Sportul reprezintă o formă de exprimare a omului în plan cultural încă din preistorie, însă este dificil de stabilit, când şi cum anume s-a manifestat ca activitate socială distinctă. Joaca, din care a evoluat sportul, face parte din viața omului încă din copilărie, fiind un mod de dezvoltare a abilităților fizice şi de integrare socială. Este posibil ca sportul să se fi afirmat iniţial în contextul antrenamentelor pentru vânătoare, organizate de triburi în scopul procurării hranei şi exersării tacticilor de luptă. Şi jocurile specifice ritualurilor de inițiere, în care tinerii îşi demonstrau maturitatea ca războinici, prin probe fizice, s-ar putea să fi constituit un cadru de manifestare a sportului. Astfel, ar fi putut exista tipuri de activităţi primitive din care au derivat, în Antichitate, sporturi ca luptele libere, boxul, scrima, tirul cu arcul, cursele de cai, atletismul, gimnastica, ridicarea şi aruncarea greutăților etc.
Aşa cum se observă, practicile sportive implicau un ritual încă din preistorie, iar cu timpul li s-a atribuit un caracter sacru. Nu se cunoaște momentul precis în care sportului i s-a asociat şi o funcţie religioasă, însă, foarte probabil, mutația s-a produs odată cu apariția civilizațiilor antice, respectiv crearea unor nuclee politico-militare în jurul cărora s-au coagulat state având ca bază de afirmare identitatea colectivă religioasă. S-a remarcat, în acest sens, civilizația cretană care a contribuit, ulterior, la formarea civilizației greco-romane, unde existau practici cu valențe duale (concomitent, sportive şi religioase). Semnificativ este cazul probelor în care cretanii, înfruntând taurii, trebuiau să îşi demonstreze abilitățile prin mișcări acrobatice. Influenţa minoică a ritualurilor sacre şi sportive s-a perpetuat în Grecia antică, unde jocurile au devenit parte componentă a religiei politeiste.
Concursurile antice
În civilizația greco-romană, din care îşi trage seva civilizația occidentală, sportul continua să reprezinte un mijloc de exersare a calităților militare. Sportul a cunoscut, însă, transformări majore, devenind o activitate instituționalizată, organizată de stat. De asemenea, şi-a creat o infrastructură şi a dobândit o anvergură internațională, prin derularea periodică a unor competiții între oraşe-cetăți. Prin intermediul sportului, se puteau translata, astfel, în plan cultural, rivalitățile politico-militare dintre state. Se asigura, implicit, o supapă prin care debușau tensiunile dintre actorii internaționali ce se confruntau în arena sportivă. În plus, sportul a devenit un instrument diplomatic eficient în procesul de reglementare pașnică a relaţiilor interstatale. Exemplificativ a fost cazul jocurilor olimpice din Grecia, care, pe parcursul desfășurării, impuneau obligativitatea suspendării războaielor dintre oraşele-cetăți.
Dată fiind participarea masivă a publicului la activităţile sale, sportul a fost organizat de autorități, în oraşe, ca spectacol destinat cetățenilor. Astfel, suplimentar rolului său de pregătire militară, statul i-a asociat şi un scop distractiv (recreativ). Derulat ca spectacol ce implica obţinerea de avantaje personale (faimă, câștiguri bănești), sportul s-a profesionalizat. Dar, mai ales, a devenit un instrument multifuncțional utilizat în plan social de către puterea statală. De pildă, Roma s-a folosit propagandistic de luptele cu gladiatori pentru a consolida, în faţa cetățenilor, imaginea regimului său militarist şi imperialist. Aceste spectacole, apreciate de public, au fost exploatate şi politic de către elita aristocratică. Prin organizarea lor, împăratul putea sonda opinia publică privind popularitatea sa, iar aristocrația putea influența, în perspectivă, votul cetățenilor în diverse scopuri.
Impactul creștinismului
Declinul sportului greco-roman s-a produs pe fondul ascensiunii creștinismului la sfârșitul Antichității şi asumării lui ca religie oficială în Imperiul Roman. Creștinismul, o religie pacifistă, al cărui sistem de valori gravita în jurul compasiunii, se opunea exacerbării cultului puterii şi disciplinei fizice promovat, inclusiv prin sport, de către civilizația greco-romană. Se situa, astfel, în contradicție cu propaganda militaristă şi imperialistă romană, exprimată şi prin activităţi sportive. Respingea mai ales luptele cu gladiatori în ale căror arene fuseseră martirizați numeroși creștini şi al căror sacrificiu Roma îl exploatase, timp de secole, pentru a-şi alimenta propaganda. Propovăduind ascetismul, creștinismul era incompatibil şi cu idealul de sănătate fizică şi frumusețe (în special, exprimate prin nuditate), promovat în Grecia, nu doar prin cultură, ci şi prin sport, în cadrul jocurilor olimpice.
