Revenirea la normalitate
La 20 de ani de la căderea regimului comunist, termenul de „securitate” şi-a redobândit înţelesul de bază, cel puţin pentru tânăra generaţie.
Eliminarea stereotipurilor în ceea ce priveşte „omniprezenţa” serviciilor de informaţii în viaţa cetăţenilor, „continuarea practicilor vechii Securităţi”, „activităţile oculte” şi „manipularea” practicate de acestea favorizează, acum, construirea unui dialog reciproc avantajos cu membrii societăţii, indivizi sau organizaţii deopotrivă.
Dincolo de sprijinul strategic pe care serviciile de informaţii trebuie să îl ofere decidenţilor, acestea sunt practic obligate să creeze educaţie de securitate, să genereze în conştiinţa membrilor societăţii sentimentul datoriei civice, să formeze conştiinţa necesară menţinerii şi consolidării climatului de securitate. Cu alte cuvinte, să construiască o cultură de securitate.
Dacă, în prima dimensiune a misiunii lor, structurile de intelligence găsesc relativ repede un limbaj comun cu cei cărora li se adresează, pe problematica de securitate pe care o acoperă, dialogul cu cetăţenii reprezintă o piatră de încercare: pe de o parte, prin natura şi specificul activităţii lor, serviciile de informaţii sunt nevoite să păstreze un profil discret, iar, pe de altă parte, formarea conştiinţei civice pentru sprijinirea eforturilor de asigurare a securităţii colective necesită contact direct şi informare. Este, cred, momentul pentru iniţierea unor parteneriate, pe domenii prioritare, între Serviciul Român de Informaţii şi beneficiarii direcţi ai activităţii de prevenire şi contracarare a riscurilor şi ameninţărilor la adresa intereselor naţionale: cetăţenii.
Iar un prim domeniu ce trebuie vizat este educaţia, prin instituţiile sale reprezentative – şcoala, liceul, universitatea, respectiv structurile politice care elaborează politici specifice (inspectorate, minister).
Aşa cum corect s-a afirmat şi este statuat şi în documentele strategice ale statului român, „se simte din ce în ce mai mult nevoia ca dimensiunilor educaţionale clasice – educaţia intelectuală, morală, religioasă, tehnologică, estetică şi fizică – să li se adauge şi aceea a educaţiei de securitate”.
„În domeniul educaţiei, cercetării şi culturii: Problemele de fond ale acestui domeniu – care ar putea fi numite ale unei securităţi culturale, în sens larg – sunt în mod direct legate de nevoia afirmării unor noi mentalităţi şi atitudini care să contribuie la configurarea dimensiunii culturale şi civilizatorii a reformelor, cerută în mod implicit de procesul integrării europene şi euroatlantice. Spiritul comunitar, solidaritatea naţională, cultura comunicaţională, atitudinea faţă de performanţă, respectul pentru elite şi promovarea lor se află încă în stadii insuficiente de dezvoltare.
De aceea, punerea în valoare şi dezvoltarea potenţialului cultural, ştiinţific şi uman de care dispune România constituie o componentă şi o resursă esenţială a securităţii naţionale şi a modernizării societăţii româneşti”. (Strategia de Securitate naţională a României)
Premise favorabile
Un prim argument al sporirii cooperării între instituţiile educaţionale şi serviciile de informaţii este dat de natura similară a acestora: ambele sunt bazate pe cunoaştere, atât ca medii de activitate profesională şi managerială, cât şi ca zone de cercetare ştiinţifică şi elaborare de proiecte strategice, marcând convergenţa cunoaşterii şi organizării. Informaţia este instrumentul de lucru al ambelor sisteme: prin educaţie, aceasta se transmite şi asimilează, intelligence-ul o exploatează.
În acelaşi timp, există şi elemente specifice, care se află în complementaritate: educaţia formează valori, serviciile de informaţii le protejează. Nu în ultimul rând, există provocări comune: calitatea şi cantitatea resursei umane. Sistemul educaţional formează personalităţi umane ca potenţială „forţă de muncă”, care constituie un bazin de recrutare pentru instituţiile de siguranţă naţională cu cât este mai performant sistemul de educaţie, cu atât este mai bună calitatea resursei umane.
Evoluţia (mai bine spus involuţia) demografică a României va conduce, în următoarele decenii, la o scădere drastică a numărului de elevi, iar inconsistenţa curriculei şi lipsa de viziune în programele de învăţământ limitează crearea de abilităţi şi competenţe necesare pentru viitorii ofiţeri de informaţii.
Mai mult, în România de astăzi nu există încă o cultură de securitate la fel de solidă ca în democraţiile cu tradiţie, nu există încă o literatură vastă în domeniul intelligence prin care să se explice publicului larg rolul deosebit pe care îl are comunitatea de intelligence în procesul guvernării.
Crearea acestei culturi este un proces complex, de durată, care trece de simpla informare asupra riscurilor la adresa securităţii şi presupune o asimilare „reflexivă” a normelor morale, formarea de convingeri şi manifestări comportamentale individuale, de credinţe, norme, obiceiuri, atitudini, reguli şi practici comune.
