţiile obiective şi subiective ale dezvoltării şi de colaborare cu mediul natural;
2. îmbunătăţirea substanţială, în termeni absoluţi şi relativi, a dezvoltării din ţările în curs de dezvoltare în raport cu statele dezvoltate economic din lume;
3. o planificare strategică, cu elemente specifice şi comune, aflate în compatibilitate directă atât pe plan naţional, cât şi internaţional;
4. atingerea unei stări raţionale şi durabile, de echilibru, prin schimbarea fundamentală a valorilor şi obiectivelor, la nivel individual, naţional şi mondial;
5. trecerea la realizarea unei dezvoltări durabile în condiţiile tradiţiilor, educaţiei şi activităţilor curente, ale intereselor imediate, ceea ce face transformarea (tranziţia) disputată şi lentă, succesul fiind asigurat de reala înţelegere a condiţiei umane în acest context de schimbări radicale.

Prin trecerea la dezvoltarea durabilă se speră să se realizeze un prezent pentru un viitor din ce în ce mai sigur. De aici rezultă că dezvoltarea durabilă este un gen nou de strategie umană ce răspunde necesităţilor prezentului, fără a compromite posibilităţile de satisfacere a trebuinţelor generaţiilor viitoare.

Spre deosebire de modelele de dezvoltare economică aplicate până în prezent, noua viziune a dezvoltării durabile cunoaşte o serie de caracteristici, cum ar fi:
– îmbunătăţirea metodelor de dezvoltare în ţările cu economie slabă, diferită de metodele aplicate în ţările cu o economie dezvoltată;
– contopirea la nivel mondial a planificărilor de dezvoltare şi compatibilitatea acestora cu mediul natural;
– încercarea de atingere şi păstrare a stărilor de relativ echilibru prin schimbarea fundamentală a valorilor şi obiectivelor actuale.
Din aceste caracteristici prezentate mai sus rezultă că procesul de dezvoltare durabilă reprezintă o strategie nouă ce vine ca răspuns la problemele de satisfacere a trebuinţelor în viitor.

Obiective şi acţiuni europene

Dezvoltarea durabilă înseamnă calitate mai bună a vieţii acum şi pentru generaţiile viitoare. Conform viziunii dezvoltării durabile, progresul integrează obiective imediate şi pe termen lung, acţiuni locale şi globale, probleme economice şi de mediu, toate fiind inseparabile. O astfel de viziune asupra societăţii nu va putea fi impusă doar prin politici, societatea în ansamblu trebuind să adopte anumite principii (politice, economice, sociale, de gândire). UE are o Strategie de Dezvoltare Durabilă, care îşi propune obiective şi acţiuni clare, legate de şapte priorităţi, majoritatea de mediu(Ilie Budică, Silvia Puiu, Dezvoltarea durabilă o temă perenă, „Tribuna economică”, nr. 10/2009.), dintre care amintim:
1. Schimbarea climatică şi energia curată;
2. Transportul durabil;
3. Consumul şi producţia durabile;
4. Conservarea şi managementul resurselor naturale;
5. Sănătatea publică.

Deşi toate privirile sunt îndreptate spre identificarea unor răspunsuri eficiente la provocările pe care le lansează neîncetat criza economică (îndeosebi în spaţiul european), problemele schimbării modelului economic mondial, în profunzimea sa, rămân aceleaşi.

Pentru că, iată, nu ştim încă bine dacă omenirea a realizat o autentică echilibrare a economiei de consum cu necesitatea stringentă a protejării mediului, a utilizării cu atenţie şi înţelepciune a resurselor naturale – particularizate prin caracterul finit şi imposibilitatea refacerii acestora prin regenerare.

Un moment hotărâtor în această abordare ce angajează comunitatea mondială în ansamblul său ţinând seama de adevărul simplu că globul pământesc este casa tuturor şi că, dincolo de el, nu avem alte resurse ce pot fi utilizate economic – l-a constituit închegarea conceptului de dezvoltare durabilă.

Această consacrare internaţională de model mondo-economic a avut loc în urmă cu două decenii, la Conferinţa la nivel înalt de la Rio de Janeiro (Brazilia). După două decenii, mediile politice şi cercetătorii din domeniu consideră utilă o evaluare a progreselor înregistrate în consolidarea teoretică, pe de o parte, şi în sporirea capacităţii operaţionale, pe de altă parte, a conceptului dezvoltării durabile.

Omenirea, prin intermediul celor peste o sută de şefi de stat şi al celor 30 000 de reprezentanţi ai societăţii civile şi mass-media, a făcut dovada publică a înţelegerii unor stări grave ce îi afectează prezentul şi viitorul; în primul rând persistenţa unor severe inegalităţi de dezvoltare şi degradarea rapidă a stocului de resurse naturale al planetei. S-au elaborat lucrări ştiinţifice care pun în evidenţă caracterul limitat, epuizabil al resurselor terestre şi caracterul nesustenabil al modelului de creştere dominant în economia mondială.

Sursa imaginii: www.public-domain-image.com

Autori: Bogdan Bazgă și Sergiu Sorin Chelmu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*
*