Diplomația sportivă, componentă a diplomație publice, reprezintă un mijloc de exprimare soft-power a unui stat pentru a-şi susţine interesele geopolitice. Este o pârghie acționată intens şi eficient, în ultima perioadă, de către numeroși actori statali de pe scena internațională pentru a influența relațiile diplomatice. Deoarece urmărește obiective cu valoare geopolitică legate de sporirea vizibilității şi prestigiului unui stat pe plan mondial, diplomația sportivă este conexată politicii sale de securitate. Astfel, sportul ca instrument diplomatic este integrat, oficial, în strategia lui de politică externă. Pentru promovarea acestui instrument, statul dezvoltă o activitate complexă căreia îi alocă resurse (umane, logistice, financiare) şi pe care o susține mediatic. Sunt elaborate inclusiv strategii dedicate instrumentării diplomației sportive, iar, pentru realizarea lor, se creează structuri cu atribuții speciale.
Diplomația sportivă este subsumată diplomației culturale pentru că sportul face parte din cultura umană încă din cele mai vechi timpuri. Astfel, sportul trebuie privit sub unghiul unei activităţi care, datorită manifestării sale ca fenomen social, produce efecte culturale majore: de la schimbarea mentalităților la nivel individual până la influențarea relaţiilor interstatale. Pentru a evidenția modul prin care sportul este folosit ca armă diplomatică în competiția geopolitică, ne vom raporta la cazul monarhiilor arabe din Golful Persic: Arabia Saudită, Oman, Emiratele Arabe Unite (EAU), Bahrain, Qatar şi Kuweit. În analiza noastră, vom prezenta beneficiile obţinute de către monarhiile din Golf, pe plan extern şi intern, prin utilizarea diplomației sportive. Ne vom concentra pe modul cum aceste state urmăresc să îşi consolideze, prin sport, poziţia la nivel mondial şi, în special, în relația cu Occidentul de care depind strategic.
Context geopolitic
Din cauza izbucnirii războiului dintre Irak şi Iran, pentru a-şi proteja în comun interesele în faţa celor doi vecini mai puternici, cele șase monarhii arabe au format (1981) Consiliul pentru Cooperare în Golf (CCG). Organizația a evoluat în timp într-o structură de integrare, mai ales economică, şi, datorită succesului, şi-a extins gradual influenţa în spaţiul arab. Pentru a-şi securiza poziţia, membrii CCG şi-au consolidat relațiile cu Occidentul, în special cu Statele Unite. A fost o cooperare realizată în detrimentul Uniunii Sovietice, care, în competiţia sa la nivel mondial cu Occidentul, urmărea să profite geostrategic de conflictul dintre Irak şi Iran. URSS a susţinut iniţial Irakul, cu o conducere pan-arabă şi socialistă, în calitate de partener ideologic, însă ulterior s-a orientat şi spre Iran, pentru a exploata contextul instalării unui regim fundamentalism islamic, ostil Occidentului şi cu precădere faţă de SUA.
La rândul lor, SUA s-au apropiat de monarhiile din Golf deoarece aveau nevoie de un pilon geopolitic alternativ, suplimentar celui israelian, pentru a-şi conserva poziţia în regiune, din cauza pierderii Iranului ca punct de sprijin. Prin prezența activă în Orientul Mijlociu, inclusiv în segmentul CCG, care formează cea mai importantă intersecție geografică a lumii, SUA evită izolarea strategică în raport cu Eurasia unde îşi au sediul puterile autocratice rivale. De asemenea, Occidentul, în special UE, prin accesul la spaţiul CCG, îşi poate alimenta economia prin exploatarea resurselor petro-gazeifere imense deţinute de aceste ţări. Astfel, cooperarea Occidentului cu statele în cauză s-a bazat strict pe oportunism geostrategic (în cazul SUA), respectiv geoeconomic (pentru UE). Parteneriatul a rezistat în pofida contrastului ideologic, marcat de opoziția dintre valorile democrației occidentale şi cele specifice monarhiilor din Golf.