O atitudine proactivă
Soluţii pentru depăşirea acestei probleme au mai fost propuse şi includ elaborarea şi implementarea unui program de educaţie de securitate care să cuprindă cât mai multe medii ale societăţii, diferenţiat, în funcţie de nivelul de înţelegere al celor vizaţi, dar şi o strategie de comunicare eficientă şi substanţială cu autorităţile statului, organizaţiile neguvernamentale, mediul academic.
Serviciul Român de Informaţii a înţeles valoarea unui astfel de parteneriat şi, prin iniţiative derulate începând cu nivelul liceal, depune eforturi pentru construirea unei culturi de securitate.
O primă campanie de informare derulată de SRI, prin intermediul Centrului de Informare pentru Cultura de Securitate, de la sfârşitul anului 2005, împreună cu Fundaţia EURISC şi Casa NATO, a fost „Terorismul… de lângă noi”. Grupul-ţintă l-a reprezentat elevii din ciclul liceal, scopul fiind punerea în dezbatere a unor aspecte ale evoluţiei şi pericolului reprezentat de fenomenul terorist, conştientizarea şi implicarea cetăţenilor în dinamica mediului de securitate, precum şi responsabilizarea acestora cu privire la riscurile şi modalităţile de contracarare a terorismului.
Masterul organizat de Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii din Bucureşti, în parteneriat cu Serviciul Român de Informaţii, reprezintă un demers important prin care SRI contribuie, la nivelul absolvenţilor instituţiilor de învăţământ superior, la crearea bazelor unei comunităţi ştiinţifice care să reunească reprezentanţi ai mediului academic, de afaceri şi ai instituţiilor publice.
Această iniţiativă a marcat tranziţia de la etapa creării unui precedent la sedimentarea unei promiţătoare tradiţii a dezvoltării relaţiilor normale de cooperare dintre serviciile de informaţii româneşti şi societatea civilă, specifice oricărui stat modern.
Proiectul strategic „Dezvoltarea competenţelor manageriale ale personalului didactic cu funcţii de conducere, îndrumare şi control din sistemul preuniversitar, în societatea cunoaşterii – OSCINT 2009” continuă, pe un nivel superior, parteneriatul informal al SRI cu educaţia adresându-se, de această dată, personalului didactic cu funcţii de conducere, îndrumare şi control din cadrul MECTS şi din instituţiile subordonate/ coordonate, în vederea îmbunătăţirii procesului decizional în sistemul de învăţământ preuniversitar, în contextul descentralizării administrative şi al dezvoltării societăţii cunoaşterii.
Proiectul strategic în valoare de 4.590.000 euro (19.750.000 lei) cu o perioadă de implementare de 3 ani, începând cu 01.09.2010, este cofinanţat din Fondul Social European (FSE), prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane (POS DRU) 2007-2013.
Proiectul propune un program de transfer sistematic al unui know-how modern, caracteristic societăţii cunoaşterii, menit să asigure competitivitatea sistemului de învăţământ preuniversitar prin crearea unei reţele naţionale constituite din opt centre regionale în cele opt euroregiuni ale ţării, şi pregătirea a 1.200 de persoane din grupul-ţintă. Grupul-ţintă este constituit din personal cu funcţii de conducere, monitorizare, evaluare şi control din inspectoratele şcolare, structurile centrale şi locale ale MECTS sau aflate în coordonarea/ subordonarea acestora, precum şi din directori sau membri ai consiliilor de administraţie ale unităţilor de învăţământ preuniversitar.
Concluzii
Astfel de iniţiative, extrem de necesare pentru stabilirea unei relaţii „normale” între serviciile de informaţii, factori de decizie şi cetăţeni, trebuie să se dezvolte şi să se diversifice. Până la formarea unui „model românesc de cultură de securitate”, atât de necesar şi cerut în mediile de expertiză, de un real ajutor ne sunt exemplele de bune practici şi lecţiile învăţate oferite de comunităţile informative internaţionale care, prin proiecte colaborative şi strategii de comunicare, reuşesc să implice cetăţeanul în crearea propriei securităţi. Un exemplu de succes este cel al SUA cu privire la popularizarea conceptelor specifice sferei intelligence şi securitate. Prin pagini dedicate, structuri de intelligence americane (CIA, FBI, Defense Intelligence Agency, National Security Agency), dar şi britanice (MI6) se adresează copiilor şi publicului larg, prin jocuri şi teste pentru verificarea „abilităţilor investigative”.
Aceste iniţiative, deşi nu sunt neapărat vizibile sau nu produc efecte imediate, constituie un fundament esenţial pentru crearea unui parteneriat real între serviciile de intelligence şi cetăţeni, al cărui scop final este asigurarea bunăstării sociale, în condiţii de siguranţă.
Un program naţional de educaţie pentru securitate ar putea crea cadrul necesar cooperării deschise, sincere, între structurile de apărare, ordine publică şi siguranţă şi cele din sistemul educaţional. Rezultatele unui astfel de demers sunt cuantificabile financiar, în costuri mai reduse de asigurare a securităţii, dar şi social, în cetăţeni pregătiţi să facă faţă provocărilor viitorului.
Autor: Iuliana Udroiu