Creștinismul, o religie monoteistă orientală, avea un caracter universalist, situându-se pe poziții concurente, ireconciliabile, cu politeismul greco-roman. În Antichitate, competițiile sportive erau organizate fie exclusiv ca activităţi laice, fie conținând elemente sacre de ritual. Existau, astfel, jocuri care se derulau cu ocazia unor ceremonii funerare ori prin invocarea de zeități. Aceste manifestări nu puteau fi acceptate sub creștinism, deoarece reprezentau o modalitate de perpetuare a ritualurilor păgâne. Impunerea creștinismului ca religie oficială în Imperiul Roman a avut ca efect, inevitabil, interzicerea jocurilor olimpice şi a luptelor cu gladiatori. Competițiile sportive antice au continuat, însă, o perioadă, respectiv până la începutul Evului Mediu, când regatele germanice, formate în urma dezintegrării Imperiului Roman, asumându-şi identitatea religioasă creștină, le-au eliminat complet.
Jocurile medievale
În Evul Mediu, odată cu formarea civilizației occidentale, modelată de religia creștină care a provocat dispariţia jocurilor antice, sportul, ca activitate organizată de stat, şi-a diminuat rolul politico-militar la nivel colectiv. În Occidentul medieval, sportul a supravieţuit ca mijloc de perfecționare a abilităților militare, mai ales la curțile nobiliare, unde se practicau vânătoarea, scrima şi tirul. Datorită contactului inter-civilizaţional cu Orientul, şi-a făcut apariția șahul, un joc de origine indiană, care a fost adaptat şi practicat de aristocrația occidentală pentru a-şi dezvolta gândirea strategică. Sportul, ca spectacol destinat publicului, consta în organizarea de turniruri, inclusiv prin simularea de războaie la scară redusă. Suplimentar, aristocrația, cvasi-permanent angrenată în conflicte, favoriza practicarea sporturilor pentru exersarea calităților militare (tirul cu arcul), în rândul supușilor.
În Occidentul medieval, au supravieţuit şi s-au răspândit jocurile cu mingea, moștenite din Roma antică. Deoarece nu implicau violențe fizice grave, jocurile cu mingea au fost tolerate sub creștinism, desfăşurându-se sub diferite forme, în special, în spațiile romanizate. Nu erau organizate ca activitate de stat, fiind practicate pe scară largă la nivel colectiv, de populația din mediul urban şi rural, însă nu şi de aristocrația funciară cu preocupări războinice. Din jocurile cu mingea, au evoluat, ulterior, multiple sporturi cunoscute ca fotbal, tenis, handbal etc. Odată cu Evul Mediu, sportul şi-a dezvoltat funcţia de structurare a comunității în plan social. Fenomenul s-a extins în Occident, în Epoca Modernă, sub influenţa exercitată de Bizanț, unde cursele de care, organizate de stat şi beneficiind de infrastructură (hipodrom), au divizat societatea în facțiuni politice rivale, cu numeroși suporteri în întreg imperiul.
Timpul liber
În Epoca Modernă, sportul a fost influențat masiv de consecințele progresului socio-economic înregistrat în Occident. Industrializarea şi urbanizarea au produs o modificare substanțială a raportului dintre societate şi timp. Pe acest fond, marcat de transformări profunde, în viața omului şi-a făcut loc timpul liber. În epoca societăţii agricole, timpul era ritmat de natură şi calendare religioase, aflate, de altfel, într-o strânsă legătură. În Evul Mediu, oamenii nu puteau beneficia de timp liber, pentru că țăranii erau ocupați aproape mereu cu munca pământului, iar aristocrația funciară, cu războiul. În zona rurală, țăranii nici nu aveau nevoie de sport ca exercițiu fizic, dat fiind efortul depus în desfăşurarea activităților agricole. Iar această realitate a continuat să persiste în mediul rural din Occident şi în Epoca Modernă, deoarece revoluţia industrială s-a produs, în special, în centrele urbane.
