Declinări parțiale pentru o nouă gramatică teoretică aplicată practicii cotidiene în activitatea de intelligence
Planificarea este percepută ca un subiect eliptic și dificil de stabilit. Și aceasta pentru că teoria sa se inspiră din mai multe discipline și nu are canoane care să fie larg împărtășite. Prin urmare, scopul acestui articol este de a schița limitele domeniului, precum și de a aborda unele dintre cele mai problematice aspecte cu care se confruntă planificatorii atât ca teorie, cât și la nivelul practicii cotidiene.
Chestiunea centrală în jurul căreia se articulează tematica propusă privește rolul pe care îl poate juca planificarea în dezvoltarea unei instituții publice performante și în limitele firești ale unui sistem de tip democratic. Accentul nu va cădea pe prezentarea sau dezvoltarea unui model al procesului de planificare. Mai interesantă este, pentru început, surprinderea unora dintre influențele de tip contextual sau istoric, a motoarelor sau frânelor axiologice ori a oportunităților strategice în măsură să confere identitatea planificării, precum și să modeleze capacitatea planificatorilor, cât și a celorlalți actori instituționali, de a inf luența mediul intern și domeniul specific de activitate.
Dezbaterile definesc teoria
Din start precizăm că nu rezonăm cu cei care își fac intrarea în orice subiect cu lamentări privind așa-zisa „lipsă a unei definiții unanim acceptate”. Fetișul unanimității nu își are locul și nici măcar nu mai este de bon ton în numeroase discipline. Cu atât mai mult, în ceea ce privește ideile, înregimentarea gândirii în spatele unei comode unanimități reprezintă o abandonare voluntară a autonomiei intelectuale, o achiesare nu neapărat conștientizată ca atare la roluri și forme de manifestare specifice mai degrabă unei perioade demult depășită. În schimb, a documenta și a reda critic harta dezbaterilor constituie o modalitate, mai fidelă și mai onestă din punct de vedere intelectual, de reliefare a conținutului, stadiului și cursului de evoluție a cunoașterii și a teoriilor specifice unui anumit domeniu.
În acest context, admitem că subiectul planificării se dovedește foarte alunecos, iar definițiile sunt fie frustrant de tautologice, fie rudimentare până la dezamăgire. Există câteva explicații pentru această precaritate gnoseologică. Mai întâi, din punct de vedere al științelor politice, o parte importantă a întrebărilor referitoare la planificare pot fi incluse în problematica mai largă privind rolul statului în transformarea societății. Subsecvent, teoria planificării se suprapune cu teorii ale diferitelor discipline ale socialului, ceea ce face dificil de limitat aria sa de relevanță. În al doilea rând, din punct de vedere al analizei organizaționale, limita dintre planificatori și unele categorii profesionale «înrudite» cum ar fi manageri instituționali sau de proiect etc. nu este una care să împartă taberele în mod definitiv și mutual exclusiv.
În fapt, planificatorii nu se ocupă doar cu planificarea (ci și cu evaluarea, bugetarea ș.a.), iar cei care nu sunt în mod explicit planificatori întreprind adesea demersuri ce pot fi sumate planificării (organizarea activităților etc.).
Eșecul de a distinge într-o manieră clară sarcina specifică a planificării de cea aparținând diferitelor forțe statutare sau profiluri funcționale ale unei instituții face dificil de recunoscut ceea ce trebuie și ceea ce pot face concret planificatorii.
Întrebarea esențială nu obține un răspuns concret: cine anume proiectează, construiește, manageriază sau reformează o instituție?
Adesea, acesta este terenul pe care omnipotente teorii ale planificării se ciocnesc de mult mai modeste, dar inconturnabile constrângeri ale practicii cotidiene a planificării. În al treilea rând, domeniul cunoaște un clivaj important între ontologie și procesualitate, între cei care îl definesc pornind de la obiectul sau conținutul său (ex.: ce este un plan, ce rol îndeplinește) și cei care pun accentul pe metodă (cum trebuie întocmit, care sunt soluțiile de implementare etc.). Rezultă, astfel, două seturi mari de problematici și priorități care, în lipsa unei înțelegeri aprofundate, fac dificilă o abordare integrată și coerentă a planificării.
