„Nicăieri nu este libertatea mai importantă decât acolo unde ignoranţa este maximă la frontierele cunoaşterii, acolo unde nimeni nu poate prevedea ce îl aşteaptă la pasul următor.”
Friedrich A. Hayek
Pretenţia relativ recentă a unui intelligence-ca-ştiinţă se află pe muchia fragilă dintre două limitări de sens: pe de o parte, avem baza deseori iraţională a problemelor, iar de cealaltă, substanţa intrinsec politică a soluţiilor. Astfel, atunci când reflectează asupra propriului conţinut, intelligence-ul nu poate opera “cu metrul”, cu măsuri ce pot fi testate într-o ordine a certitudinilor. Iar atunci când trebuie rezolvate problemele şi ameninţările de securitate, lasă locul deciziei politice, prin beneficiarii legali.
Situaţia nu este diferită nici la nivelul micro şi nici la cel macro. Soluţiile la problemele producţiei şi producătorului de intelligence sau ale consumului şi consumatorului de intelligence sunt preponderent subiective. Ca şi soluţiile la problemele de stabilire a priorităţilor, de alocare a resurselor, de ajustare şi transfer de la un obiectiv la altul etc. Şi aceasta pentru că, în pofida clamatelor principii decizionale, calculul raţional este deseori un accesoriu ornamental în decizia efectivă. Calculul raţional întemeiat pe intelligence reuşeşte cumva să fie o decoraţie strălucitoare pe pieptarul pretenţiilor academice, pe care, însă, unii factorii de decizie o consideră prea puţin potrivită raportării la deciziile curente. N-ar fi prea comod de purtat atunci când aprobă documentele din mapa zilnică, prin urmare rămâne un simplu argument pentru ocaziile de legitimare “ştiinţifică” a unor decizii, fie ele deja luate sau doar plănuite.
Între abordarea de intelligence a problemelor de securitate şi soluţiile care se adoptă în exerciţiul cotidian al deciziilor există diferenţe multiple. Şi de consistenţă şi de viziune. Adepţii intelligence-ca-ştiinţă optează pentru sublinierea aspectelor raţionale din procesele de afectare a securităţii, apelând la identificarea de reguli şi regularităţi (într-o manieră inspirată şi de fascinanta aventură epistemică a fizicii). În schimb, practicienii deciziei, purtători ai hainei omului de stat, mai au în vedere şi inspiraţia sau oportunitatea, contextul, nevoia unor demonstraţii de forţă, creditarea prestigiului, compensarea eşecului, (re)confirmarea încrederii sau a puterii etc. Puţine sunt cazurile în care decidenţii chiar se raportează la sugestiile unui gen de intelligence care se doreşte ştiinţific şi rareori invocă infailibilitatea conceptelor sau arată că au de optat între soluţii alternative.
Una din puţinele piste de evadare în spaţiul unui intelligence raţional ia forma ghidurilor de bune practici sau a studiilor de caz. Ea este oarecum inspirată de tradiţia jurisprudenţei, însă şi acestea pot fi alterate de perspective particulare, de exagerări ale percepţiei, de semnificaţii de moment etc. Relativul boom al sfaturilor practice în materie de intelligence ajunge astfel să ocolească tocmai factorii raţionali ai deciziei, creând un alt teren propice pentru soluţii inadecvate.
Intelligence-ul este dificil de clasificat în soluţii de dicţionar, tocmai pentru că este o activitate umană ce ţine de resorturi şi motivaţii foarte subiective. În fapt, intelligence-ca-ştiinţă poate fi cel mult o cunoaştere empirică şi praxeologică a contextelor de securitate, multiplicate indefinit cu variabilele subiective ale motivaţiei umane. Această condiţie implică şi comportamente indeterministe, chiar non-raţionale, pentru toate variabilele posibile, inclusiv pentru risc, beneficiu, teamă, oportunitate, încredere…
Cine așteaptă de la intelligence soluții de-a gata, un fel de “pret-a-porter” decizional care să scutească decidentul de responsabilitatea propriei decizii, are parte de eșec. Cine intuiește că zona de intelligence oferă date și repere în raport de care se gândesc și se rezolvă problemele are șanse reale de reușită pe dimensiunea de securitate a activității de care este responsabil.
Excesele tentației de a scientiza activitatea de intelligence, de a standardiza soluțiile și de a crede în regularitate istoricistă duc spre fundătura unui formalism steril. Ambiția de a reduce activitatea de intelligence la o manipulare combinatorie de factori cantitativi și de a consacra fundamentalismul eficienței ar echivala cu o reducere a apărării la capacitatea de foc, a securității la index de spioni și agenturi, a teroristului la gestica violentă, a naturii umane la formulele chimice etc.
Perceperea intelligence-ului ca știință pare să reflecte mai mult o dorință decât o realitate, o înclinare spre utopie, adică spre un ideal de securitate care să nu fie “afectat” de capriciile naturii umane, bazat pe “legități” clare și, eventual, manipulând asemenea unei mașinării.
Numai într-o astfel de utopie securitară ar deveni posibile acele baze raționale, “științifice” ale intelligence-ului, precum și soluțiile “de-a gata”, cvasimatematice, la problemele de securitate. Însă nu ar mai fi posibil un alt lucru esențial: natura umană ca izvor al schimbării. Iar fără schimbare, incertitudine și risc nu mai putem discuta nici despre societatea umană, nici despre securitatea acesteia. Mai ales că o astfel de utopie se poate dispensa de om sau, în cel mai bun caz, îl va tolera în registrele de input/output, resursă, carne de tun, etc.
Iată de ce nu vedem activitatea de intelligence ca pe o știință în adevăratul sens al cuvântului. În schimb, ea poate fi considerată o artă practică și dialectică a înțelegerii, în care conteayă simultan calculul și aproximarea, probabilitatea și intuiția, textul și tonul, încrederea și suspiciunea, cauza și efectul etc.
Intelligence-ul este considerat bun atunci când “se întâmplă să nimerească” și lamentabil în toate celelalte cazuri. Deseori, însă, ajunge să se invalideze prin chiar faptul că indică bine problema sau amenințarea, iar decidentul astfel informat ia măsurile oportune de prevenire. Este paradoxul informării în materie de securitate: atunci când este bună și fundamentează o decizie corectă, ajunge să se nege pe ea însăși.
Pe de altă parte, transferul deciziei dintre intelligence spre politic, specific modernității democratice, nu ar trebui privit ca o decădere de la mult stimata și clamata condiție științifică. Este, în definitiv, aranjamentul instituțional care ne permite să nu uităm oamenii de dragul utopiei, acordându-le acestora dintâi privilegiul deciziei. Soluționarea politică a problemelor majore de securitate, ferește zona de intelligence de a-și consuma energia în dileme de genul eficiență vs eficacitate, toleranță zero vs risc asumat etc – cel puțin pe dimensiunea strategică a problematicii.
Pentru că intelligence-ca-știință se vede nevoit să aibă în atenție probleme cu un caracter nu neapărat rațional (de la extremism la terorism, de la frenezii religioase la violențe etnice etc.), nu are cum să evite cedarea soluțiilor către politic în ceea ce privește problemele normative și de reglementare, parteneriatele internaționale agreate, accentul pe abordarea preventivă vs probatorie a infracțiunilor la adresa securității etc.
Pe cât este știință și utopie în intelligence, pe atât este politică în decizia de securitate. Restul este incertitudine. (Bunica spunea simplu: Dumnezeu știe…) Și libertate.
Autor: Iulian Diculescu