Timpul liber a apărut datorită progresului care a făcut viața cetățenilor mai ușoară şi laicizării societăţii care a redus sau eliminat orele alocate religiei (rugăciune, prezenţă la biserică etc.). Elita (burghezia şi aristocrația reformatoare) trebuia să îşi ocupe timpul liber cu activităţi ca să îşi mențină condiția fizică şi tonusul psihic, pentru a evita monotonia şi depresia. Sportul a devenit, astfel, o activitate recreativă necesară, motiv pentru care s-au creat școli şi cluburi destinate elitei (de pildă, scrimă, hipism). Progresul a mai favorizat ascensiunea clasei de mijloc (funcţionari, muncitori) care şi-a înființat cluburi, unde se desfășurau, mai ales, jocuri colective (de exemplu, rugby, fotbal), dar şi apariția, în timp, a unor sporturi motorizate (curse de mașini, motociclete). Începând cu această epocă, sportul a fost introdus şi în școală, ceea ce a contribuit la practicarea sa pe scară largă.
Sportul modern
Evoluţia sportului, în cadrul civilizației occidentale, a fost modelată de acţiunea statelor avansate urban şi industrial. În Marea Britanie, au fost create primele cluburi şi regulamente ce au transformat sportul într-o competiție organizată regulat. Marea Britanie a contribuit la dezvoltarea sportului prin promovarea, mai ales, a jocurilor cu mingea şi a celor nautice (înot, canotaj). Prin imperiul maritim extins la nivel global, şi-a exportat valorile culturale, inclusiv sportive. Sub influenţă britanică, au fost înființate cluburi în aproape toată lumea, în special de fotbal şi criket. Fotbalul a devenit un sport popular în multe ţări din Europa şi America Latină, iar în SUA, Australia, Noua Zeelandă şi Africa de Sud, au apărut variante ale acestui joc (fotbal american, fotbal australian, rugby). În schimb, cricketul s-a impus în coloniile din Caraibe, Africa, Australia şi Asia de Sud (India, Sri Lanka, Pakistan).
Şi SUA s-au transformat într-o forţă generatoare de sporturi, practicate ca activităţi organizate. Jocul cu mingea, preluat sub forme variate de la imigranții europeni, s-a diversificat şi a evoluat, în SUA, în sporturi precum volei, baschet sau baseball, răspândite peste tot în lume. La globalizarea sportului modern a contribuit şi Franța care s-a implicat în înființarea unor competiții de anvergură mondială, derulate regulat. Astfel, din inițiativă franceză au rezultat sau au derivat cele mai importante evenimente sportive ale umanității (Jocurile Olimpice, Campionatul Mondial de Fotbal, respectiv Formula 1). Un rol major l-au avut şi încă îl au competițiile olimpice dată fiind forţa lor de a integra, în cadru organizat, sporturi mai noi sau mai vechi, de vară sau de iarnă, originare nu doar din Occident (ciclism, schi, patinaj, hochei, yachting, surfing etc.), ci de pe întreaga planetă (judo, karate, taekwondo, polo etc.).
Democratizarea sportului
Aşa cum se poate observa, sportul modern s-a dezvoltat în spaţiul democrației occidentale. Sportul reprezintă o modalitate prin care se exprimă civilizația occidentală la nivel mondial, pe fondul redescoperirii, în Epoca Modernă, a valorilor greco-romane culturale şi politice (prin formarea democrației şi a clasei de mijloc). Implicit, s-a produs o revalorizare a sporturilor din Antichitate, respectiv a competițiilor olimpice şi a jocurilor cu mingea. Occidentul modern a organizat sportul ca activitate separată de puterea statală, excluzând ingerința politică, şi a conservat efectul acțiunii creștinismului prin eliminarea violenței fizice. Spre deosebire de jocurile din trecut, Occidentul a modelat sportul ca activitate socială desfăşurată pe baze democratice: accesibilitate (oricine poate participa), egalitate (tuturor li se aplică aceleași reguli) şi corectitudine (toți au parte de un arbitraj obiectiv).
Occidentul şi-a asumat, prin sport, misiuni fundamentale de ordin civilizaţional: combaterea inegalităților şi discriminărilor, respectiv promovarea corectitudinii. S-a format un cult al fair-play-ului având la bază respectul adversarului, sancționarea severă a violenței şi dopajului, stimularea revanșei strict în cadru sportiv, egalizarea șanselor inclusiv în plan financiar prin suprataxarea cluburilor bogate în favoarea celor sărace etc. Pentru susţinerea obiectivelor sportive, s-a elaborat un cadru legal în temeiul căruia s-au creat instituţii (comisii, tribunale) cu atribuții la nivel mondial, s-a dezvoltat infrastructura şi s-a valorificat avantajul tehnologic prin introducerea arbitrajului video pentru a asigura corectitudinea deplină. Din partea Occidentului, deschis cooperării, democratizarea sportului s-a manifestat şi prin atitudinea sa favorabilă faţă de statele autoritare, acceptate la competiții, inclusiv ca organizatori.