În fine, numeroase discipline (precum economia, spre exemplu) beneficiază de o serie de metodologii care le sunt specifice. În cazul planificării, metodologiile sunt împrumutate din mai multe domenii, ceea ce face ca baza sa teoretică să nu poată fi derivată din instrumentele analitice utilizate. Astfel, planificarea este cel mai adesea definită mai degrabă printr-un interes specific împărtășit în spațiu și timp, prin angajament față de instituție, față de comunitate și prin orientare pragmatică spre practica profesională.
Teoria luminează practica
Toate aceste „dezacorduri” referitoare la scopul și natura planificării, precum și problemele întâmpinate în identificarea și definirea concretă a planificatorului, constituie tot atâtea nu obstacole, cum ar considera cei porniți în căutarea unanimităților pe terenul cunoașterii, ci intersecții epistemologice în sintetizarea și delimitarea unui conținut adecvat pentru o teorie specifică și o practică instituțională viabilă.
Totuși, în numeroase cazuri întâlnim «practicieni» cu atitudini prețios și profund disprețuitoare față de «caracterul abstract» al teoriei planificării. Aceasta se traduce direct în ignorarea sau desconsiderarea bazei teoretice, atitudine e drept întâlnită și în alte discipline. Astfel, cea mai mare parte a oamenilor de afaceri nu este, în general, familiarizată cu științele economice; iar liderii diverselor comunități nu se interesează aplicat de teoretizarea socialului.
Ca activitate practică, planificarea se distinge, totuși, de alte activități prin ambiția de a previziona consecințele acțiunilor sale. Planificatorii, dispun de mai multe tipuri de instrumente analitice specifice, dar majoritatea acestora reprezintă forme mai mult sau mai puțin evoluate de valorificare și extrapolare a experienței anterioare și, respectiv, proiectare a acesteia în viitor. Iar în munca de zi cu zi, baza este dată mai mult de intuiție decât de elemente teoretice explicit conștientizate.
Totuși, o astfel de intuiție poate fi considerată teorie deja asimilată, interiorizată. În această situație, putem vorbi despre o cunoaștere profesională „acumulată”, în care integrarea „lecțiilor învățate” se cuplează natural. Rezumând, teoria poate lumina practica și, deși mulți practicieni ai domeniului se raportează la teoria planificării ca la o referință educativă inertă și condamnată la irelevanță în fața «pragmatismului» activității profesionale, aceasta permite tocmai considerarea limitelor și condițiilor acestui pragmatism.
Preocuparea pentru abordarea teoretică a planificării nu este doar o îndeletnicire intelectualistă condamnată la rostirea de «vorbe frumoase» undeva la marginea domeniului ori la legitimarea «științifică» sau «teoretică» a producțiilor de gen, mai mult sau mai puțin inspirate, ale practicienilor. Dimpotrivă, dacă este corect asimilată cu complexitatea și zonele ei de incertitudine atunci contribuie la definirea domeniului și creșterea eficienței activităților practice întreprinse în acest cadru. Astfel, intersecțiile și dezbaterile despre care aminteam mai sus ca exemple ce nu au ambiția de a epuiza lista constituie tocmai asemenea zone de interogare pe care atât planificatorii, cât și cei cu care aceștia conlucrează, trebuie să le aibă în vedere dacă doresc o reală îmbunătățire a eficienței activității.
Precondiții pentru o gramatică teoretică integrată practicii cotidiene
Dezbaterile definesc teoria, iar teoria luminează practica. Aceasta este, rapid spus, situația ideală, dar atingerea ei este jalonată de câteva precondiții de bază.
Mai întâi, avem în vedere faptul că actul de luciditate profesională poate, și chiar trebuie să contribuie la „revizuiri” periodice, iar sub acest unghi, dezbaterea unor subiecte aparent «evidente», precum cele de management, planificare, intelligence etc., este perfect firească.
Presiunea idealizărilor dogmatice trebuie, de asemenea, să scadă: nici prin planificare integrată, nici prin intelligence nu reinventăm roata. Realizăm, cel mult, o necesară și indispensabilă sincronizare cu evoluții ale referințelor profe-sionale în mediul de securitate euro-atlantic de care aparținem și în care evoluăm.