Garanții de securitate
Occidentul, mai ales prin SUA, a devenit garantul securității pentru a proteja cele șase monarhii, pe fondul afirmării supremației Irakului în regiune pe criterii etnice, prin invocarea pan-arabismului. SUA au intervenit militar contra Irakului, iniţial ca să îi limiteze ambițiile expansioniste în urma invadării Kuweitului (1990 – 1991), iar, ulterior, pentru a elimina definitiv această potențială amenințare (2003). Monarhiile din Golf au mizat şi încă mizează pe SUA, pentru a se proteja şi de acţiunea Iranului de a-şi impune hegemonia în Orientul Mijlociu pe baze religioase. Cele șase monarhii, dintre care cinci sunnite, iar una ibadită (Oman), se opun proiectului de integrare regională implementat de Iranul condus de o teocrație șiită. Riyadhul, care se erijează ca lider al monarhiilor din Golf, şi Teheranul s-au confruntat indirect în multiple dosare pe fondul conflictului dintre sunniți şi şiiţi (Yemen, Siria, Irak, Liban).
SUA şi-au consolidat poziţia exploatând instalațiile militare deţinute sau care i-au fost asigurate de monarhiile din Golf şi au devenit principalul furnizor de securitate în spaţiul CCG. Occidentul este prezent şi prin puteri europene ce operează ori valorifică, permanent sau temporar, facilităţi militare în zonă (Marea Britanie, Franța). Necesitatea respectării valorilor democratice, invocată de Occident, a influențat relațiile bilaterale, iar în acest context s-a conturat tendința unor state CCG de a accesa soluţii alternative de securitate. Aceste ţări s-au orientat, în special, spre China, pentru stabilirea de legături necondiționate ideologic şi bazate pe pragmatism economic. Profitând de cursul relațiilor Arabiei Saudite cu Occidentul şi de interdependențele economice în raport cu cu Riyadhul şi Teheranul, Beijingul a acţionat diplomatic, mediind conflictul dintre cei doi rivali istorici pentru stabilizarea regiunii (2023).
Relevanță strategică
Relevanța strategică a monarhiilor din Golf se datorează atât poziției lor geografice, cât şi a resurselor petro-gazeifere prin intermediul cărora s-au transformat în actori importanți în circuitele economice globale. Beneficiile financiare, obţinute din industria extractivă, le-au permis să progreseze economic în mod accelerat. Accesul membrilor CCG la resurse a fost, însă, inegal, motiv pentru care anumite state s-au orientat din timp spre diversificarea economiei (Kuweit şi Bahrain – spre servicii financiar-bancare, EAU – spre sectorul turistic, high-tech şi bursier, iar Oman – spre transportul maritim). Prosperitatea generată de valorificarea resurselor petro-gazeifere a estompat tensiunile sociale de ordin inter-tribal (Arabia Saudită) şi interconfesional (Bahrain, o monarhie cu o conducere sunnită, dar cu populație majoritar șiită), contribuind, astfel, la consolidarea regimurilor pe plan intern.
Profilarea irelevanței strategice, generată de epuizarea rezervelor petro-gazeifere şi translatarea economiei globale spre surse regenerabile, a forțat monarhiile din Golf să acţioneze pentru a crea, din timp, premisele rezilienței. S-a investit în dezvoltarea statelor prin exploatarea inteligenței artificiale (în special, Qatar, EAU, iar, în ultima perioadă, şi Arabia Saudită). Combinând exotismul, specific culturii orientale, şi modernismul high-tech, preluat din civilizația occidentală, s-au construit, în plin deșert, centre urbane capabile să capteze fluxuri umane (profesionale, turistice) şi economice majore (Dubai, Abu-Dhabi, Doha, Riyadh). Oraşele tind să devină hub-uri globale creative, inovative, adaptabile provocărilor viitorului, în domeniul transportului (aerian, maritim), comunicațiilor şi financiar-bancar, asigurând fundamentul conservării relevanței strategice pentru monarhiile din Golf.
