Ulterior celui mai amplu atac terorist asupra Occidentului (11 septembrie 2001, Statele Unite ale Americii), în încercarea de a evita reiterarea unui astfel de atentat, comunitatea internaţională de intelligence şi-a concentrat atenţia asupra fenomenului terorist islamist şi a etapelor ce premerg acţiunilor de această natură.
La nivel european, una dintre primele schimbări s-a materializat prin augmentarea componentei preventive a strategiei antiteroriste. Astfel, structurile cu atribuţii în domeniul antiterorism şi-au axat demersurile pe fenomenul radicalizării islamiste, cunoscut fiind faptul că procesul de radicalizare este o etapă premergătoare implicării în acţiuni teroriste.
În această accepţiune, experţii în domeniu au luat în considerare mediile pe care le pot viza teroriştii islamişti pentru a puncta, recruta şi radicaliza persoane în vederea utilizării lor în scop terorist.
Cu menţiunea că următoarele medii nominalizate nu reprezintă o listă exhaustivă, ci o serie de exemple, vi le furnizăm pe cele mai cunoscute:
1. moschei şi alte lăcaşuri de cult islamic;
2. universităţi şi campusuri în care studiază şi studenţi musulmani;
3. programe educaţionale islamice (ex. tabere religioase, cursuri de citire a Coranului);
4. penitenciare (în special cele în care sunt închise şi persoane acuzate de terorism);
5. platforme virtuale interactive (preponderent cele dedicate musulmanilor);
În prezentul articol vom aborda problematica radicalizării islamice în închisorile europene prin furnizarea de răspunsuri pentru o serie de întrebări esenţiale pe subiect.
Cu ce ne confruntăm?
Închisorile europene găzduiesc din ce în ce mai mulţi deţinuţi acuzaţi de acţiuni ce intră în aria terorismului (activităţi financiare, de suport sau logistice, planificare sau executare de atentate etc.). Spre deosebire de anumite state cu problematică teroristă ce dispun de medii privative de libertate specializate pentru acest tip de prizonieri (spre exemplu închisoarea Pol-e Charkhi din Kabul, Afganistan), în Europa nu există, în prezent, închisori naţionale folosite exclusiv pentru cei condamnaţi pentru terorism.
Astfel, la nivel european există două variante de dispunere în arealul penitenciar a deţinuţilor în cauză:
1. dispersaţi în întreaga închisoare (ex. Danemarca)
2. plasaţi în aceeaşi secţiune sau aripă a închisorii (ex. Norvegia)
Deşi la o primă vedere riscurile securitare generate de radicalizaţii încarceraţi par relativ reduse, în fapt, acestea comportă o dimensiune reală cu posibilitate de concretizare atât la nivelul mediului penitenciar, cât şi în societatea civilă (ulterior eliberării). Concret există riscul ca deţinuţii radicalizaţi să:
În cursul executării pedepsei
– continue procesul de radicalizare, avansând spre etapele finale şi totodată violente ale radicalizării;
– influenţeze şi radicalizeze alţi prizonieri;
– genereze tensiuni sau chiar conflicte între diferite segmente etnice sau religioase de prizonieri, precum şi cu personalul din închisori;
În urma eliberării
– se implice în activităţi teroriste atât pe linie de suport, propagandă, radicalizare a altor indivizi etc., cât şi pe linie acţională, prin executarea de atentate.
Ce facem în acest sens?
Percepând riscurile generate de radicalizare în închisori, comunitatea de intelligence europeană s-a concentrat, în cursul ultimilor ani, pe limitarea impactului fenomenului în mediul penitenciar. Astfel, anumite proiecte europene (coordonate de organisme politice sau structuri cu atribuţii securitare) vizează cu predilecţie problematica radicalizării în închisori. Suplimentar acestor demersuri, numeroase ţări au luat măsuri sau au derulat proiecte în plan naţional.