Artificiile ideologice trebuie să fie marginalizate: nu este utilă și nici de dorit căutarea de Definiții (cu majusculă), de adevăruri cu pretenții de universalitate pe care mai apoi un întreg sistem să le asimileze mecanic. De asemenea, marile butaforii hieratice trebuie abandonate: un profesionist nu mai poate susține închipuite voievodate hagiografice, precum omnisciența, omniprezența ori omnicompetența instituțională a planificării sau vreun specific al acesteia dat de etnogeneza car pato – danubiano – pontică . Pentru Serviciu, noua planificare a activității de intelligence pornește, în primul rând, de la faptul că România nu mai poate fi înțeleasă în cheia citadelei asediate și abandonate în calea „tuturor răutăților”, ci mai curând ca o piesă a unui vast mozaic policrom al civilizației europene și euro-atlantice.
Nu în ultimul rând, ne declarăm deloc descurajați de recurența unor aprecieri construite în jurul argumentației „formelor fără fond” și nici nu trăim cu entuziasmul iluzoriu al soluției miraculoase (a se citi „panaceu”) ce dă, peste noapte, răspunsul la toate căutările anterioare. În fond, integrarea selectivă a tuturor acumulărilor pozitive este cheia valorificării și remodelării culturii instituționale. Primele biserici creștine s-au clădit cu pietrele templelor păgâne…
Crede și cercetează despre repere sistemice și „imperative eretice”
Orice (r)evoluție se întemeiază pe tehnici specifice prin care este schimbată ordinea prestabilită dintr-un domeniu fundamental: societate, economie, științe, religie etc. Revista în paginile căreia își găsește locul acest articol este una de Intelligence, domeniu care nu este nici el ocolit de periodice „revoluționări”. Ultima, în curs, ar fi cea care peste ocean este botezată chiar «Revolution in Intelligence Affairs». Aplicând un dublu mutatis mutandis, formula este justă și pentru părțile subsecvente activității de intelligence (inclusiv planificarea), precum și traversând înapoi Atlanticul în ceea ce privește agențiile europene de informații.
Coborând în plan național, menționăm faptul că la nivelul Serviciului Român de Informații este aplicată o nouă concepție de planificare integrată care dispune, pentru implementare, de un întreg sistem instituțional dedicat. Sintetic prezentat, modelul integrează o serie de repere clasice, precum cele referitoare la planificare, programare și bugetare, interconectate sistemic, cărora le adaugă o componentă specifică de evaluare. Adaptarea este cu atât mai necesară cu cât activitatea de intelligence implică realizarea unor ample și complexe analize și prognoze ale dinamicii mediului de securitate, în măsură să funda-menteze proiecția pe termen mediu cu privire la obiective de îndeplinit, capabilități ce urmează a fi dezvoltate și operaționalizate, corelat cu resursele estimate a fi disponibile. Sunt asigurate, astfel, premisele pentru o dimensionare realistă a obiectivelor și acțiunilor ce pot fi asumate, dar și pentru o evaluare calitativă a rezultatelor și eficienței îndeplinirii acestora.
Ar mai putea fi amintit faptul că modelul de planificare integrată evocat este racordat la evoluțiile recente ale managementului la nivelul practicilor euro-atlantice în domeniu, precum și la realitățile contextului instituțional propriu și ale sistemului de securitate națională. Însă, atuul principal îl reprezintă configurarea acestuia pe principii organizaționale care să permită un grad real de adaptabilitate, bazat pe asigurarea condițiilor pentru luarea în considerare a ideilor și strategiilor emergente la nivel instituțional. Este esențial ca sistemul să admită, în interiorul propriei dezvoltări, puncte de vedere alternative, să recenzeze propuneri de optimizare, să permită problematizările sau chestionarea posibilelor opțiuni și, mai ales, să nu descurajeze manifestarea firească a inteligenței și creativității. Acesta este «imperativul eretic» al oricărui sistem sau actor al acestuia care caută să nu se anchilozeze în mulaje procesuale sau structurale rigide, ci, dimpotrivă, are drept obiectiv modernizarea și adaptarea la evoluția mediului în care operează.
Prin funcția sa integratoare, planificarea poate și trebuie să devină un instrument de gestionare a complexității și granularității unei instituții flexibile de intelligence.
Autori: Constantin Vardianu și Iulian Diculescu