Potenţiale riscuri
Datorită progresului socio-economic, spațiul CCG este modelat într-un ritm accelerat, fiind dificil a-i anticipa dinamica în plan istoric. Pot fi, însă, determinate tendințe de evoluție, inclusiv din perspectiva riscurilor capabile să afecteze securitatea zonei. Exploatarea intensă a resurselor petro-gazeifere agravează constant problemele ecologice prin extinderea ariei contaminate. Diversificarea economiei periclitează resursele neregenerabile de apă subterană, valorificate de segmentul agro-industrial. Accentuarea aridizării amenință securitatea alimentară a regiunii, în condițiile dependenței acestui sector de importuri. Producția locală pentru asigurarea hranei, apei şi confortului termic implică, din punct de vedere energetic, costuri enorme. Prosperitatea atrage fluxuri migratorii ce transformă monarhiile în state multiculturale şi plurietnice în care factorul arab originar tinde să devină minoritar.
În plus, monarhiile din Golf se confruntă cu un mediu ostil marcat de violențele din Orientul Mijlociu (Irak, Yemen, Siria) şi spațiile învecinate (Africa Orientală, Asia de Sud). Investițiile lor în tehnologie militară au avut scopul de a spori marja de acţiune independentă și a crea o forţă capabilă să se opună Iranului, însă opțiunile sunt limitate dacă nu sunt susținute extern. De asemenea, medierea chineză, bazată pe cooperare economică, nu poate absorbi complet conflictul dintre Riyadh şi Teheran, care va persista atât timp cât aceste state îşi asumă identități religioase opuse. Pentru monarhiile din Golf, Occidentul, prin bazele sale militare, va continua să fie, pe termen mediu, unica garanție de securitate concretă. În consecință, membrii ai CCG (EAU, Bahrain), în pofida problemei palestiniene, şi-au normalizat din timp (2020) relațiile cu Israel, partener regional strategic al SUA şi țintă a amenințării iraniene.
Diplomație sportivă
Un instrument valorificat la nivel strategic, de către monarhiile din Golf, pentru a-şi consolida poziţia în raport cu Occidentul constă în utilizarea intensă a diplomației sportive. Prin intermediul diplomației sportive, aceste state urmăresc să ajusteze, în plan cultural, ecartul cauzat de unghiul diferit sub care privesc aplicarea valorilor occidentale în spaţiul arab. Iar succesul utilizării diplomației sportive, pentru monarhiile din Golf, este foarte important în condițiile în care respectarea democrației tinde să fie, pentru occidentali, unicul reper în fundamentarea deciziei lor strategice. În consecință, prin sport, membrii CCG şi-au asumat valori culturale specifice Occidentului democratic. Fiind punctul de contact în care civilizația arabă şi civilizația occidentală interferează deplin şi neconflictual, sportul a devenit un mod limitat de integrare a acestor state în spaţiul cultural european.
Monarhiile din Golf, dintre care s-au afirmat, iniţial, EAU, Qatar şi Bahrein, iar, ulterior şi Arabia Saudită, au investit în dezvoltarea sportului în ţările lor, dar şi în Occident. Au organizat concursuri şi turnee pentru sporturi individuale şi de echipă, inclusiv jocuri olimpice şi campionate mondiale (dintre care s-au remarcat, prin impact, circuitele de Formula 1 de la Abu-Dhabi, Bahrein şi Riyadh, respectiv Campionatul Mondial de Fotbal din Qatar). Au găzduit competiții naţionale şi internaționale de fotbal (supercupa Spaniei şi a Italiei, Campionatul Mondial al Cluburilor) şi au achiziționat cluburi din Europa (Franța, Anglia) pentru a le transforma în puteri sportive. Şi-au crescut valoric campionatele interne, cooptând jucători şi antrenori de prestigiu, au naturalizat străini pentru a concura în numele ţării lor şi au ocupat funcții de conducere în forurile sportive internaționale.
