Poate cea mai importanta particularitate a activității serviciilor de informații constă în volatilitatea mediului în care operează, ceea ce implică, în mod inevitabil, un grad mai mare sau mai mic de incertitudine.
La rândul său, incertitudinea este un concept corelat în mod obligatoriu cu riscul, care reprezintă, în cea mai simplă accepțiune, nesiguranța asociată oricarui rezultat.
Spre deosebire de risk avoidance, care presupune prevenirea pierderilor, risk management, în majoritatea accepțiunilor acestei sintagme, privește metodele/ mijloacele prin care este gestionată incertitudinea, ca bază majoritară a factorilor de risc.
Filiația între studiile de securitate și cercetările științifice din sfera activităților private, este exemplificată de existența intelligence-ului competitiv, în afara căruia este dificil de conceput orice strategie aplicabilă în cadrul domeniului conex managementului riscului. În acest context, realitatea actuală imprimă un caracter dinamic procesului de competitivitate, companiile trebuind să manifeste capabilitatea de anticipare a schimbării, de cunoaștere a mediului în care operează, precum și de analiză și prognoză, transformând datele brute avute la dispoziție în produse de intelligence pe baza cărora sunt luate deciziile stategice.
Intelligence-ul competitiv asigură funcția de Early Warning asupra amenintarilor și oportunităților, iar aceasta este liantul cu managementul riscului, în sfera problematicii securității, traducându-se prin derularea acțiunilor de monitorizare sistematică a unui set de indicatori specifici, care furnizează informații cu privire la modificările/abaterile înregistrate în cadrul comportamentului normal, previzibil, al adversarului. Așadar managementul riscului presupune înlăturarea factorilor care se interpun atingerii obiectivelor strategice, prin crearea unui mecanism capabil să ofere permanent o radiografie exhaustivă a mediului de securitate, prin punerea în aceeași ecuație a tuturor variabilelor interdependente, în oglindă cu identificarea vulnerabilităților proprii.
Clasificarea riscurilor. Terminologie
Riscul este indisolubil legat de prezența omului într-un anumit spatiu, capabil de a conștientiza cauzele și consecințele fenomenului aleator, dispunând, totodată, de liber arbitru. Acest fapt implică un proces educațional, în acord cu structura psiho-socială și culturală a societății în cauză, în paralel cu implementarea unui pachet de măsuri adecvate de diminuare a pericolului, ca scop al unui management eficient al riscului.
Din orice perspectivă însă, riscul este o percepție subiectivă asupra unei realități probabile. Studiul de percepție a fenomenelor de risc constituie o altă preocupare esențială și constantă în domeniul analizei riscului, prin faptul că percepția evenimentului periculos reprezintă un indicator esențial în managementul situațiilor de criză și adoptarea anumitor politici și strategii de reducere a pericolului (Sjöberg, 1987).
Cu toate că termenul de percepție a riscului s-a impus încă din anii 1970, sensul său ramâne confuz. Această confuzie provine din faptul că un “risc” presupune o probabilitate de producere a unui eveniment și nu un eveniment în derulare (Brehmer, 1987).
Orice sistem, indiferent de mărime sau natură, contine o anumită vulnerabilitate potențială. Aceasta este în funcție de capacitatea sistemului de a reacționa la modificarea condițiilor de mediu extern și intern, fiind condiționată de relația dintre senzitivitate și adaptare, în condiții de expunere.
Riscul, privit din punctul de vedere al unei analize sistemice, ca element al mediului în care acționează acel „ansamblu structurat de elemente care își menține granița față de mediu” (statul sau actorul non-statal) și factor de interacțiune cu acesta din urmă, constituie principalul concept de analiză, efectele pe care această interacțiune constantă între risc și mediul de intelligence (ca exponent al factorului statal sau non-statal) conturează multiple abordări știintifice.
Dat fiind limitele epistemologice (cum că explicația funcționalistă nu este deloc o explicație, neidentificând mecanismele și procesele cauzale, ci o „radiografie” a sistemului) și ontologice (nepreocupându-se de natura societății) ale perspectivei funcționaliste, este necesară definirea condiționării reciproce risc mediu de intelligence sub forma unei relații asimetrice, complexe, de natură conflictuală cu eufuncții și disfuncții, care servește totuși menținerii ordinii sociale.
În cadrul abordării actuale generate de extinderea conceptului de cunoaștere prin înglobarea unor domenii noi, se identifică ca palier aparte de cercetare, cunoașterea pentru securitate națională knowledge intelligence.