Beneficiile sociale
În Occidentul democratic, sportul a devenit o soluție culturală de structurare a societăţii pe multiple criterii şi un cadru ce permite exprimarea pașnică a tensiunilor (etnice, religioase etc.). Prin sport, cetățenii îşi pot afirma nemulțumirile, fiind suficientă doar participarea lor, nu şi obţinerea victoriei, mai ales că îşi pot lua revanșa în caz de înfrângere. Pe fondul globalizării, sportul facilitează interacțiunea culturală dintre state şi națiuni, inclusiv prin intermediul turismului specific care i se asociază. Datorită limbajului universal şi valorilor lui nobile, sportul este asumat facil de cetățeni indiferent de regimul politic din ţările lor. Pentru Occident, sportul s-a transformat într-un instrument soft-power mai eficient decât cel politico-militar sau economic, deoarece reprezintă o modalitate de persuasiune culturală nesusceptibilă de ingerință în afacerile interne sau de alterare a identității colective.
Sportul integrează cultural spații geografice diverse, fiind un instrument de uniformizare în sens pozitiv şi cu aplicare globală. Trecând peste bariere culturale, poate elimina tradiții retrograde, modificând raporturile sociale dintr-o comunitate (de exemplu, susţinerea egalității sportive poate schimba raporturile de gen). Influențează mentalități la nivel individual, datorită asumării regulilor sportive de către fiecare practicant, care îşi modelează caracterul conform principiilor sale democratice, bazate pe performanţă şi corectitudine. Globalizarea sportului a deschis faţă de Occident inclusiv statele reticente în raport cu valorile lui, prin participarea sau chiar organizarea de competiții. Datorită posibilităților oferite, pentru mulți tineri din zonele subdezvoltate, sportul este o cale de a prospera şi a se integra în Occident (în special, prin naturalizare), devenind veritabili ambasadori ai diversității culturale.
Riscuri asociate
Au existat şi încă există regimuri care au conștientizat rolul multifuncțional jucat de sport ca fenomen social, astfel că au decis să îl folosească în scopuri politice. Statele autoritare, în special totalitare, au exploatat sportul ca instrument propagandistic. Aceste regimuri au utilizat sportul pentru a-şi promova valorile şi a-şi clama pretinsa supremație ideologică, chiar şi în raport cu Occidentul democratic. Politizarea sportului l-a expus ingerinței guvernelor care i-au erodat principiile democratice, prin intervenția lor în a influența organizarea şi rezultatele competițiilor (inclusiv, prin dopaj). În prezent, un risc major îl constituie acţiunea unor actori statali (regimuri dictatoriale) şi non-statali (mafia pariurilor) care se folosesc de sport pentru realizarea unor interese geopolitice, respectiv de criminalitate organizată. Acești actori apelează la coruperea factorilor decizionali sau a sportivilor.
Pe fondul progresului, s-a dezvoltat o societate de consum în care sportul riscă să devină mai mult o afacere, dependentă inclusiv de aranjamente generatoare de corupție, iar mai puţin un exercițiu fizic şi un mod de recreere pentru populație. Excesul de timp liber, survenit în contextul prosperității generale, este consumat printr-o abordare relaxată a sportului, în principal ca spectacol, şi în secundar, ca exercițiu fizic. S-a redus şi interesul cetățenilor pentru participarea ca spectatori la competiții sportive, aceștia optând pentru a le vizualiza sau practica prin intermediul tehnologiei (e-sports). Consumerismul promovează fitness-ul ca alternativă, prin revalorizarea idealului antic de sănătate fizică şi frumusețe. Însă fitness-ul este doar o metodă individuală de a arde caloriile în exces ale societăţii de consum, cu grad scăzut de socializare, comparativ cu sporturile de echipă.
Abstract
Once the Greco-Roman cultural and political values rediscovered, modern sports have emerged and developed in the West. Sport is an expression of the Western civilization and it is actually based on its democratic principles. Therefore, the globalization of sports furthers the spread of democracy worldwide.
Autori: F.B. Suciu și prof. univ. dr. Ionel Muntele (Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi, Facultatea de Geografie şi Geologie)