Beneficii externe
Sportul, folosit de către monarhiile din Golf ca instrument geopolitic, asigură obţinerea unor beneficii suplimentare celor rezultate din consolidarea poziției în relaţia cu Occidentul prin integrarea limitată în sistemul lui de valori culturale. Astfel, datorită investițiilor masive concretizate, în special, prin desfăşurarea de activităţi sportive cu relevanță mondială, aceste ţări îşi proiectează imaginea nu doar de state potente financiar, ci şi stabile politic. Monarhiile din Golf au nevoie de crearea şi alimentarea, pe plan extern, a unui asemenea profil, dat fiind contextul de securitate caracteristic spațiilor din proximitatea lor. Vor să se afirme ca un areal stabil pe care Occidentul poate miza, în continuare, ca pilon geopolitic, reprezentând o excepție în raport cu situaţia regională marcată de războaie civile, terorism, piraterie maritimă, criminalitate organizată şi subdezvoltare cronică.
Sportul este valorificat de către monarhiile din Golf şi ca vector de imagine pentru afirmarea specificului tradițional, utilizat ca brand cultural, inclusiv pe linia impunerii lor ca destinații turistice majore. Aceste state îşi asociază valorile tradiționale la manifestările sportive pe care le organizează ori se folosesc, în sensul menţionat, de celebritatea unor staruri în special din fotbal. Prin implicarea în activități sportive cu impact, membri CCG îşi proiectează şi imaginea de puteri într-un domeniu cultural foarte popular la nivel global. Îşi construiesc, prin urmare, baza pe care pot capta simpatia acumulată din partea sportivilor şi a suporterilor, iar, în timp, chiar a publicului în general. La rândul lor, investițiile în cluburile de fotbal din Occident pot constitui fundamentul extinderii unor afaceri în domenii conexate sportului (transporturi, comunicații, mass-media, turism).
Avantaje interne
Datorită sportului, monarhiile din Golf obțin şi beneficii interne care contribuie indirect la susţinerea obiectivelor geopolitice şi, implicit, la consolidarea poziției lor pe plan extern. Desfăşurarea acţiunilor sportive cu anvergură mondială le permite să îşi canalizeze investițiile spre dezvoltarea internă. Efortul investițional este suportat, parțial, de capacitatea fiecărui eveniment de a atrage fonduri străine, fie alocate de asociațiile sportive internaționale, fie din sponsorizări. Chiar dacă nu acoperă cheltuielile, investițiile creează un sistem de infrastructură care funcţionează interconectat. Astfel, organizarea competițiilor necesită, implicit, o infrastructură nu doar sportivă, ci şi turistică (cazare, transport, comunicații etc.). Este creat un circuit economic ce se autoalimentează prin activităţile sale care se susțin reciproc (de exemplu, prin sport, se promovează turismul şi invers).
Sistemul de infrastructură sportivă, pe care monarhiile din Golf l-au dezvoltat, va putea fi exploatat şi în viitor. Vor putea organiza, constant, evenimente generatoare de avantaje interne (în special, pentru obţinerea de finanțare şi profit), respectiv externe (inclusiv pentru susţinerea intereselor geopolitice pe termen lung). Îşi vor asigura şi baza necesară creșterii performanței sportive şi afirmării ca puteri mondiale atât în calitate de state organizatoare, cât şi competitoare. Domeniul sportiv este integrat în ansamblul infrastructurii statelor din zona CCG dezvoltate tehnologic. Contribuie implicit la construcția, din timp, pentru acest spaţiu, a unei alternative de menținere a relevanței strategice, din cauza perspectivei de decarbonizare a economiei mondiale şi nevoii de valorificare a condiţiilor favorabile (climă aridă, exces de suprafață nelocuită) pentru exploatarea surselor regenerabile (energie solară).