Aceasta este definită ca un proces cognitiv complex de reflectare obiectivă, prin raportare la diferențierea originală, evaluare și analiză a actelor, evenimentelor, faptelor, stărilor și fenomenelor de interes și stabilirea caracteristicilor și interacțiunilor dintre acestea, desfășurată de personal specializat, în scopul identificării disfuncțiilor, vulnerabilităților, factorilor de risc, amenințărilor, stărilor de pericol și posibilelor agresiuni, la adresa valorilor, intereselor și necesităților de securitate.
În secolul XXI, lumea globală pretinde o altă raportare la informație, aceasta căpătând o plus-valoare datorită parcurgerii fluxului de extracție de către un anumit administrator, distribuirii către un anumit tip de elită intelectuală ce impune proprii parametrii de validare datorită utilizării ca premise pentru actul politic, cu respectarea criteriilor fiziologice ale democrației actuale.
Identificarea și analizarea factorilor de risc sunt interconectate cu capacitatea de rezistență la schimbare a sistemelor. Rezistența la schimbare se traduce printr-o evaluare corectă a relației evoluție structură sub impactul șocurilor, ca urmare a acumulării de tensiuni interne și/ sau a instabilităților externe sistemului.
La nivel organizațional, managementul modern se bazează pe abordarea pe baza unor modele unanim recunoscute, exprimate prin standarde internaționale (de exemplu, sistemul de management al calității prezentat în familia de standarde internaționale ISO 9000). În cadrul acestor modele este inclus sistemul de management al securității informațiilor (familia de standarde ISO 27000) prin care se instituie un proces de identificare și evaluare a amenințărilor și vulnerabilităților, de estimare și tratare a riscurilor, reunite sub numele de „management al riscurilor de securitate”.
Adâncirea polarizării sociale și economice cu efecte catastrofale între state și regiuni, implicarea insuficientă și acțiunea asimetrică a organizațiilor internaționale, precum și incapacitatea de a se plia fenomenului globalizării ar putea conduce la accentuarea instabilității globale.
Dezvoltarea unor noi structuri de securitate impune întărirea instrumentelor de cooperare regională pentru a reduce sau chiar anula amenințările existente și a le preveni pe cele în curs de apariție. Din această perspectivă, alianțele și înțelegerile regionale vor rămâne trăsături ale politicii internaționale viitoare, chiar dacă ele se vor adapta noilor circumstanțe.
Dimensiunea politică influențează decisiv starea de risc și se referă la structura politică, nivelul de organizare și apartenența la structuri statale sau districtuale.
Această accelerare fără precedent a schimbărilor și adâncire a decalajului dintre cei dintâi și cei din urmă poate amenința fragila guvernare a instituțiilor. Confruntați cu acest cadru asimetric și dinamic, profesioniștii din domeniul informațiilor vor fi chemați să evalueze mediul de securitate marcat de competiția regională, economică, a resurselor, dar și de cea ideologică.
Într-un mediu multidimensional (economic, social, tehnic, informațional) caracterizat prin interconexiuni complexe și dinamică ridicată, propunerea unei soluții de securitate este valabilă pentru o perioadă redusă de timp. În aceste condiții valabilitatea soluției este determinată de cunoașterea și mai ales, controlul variabilei complexe „risc”, în timp cvasi-real.
“Cunoașterea”, ca atare, va deveni o “armă” de apărare împotriva riscurilor, ale noilor vulnerabilități ce vor apare cu siguranță în societatea deceniilor viitoare.
Riscuri și amenințări în relația dintre individ și societate
Noțiunile de individ și societate nu pot fi tratate separat, ele fiind interconectate în toate planurile vieții. O societate fără ordine nu există. Fără structură, ierarhie, norme, legimitate, și chiar libertate, nu se poate vorbi despre evoluție. “Libertatea” dezordinii nu înseamnă altceva decât potențarea coeficientului de stres al individului prin intermediul angajamentelor nerespectate, sau neasumate, sau de fenomene necontolate.
Normele sociale sunt creația colectivității, sunt rezultatul interacțiunii sociale ca urmare a nevoii soluționării unor probleme sociale. O soluție devine, prin validarea rezolvării unei situații, normă în momentul în care este impusă de un grup suficient de reprezentativ din cadrul colectivității în care este resimțită necesitatea respectivă. Încălcarea normei sociale de către individ poate atrage excluderea, în diferite grade, a respectivilor din comunitate, și chiar disoluția grupului în cazurile de dezorientare sau schimbare socială semnificativă (anomie).
În acest context, se poate defini din punct de vedere sociologic noțiunea de corporație. Aceasta reprezintă o formațiune dezvoltată pe verticală, integralistă, transparentă, bine delimitată și bazată pe dinamica activității sociale, capabilă să penetreze mai multe clase sociale, solidare și conștiente în virtutea funcției pe care o îndeplinesc.