Pentru o mai bună percepţie a liniilor strategice generale urmate de statele europene în prevenirea şi contracararea radicalizării în închisori, furnizăm în continuare o serie de exemple:
Beneficiile conferite de aplicarea corespunzătoare şi constantă a proiectelor anterior prezentate constau într-o primă etapă în limitarea extinderii fenomenului radicalizării în închisori şi reducerea riscului ca indivizii radicalizaţi să se implice, în urma eliberării, în activităţi din aria terorismului.
Însă, suplimentar acestora, există o serie de alte avantaje ce pot fi exploatate de către structurile cu atribuţii pentru o mai bună prevenţie a apariţiei şi extinderii fenomenului. În acest context menţionăm că deţinuţii radicalizaţi cu care se reuşeşte stabilirea unei legături de încredere şi suport reciproc pot furniza informaţii referitoare la elemente radicalizate sau teroriste din afara penitenciarelor cu care au intrat în contact înainte de a fi închişi.
De asemenea, faptul că aceşti indivizi pot fi observaţi în mod constant conferă autorităţilor o mai bună percepţie a mecanismelor radicalizării.
Care sunt limitările instituţionale în prevenirea şi combaterea radicalizării?
Deşi în urma evaluării proiectelor amintite am putea considera că autorităţile europene au sub control evoluţiile fenomenului radicalizării în închisori, situaţia reală nu este încă la acest nivel întrucât sistemele penitenciare se confruntă cu o serie de probleme sau limitări pe linia implementării demersurilor în cauză.
1. În primul rând, sunt relativ puţine state care practică acest tip de programe, iar în cele în care sunt deja implementate se află în stadii incipiente – “reţetele” nu au fost desfăşurate pe perioade de timp care să permită testarea sau validarea acestora, chestiunea eficienţei lor aflându-se încă sub semnul întrebării.
2. De asemenea, faptul că, la nivel general, statele sunt mai concentrate pe radicalizaţii aflaţi în libertate decât pe cei încarceraţi este de natură să diminueze importanţa problematicii în viziunea factorilor politici decizionali care, adesea, nu consideră prevenirea şi combaterea radicalizării în închisori o prioritate.
3. În acest context, subsumat cu grija guvernelor europene în gestionarea bugetelor statale, în special în condiţiile de criză economică ce au caracterizat Europa în ultimii ani, resursele alocate dezvoltării de politici, strategii şi proiecte aferente prevenirii şi combaterii radicalizării în închisori sunt relativ reduse.
4. Suplimentar, sistemele penitenciare se confruntă şi cu un tip de rezistenţă din partea personalului care în anumite state este subdimensionat şi supraîncărcat în ceea ce priveşte atribuţiile sau sarcinile zilnice şi nu doreşte să i se atribuie o nouă responsabilitate. Această atitudine întâlnită la nivelul cadrelor penitenciare se bazează şi pe faptul că, până în prezent, în niciun stat european fişa postului nu stipulează atribuţii pe linia identificării şi semnalării cazurilor de radicalizare.
5. În economia generală a problemelor din mediul penitenciar (trafic de obiecte şi substanţe interzise, conflicte între bande, abuzuri sexuale, acte de agresiune împotriva gardienilor, tentative de sinucidere etc.), cazurile de radicalizare ocupă o pondere foarte mică şi, în acest context, nu facilitează prioritizarea problemei în activitatea personalului închisorilor. Concret, există o listă întreagă de probleme cotidiene ce comportă o frecvenţă cu mult mai ridicată decât radicalizarea şi, astfel, necesită atenţia şi eforturile personalului.
6.Cumulat cu aspectul anterior abordat, faptul că datorită măsurilor de securitate aplicate în închisori realizarea unui atentat este aproape imposibilă şi că, până în prezent, nu au fost înregistrate atacuri teroriste în închisorile europene confirmă în mentalul colectiv al personalului penitenciar că problema nu este una reală sau acută. Practic, din paleta problemelor aferente mediilor privative de libertate, prioritare sunt cele ce prezintă un nivel ridicat de iminenţă sau materializare şi destabilizare factuală a mediului penitenciar.