Perspectivă occidentală
Investițiile făcute de monarhiile din Golf în sportul modern, o activitate socială desfăşurată pe baze democratice, sunt benefice şi Occidentului în plan strategic. Astfel, Occidentul nu este nevoit să suporte presiunea financiară asociată organizării unor competiții în care îşi afirmă valorile culturale prin intermediul sportului. În schimb, membrii CCG îşi asumă benevol, în scop geopolitic, costurile susţinerii acestor evenimente în condiţii de excelență prin exploatarea infrastructurii lor ultramoderne. În plus, organizarea de competiții, în spaţiul CCG, este avantajată de clima preponderent favorabilă, poziţia sa centrală în cadrul uscatului planetar şi relativa imparțialitate politică pe relaţia Vest – Est. Prin acţiunile sportive derulate, aceste state se autoimplică în promovarea democrației occidentale la nivel global, iar aportul lor este cu atât mai important şi mai credibil cu cât provine din spaţiul civilizației arabe.
Un beneficiu major pentru Occident, rezultat din organizarea de către monarhiile din Golf a unor competiții internaționale, constă în canalizarea, spre democrație, a energiilor de emancipare a acestui spaţiu. Sportul are capacitatea de a produce o persuadare lentă, însă durabilă a comunităţilor, spre valorile democratice, prin influențarea mentalităților şi a tradițiilor. Occidentul îşi poate forma, astfel, baza culturală necesară orientării graduale a spațiului CCG spre sistemul euroatlantic. Prin înscrierea regiunii pe această traiectorie, Occidentul poate estompa inserția în zonă a unor competitori (mai ales, a Chinei care şi-a afirmat forţa diplomatică şi economică). De asemenea, poate absorbi din intensitatea conflictelor sociale (tribale, religioase), atenuate momentan de prosperitatea indusă de valorificarea rezervelor de petrodolari, pentru a transforma segmentul CCG într-un pilon stabil al Occidentului în Orientul Mijlociu.
Analiză comparativă
Există, la final, tentația unei analize comparative având în vedere numeroasele asemănări dintre procesul de dezvoltare sportivă în care s-au lansat monarhiile din Golf (începând cu anii 1990) şi inițiativa similară a Japoniei şi Coreei de Sud (începând cu anii 1960). Se poate observa că aceste state au investit în sport într-un context socio-economic intern favorabil, bazat pe disponibilitate financiară şi acumulare de tehnologie avansată. Prin sport, ţările în cauză, aflate în plină afirmare la nivel internaţional, au vizat şi încă vizează să îşi consolideze poziţia în raport cu Occidentul. Acţiunea a fost şi este în continuare justificată geopolitic dată fiind dependența lor strategică, mai ales faţă de SUA, pentru a contracara amenințarea iraniană, respectiv chineză. Sportul reprezintă, în consecință, o modalitate, pentru ţările asiatice menţionate, de a se integra cultural în spaţiul occidental.
Analiza indică şi diferențe semnificative referitoare la comportamentul acestor state la nivel sportiv şi, implicit, geopolitic. Spre deosebire de monarhiile din Golf, Japonia şi Coreea de Sud, afirmându-se mai din timp în plan sportiv, s-au transformat, în prezent, în puteri atât ca ţări organizatoare (jocuri olimpice, campionate mondiale), cât şi competitoare. S-au integrat complet în sportul modern, desfăşurat pe baze democratice, specific civilizației occidentale. Şi-au impus, în acest sens, anumite sporturi naţionale ca jocuri olimpice (judo, karate, taekwondo). Nu au achiziționat cluburi de fotbal în Europa Occidentală pentru a le folosi în promovarea imaginii lor pe plan extern. Funcționând ca state democratice, sunt integrate nu doar economic, ci şi politic în sistemul occidental. Iar Occidentul se simte obligat, din acest motiv, să le asigure protecţie deplină în virtutea valorilor comune specifice democrației.
Abstract
Sports diplomacy is a soft-power tool often used to promote geopolitical interests. An example of how sport is used as a diplomatic weapon in the geopolitical competition is given by the Arab monarchies in the Persian Gulf. Making use of sports diplomacy, the Gulf monarchies have both internal and external benefits. Through sports, these countries continue to strengthen their position in the world and also in relation with the West, on which they strategically depend.
F.B. Suciu și prof. univ. dr. Ionel Muntele, (Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi, Facultatea de Geografie şi Geologie)