Evoluția pe care o societate o poate înregistra se bazează, în mare măsură, pe capacitatea de adaptare la mediu prin cultura (ansamblul comportamentelor, a reprezentărilor temporale, spațiale și materiale și procesul de transmitere sociala a acestora).
Învățământul, sănătatea, asistența socială, sistemul asigurărilor sociale, juridic, de securitate, apărare și ordine publică sunt componente majore ale acestei interfețe care servesc drept catalizator social, având o funcție importantă în menținerea coeziunii sociale și a capacității de efort a națiunii (în fața dezastrelor, a războaielor, a crizelor, etc.).
Pentru a avea succes, reforma unei societăți trebuie să fie integrală, derulându-se, simultan și ca parte din întreg, pe dimensiunea economică, spirituală, juridică și politică, asigurând, în aceeași măsură, așezarea statului pe principiile competențelor, care generează instituții și elite organice.
Cele doua pârghii prin care ordinea socială este protejată de imixtiunea anormalului politic sau personal în economie țin de principiul democratic al accesului la putere și de cel al birocrației care stă la baza raționalizării administrației. Totuși, nu poate fi eliminată și trebuie luată în calcul, în cadrul analizei de risc, posibilitatea de apariție a unor mutații disfuncționale care pot apărea la nivelul raționalității instrumentale în cadrul mecanismului democratic.
Administrația birocratică modernă posedă elemente indispensabile necesităților de raționalizare a capitalismului, respectiv: precizie, disciplină, rezistență, stabilitate toate decurgând din caracterul formal, structurat riguros, loialitate cultivată, disjuncția categorică de interesul particular; calități raportate la nevoia de predicție și planificare capabile să asigure infrastructura organizatorică a activității agentului capitalist modern.
Relaționarea perceptuală cu evenimentele de risc
Reacția la risc, prin adoptarea unor modalități noi de adaptare la mediu în vederea reducerii pagubelor cauzate de hazarduri, este diferită de la individ la comunitate:
– pentru individ, procesul de estimare a eficienței economice a unei metode de adaptare la risc este în funcție de factorul timp perceput, în funcție de raportul dintre avantaje și pierderi potențiale și de măsura în care există alternative.
– pentru comunități, selectarea unui anumit mod de adaptare la mediu este în funcție de gradul și modul de percepție a hazardului de către indivizii care compun comunitatea, de alternativele și eficiența economică a zonei, influențată de stabilitatea și eșafodajul puterii politice.
Teoria intelligence-ului. Delimitări conceptuale
Evoluția și dezvoltarea societății umane, a noilor teorii știintifice și a tehnologiei informației au dus la modificări importante și transformări controlate și adaptative asupra domeniului intelligence, mai ales asupra proceselor și sistemelor de intelligence.
Aceste evoluții au determinat și determină în continuare reașezari obligatorii în procesele de exploatare a informațiilor din surse deschise și închise, astfel încât creșterea volumelor informaționale din surse deschise, dar, mai ales creșterea ponderii acestora în procesele de intelligence, pâna la procente neverosimile acum câțiva ani, au determinat centrele de cunoaștere statale ori corporatiste, care au anticipat valențele utilizării cunoașterii ca pe un avantaj competitiv, să întreprindă măsuri extinse și eficiente cu scopul reconceptualizării modului de abordare a activităților de intelligence, prin prisma a noi modele sistemice.
În ultimii ani, aplicarea metodelor moderne de management al informației și cunoașterii și abordarea dezvoltării prin utilizarea sistemelor deschise au devenit factori determinanți ai competitivității oricărei entități organizaționale.
În plan global s-a produs o mutație dinspre zona geopolitică spre cea geoeconomică, abilitatea statului constând acum în gestionarea cunoașterii la nivel strategic pentru consolidarea sectorului administrației publice, al economiei, al educației, al cercetării și al bunăstării sociale. Apariția paradigmei deschiderii a determinat reconsiderări importante din partea serviciilor de informații referitoare la capacitatea de a gestiona o „cultură a deschiderii” și de a valorifica rezultatele acesteia.
Căutările și eforturile cercetătorilor presupun la ora actuală o conjugare a eforturilor de cunoaștere și exploatare a informațiilor prin proiectarea și administrarea unor capabilități compuse din meta-rețele de cercetare-dezvoltare, educare și inovare, conectate prin cadre parteneriale la nivel național și global, pe spațiul informațional, reprezentat de sursele deschise.