7.De cealaltă parte, în cazurile în care personalul penitenciar îşi asumă şi sarcina depistării şi semnalării persoanelor radicalizate sau cu potenţial de radicalizare, demersul se dovedeşte a fi unul anevoios sub două aspecte, ambele din aria comportamentală. În primul rând, persoanele radicalizate adoptă în general o conduită conspirată, evitând să-şi manifeste deschis credinţele şi orientările, iar în secundar nota comportamentală generală a deţinuţilor (în special a celor problematici) este una relativ radicală, chiar dacă nu pe linie islamistă. Spre exemplu, majoritatea deţinuţilor ce generează probleme în penitenciar acuză statul, guvernul, societatea pentru situaţia în care se află, sunt agresivi cu gardienii, se consideră persecutaţi, încearcă să-i influenţeze pe alţii să le adopte opiniile, relaţionează cu un grup relativ restrâns de prizonieri etc.
Chiar şi ulterior parcurgerii unui program de instruire pentru identificarea persoanelor radicalizate, personalul penitenciar se confruntă cu dificultăţi în distingerea între persoane ce prezintă un profil problematic şi cele ce au un profil radicalizat.
8. Există şi riscul ca, în lipsa unei însuşiri ori aplicări corespunzătoare a cunoştinţelor, personalul penitenciar să semnaleze persoane care nu sunt în realitate radicalizate. Majoritatea situaţilor de acest tip înregistrate la nivel european au implicat deţinuţi ce cumulau două tipuri de particularităţi: erau musulmani şi prezentau profilul unui deţinut problematic.
9. În cazul în care semnalările ofiţerilor se soldează cu tratarea diferită a respectivilor deţinuţi (interviuri, limitarea unor drepturi, izolare temporară etc.), demersul de contracarare a radicalizării în închisori poate avea efecte diametral opuse. Mai exact, faptul că prizonierii în cauză se pot simţit stigmatizaţi sau discriminaţi şi popularizarea situaţiilor în mediul penitenciar pot declanşa noi procese de radicalizare sau alimenta unele vechi prin confirmarea retoricii jihadiste generale “occidentalii îi asupresc pe musulmani”.
În tabloul general al radicalizării în campusuri, în rândul anumitor diaspore, pe Internet sau, într-o singură sintagmă unitară, “ în libertate” radicalizarea în închisori joacă rolul de ”cenuşăreasă”, în accepţia comună prezentând cele mai puţine riscuri pentru populaţie.
Concret, se consideră că (1) nematerializarea, de către radicalizaţi, a unor acţiuni teroriste în închisori şi (2) localizarea lor temporară în medii securizate, plasează fenomenul în afara riscurilor iminente.
Deşi, privind iminenţa, accepţiunea este relativ corectă, luând în considerare consecinţele unui eventual atac în mediul penitenciar, precum şi posibilitatea ca odată aflaţi în libertate radicalizaţii să se implice în activităţi ce intră în aria terorismului, considerăm că prevenirea şi combaterea fenomenului radicalizării în închisori se poate dovedi crucială atât pentru siguranţa mediului penitenciar, cât şi a societăţii civile în general.
Principalul avantaj al modalităţii generale preventive în care autorităţile europene tratează radicalizarea constă în surmontarea de către comunitatea de intelligence a ascendentului dobândit în anumite cazuri de către entităţile sau elementele teroriste. Particularizând la radicalizarea în închisori, autorităţile penitenciare din statele europene încearcă să modifice paradigma post-factum a acţiunii contrateroriste, demersurile pe linia prevenirii şi combaterii radicalizării islamiste în închisori constituind un punct de plecare consistent în diminuarea riscurilor aferente fenomenului.
Autor: Cristiana Obreja
