Conform Dicțonarului de Sociologie, manipularea reprezintă acțiunea de a determina un actor social (persoană, grup, colectivitate, etc.) să gândească și să acționeze într-un mod compatibil cu interesele inițiatorului, și nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici ca persuasiunea, care distorsionează intenționat adevărul, lăsând impresia libertății de gândire și decizie.
Spre deosebire de influența de tipul convingerii raționale, prin manipulare nu se urmărește înțelegerea mai profundă a situației, ci încălcarea unei înțelegeri convenabile, recurgându-se la inducerea în eroare cu argumente falsificate, cât și la apelul palierelor emoționale sau non-raționale. În cazul manipulării, intențiile reale ale celui care transmite mesajul ramân insesizabile celui manipulat.
Din punct de vedere social, manipularea reprezintă o formă de impunere a intereselor unei clase, grup, colectivități nu prin mijloace coercitive, ci prin inducerea în eroare.
Din acest motiv, recurgerea la aceasta cale în situații de divergență de interese devine tot mai frecventă în societatea actuală, manipularea fiind un instrument mai eficient și mai puternic decât utilizarea forței.
Herbert Marcuse (Școala de la Frankfurt) este autorul unei ample analize a manipulării, considerată a fi un instrument esențial al “societății industriale de masă”. El evidențiază formele particulare pe care manipularea le ia în diferite sfere ale vieții sociale, începând cu cea politică și sfârșind cu cea economică.
Dezinformarea
Dezinformarea reprezintă orice intervenție asupra elementelor de bază ale unui proces de comunicare, intervenție ce modifică deliberat mesajele vehiculate cu scopul de a determina în receptori anumite atitudini, reacții, acțiuni dorite de un anumit agent social.
Uneori este considerată ca fiind echivalentă cu propaganda neagră deoarece vehiculează informații false. Etimologia cuvântului vine și susține această legătură: desinformation (< rusa-dezinformatsia=numele unei divizii KGB răspunzatoare cu propaganda neagră”).
O altă definiție acceptată și destul de influentă este cea dată de R. Schultz și R. Godson: „Conceptul descrie ansamblul informațiilor false, incomplete, eronate, care sunt îndreptate, alimentate, confirmate către o țintă ce reprezintă un individ, un grup sau un stat”.
Intoxicarea
Forma de dezinformare, intoxicarea constă în suprasaturarea surselor cu informație falsă, în blocarea canalelor de comunicație cu mesaje mincinoase, diversioniste, fie pentru a pregăti opinia publică pentru o lovitură de proporții, fie pentru a discredita un mesaj corect așteptat. Instrumentele sale de bază sunt zvonurile, bârfele și comunicatele tendențioase. Intoxicarea este operația de “anesteziere” a publicului în scopul acceptării unei diversiuni majore sau pentru a-l face neîncrezator, ostil în fața unui adevăr care urmează a fi comunicat.
Prin intermediul televiziunii, intoxicarea poate produce adevărate războaie ale imaginii, din care iese învingator cel care a investit cel mai mult în propria sa imagine și care a sabotat cel mai bine imaginea celuilalt.
Minciuna
O specie mai puțin tratată de mesaj deliberat fals, este minciuna. Deoarece este un concept cu puternice amprente morale și culturale, subiectul nu a interesat, până acum câțiva ani, decât pe filosofi, teologi, antropologi și pe psihologi (s-au făcut studii cu precădere pe copii). Este ciudat, deși putem spune că întâlnim minciuni pretutindeni, atât în public cât și în viața privată, la orice nivel social și în toate societățile trecute sau prezente. Un ziarist britanic a afirmat că anii ´80 reprezintă decada minciunilor. În 1991, Bradlee afirma “am impresia că în ultimii ani minciunile au luat proporțiile unei epidemii față de care am devenit cu toții imuni”. A minți este pentru oameni un obicei care durează de milenii și nu o lamentabilă inovație de ultimă oră iar, după cum constata Ruskin, inducerea în eroare nu a fost considerată întotdeauna și oriunde un act condamnabil. La grecii antici sentimentul de admirație pentru cei care reușeau să păcălească un străin era uzual.
Zvonul
Zvonul reprezintă o afirmație prezentată drept adevarată fără a exista posibilitatea să i se verifice corectitudinea. Zvonurile care sunt lansate în circulație au o funcție dublă: o funcție explicativă și o funcție de atenuare a anumitor tensiuni emoționale. Circulația lor este dependentă de contextele sociale, de trăsăturile de personalitate ale indivizilor și de nevoile psihosociologice ale indivizilor, grupurilor sau comunităților. Lucrările lui Allport și Postman (1965) au pus în evidență trei legi de transmisie a zvonurilor: legea sărăciei (a nivelării) – pe măsură ce zvonul circulă, el tinde să fie tot mai scurt, mai ușor de înțeles și de relatat; legea accentuării – anumite detalii se vor întări, dobândind loc central în semnificația acestuia; legea asimilării – informația se conservă și se reorganizează în jurul unor motive centrale.
Persuasiunea
Prin persuasiune se înțelege acțiunea de a convinge într-un mod sau altul pe cineva să facă sau să aleagă un lucru. Este acțiunea prin care autorul unui mesaj susține o idee, încercând să convingă auditoriul.
Persoana care ia decizia o face de multe ori pe baza altor tipuri de argumente decât cele logice sau cele logico-corecte, fiind convinsă de “necesitatea” sau “importanța” aparentă a acțiunii sau lucrului respectiv.
Una dintre cele mai simple tehnici este cea a distorsiunii temporale.
Câteodată, cel mai bun mod de a influența persoana-țintă este să te comporți ca și cum ceea ce vrei tu să obții de la aceasta s-a și întâmplat. Este foarte util să te referi la o decizie pe care respectivul încearcă să o ia, ca și cum ar fi deja făcută. Principiul reciprocității constă în nevoia de a răsplati un favor, fie el cerut sau nu, imediat după acceptarea acestuia. Această caracteristică umană transcede orice diferențe culturale sau rasiale, indiferent de natura respectivului favor.
Un alt principiu este cel al angajamentului și concordanței. Oamenii vor face aproape orice încercând să păstreze ideile care sunt în concordanță cu cele pe care le-au avut anterior. Când vor lua public o atitudine, toate acțiunile ulterioare vor fi în concordanță cu atitudinea manifestată anterior.
Principiul atribuirii. Oamenii fac frecvent unele lucruri pentru că ei cred într-un adevar despre ei înșiși. Un atribut intern al felului lor de a fi cauzează anumite tipuri de comportament. Dacă cineva își atribuie intern o caracteristică, va face tot ceea ce este specific unui om care are acea caracteristică.
Metoda șarmantului
Spre deosebire de celelalte metode, nu are mai multe etape și nu se bazează pe acrobații verbale. Ea funcționează pentru că, în mod deschis, oferă concesii, manifestă dorința de a asculta și validează ideile subiectului-țintă.
Autor: Bogdan Negoi