În acest context, ar fi necesară redefinirea domeniului informațiilor prin intermediul conceptului intelligence, încercând să identificăm un model evolutiv, care să exprime o viziune dinamică și sistemică a acestuia, în consonanță cu evoluția și dezvoltarea noilor teorii științifice, restructurând procesele de intelligence prin prisma teoriilor rețelelor sociale modificate sistemic prin interacțiunea inevitabilă cu tehnologiile informaționale. În acest sens, eforturile trebuie să se îndrepte către conceptualizarea și proiectarea unui model de intelligence cu identitate și specificitate organizaționale, întrucât pe de o parte, reprezintă o premisă a integrării în NATO și UE, iar pe de altă parte, constituie o premisă indispensabilă competitivității. De asemenea, pentru a fi o proiecție de succes, înainte de toate trebuie să înțelegem cadrul în care acționăm ca jucători locali în spațiul global.
În același timp, orice demers organizațional trebuie să ia în calcul construcția unui nou model de intelligence pornind de la concepte și nu de la crearea de structuri și reguli, fapt ce presupune un tip de hartă mentală aptă să confere flexibilitatea cerută de adaptarea în timp real dintr-un mediu competițional dinamic. Avem nevoie să înțelegem rolurile, misiunile, componentele și funcțiile domeniului intelligence actual și, în special, să identificăm și să separăm „conceptual” atributele fundamentale și complementare ale activității intelligence, văzută din punct de vedere holistic, atât la nivel național, cât și organizațional, luând în calcul faptul că vechile principii și procese au început să se dilueze, neexistând astăzi o distincție clară între:
– extern și intern; pe scurt, acest fapt este o consecință a fenomenelor legate de emergența rețelelor sociale, practic, la orice nivel; se poate consulta lucrarea discursivă a lui Castells în această problemă, între:
– strategic și tactic un factor determinant în această privință îl constituie adoptarea, critica și extinderea modelelor de tip OODA (John Boyd), PDCA (W. Edwards Deming), etc., între:
– colectare și analiză-conform datelor specialiștilor doar 10% din informația colectată este analizată, motiv suficient de clar și întemeiat de a sesiza că fie rămânem prizonierii unei clasificări, fie evadăm în eficiență; rata de multiplicare a informației nu o putem stăvili câtă vreme am adoptat globalizarea mijloacelor informaționale și libertarea de utilizare a acestora, precum și între informații și intelligence-inserarea cunoașterii alături de informație ar conduce relativ lent la acest efect. Cu „moderatorul de reacție” reprezentat de concurență se cere însă un potențial de inovare adecvat și acesta nu mai permite, în fapt, viața liniștită și plăcută a reducerii activității de informații la informația ca produs. Este nevoie nu doar de informația ca proces, ci de informația ca mijloc de cunoaștere și de gândire strategică.
Necesitatea căutării, adaptării și consolidării unui model românesc de informații presupune existența și integrarea eforturilor științifice în toate domeniile care contribuie la nașterea și dezvoltarea „științei politice a guvernării”, dovedind numai nevoia acută a coordonării, valorificării și optimizării maximale a tuturor resurselor umane ale națiunii la nivel strategic. Aceste activități ar trebui să se desfășoare în Era Informațională după reguli, metodologii și paradigme noi, diferite de cele ale perioadelor anterioare (secolul al XX-lea, „războiul rece” etc.).
Această stare de lucruri nu este indusă de dorința de a fi la modă, ci de o cerință specifică adaptării la noi niveluri de complexitate, rezultate din evoluția socio-umană. În cazul circumstanței din perioada „războiului rece”, fiecare stat din Europa de Est putea sta liniștit în CAER și trăi cu impresia că nivelul său pe un domeniu anume este în regulă. Ceea ce se omitea era standardul de comparație, care nu viza vreun mediu competițional extern respectivului spațiu; de acolo doar se procurau produse ori frânturi din proiecte corespunzătoare inovării disruptive prin diverse mijloace. Acum, acest fapt nu doar că nu mai este posibil, dar numai cei care au știut să își protejeze resursele necesare concurenței ce condiționează respectiva transformare pot spera la un statut de pe care să aibă sens a reclama un loc cât de cât confortabil în competiție; dimensiunea sine qua non într-un astfel de proces este capitalul intelectual văzut ca resursă a economiei intangibilului, nu produsul final tranzacționat în termeni tangibili și condiționat de primul.
Din acest motiv nu are sens să vorbim de revoluții, ci mai degrabă de detectarea acelei cunoașteri necesare pentru a face față efectelor factorilor latenți ai evoluției ce se acumulează în riscuri pe care teoriile actuale dedicate fundamentării intelligence-ului le plasează în zona „unforeseen”.
Studiul trecutului îți oferă ușurința judecării unui anumit gest politic, estimarea exactă a efectelor unei reacții politice, dar nu trebuie uitat că analiza unei decizii trecute nu este făcută „la cald”, sub presiunea faptelor și a timpului limitat de acțiune. Perspectiva prezentă oferă alte date, informații și alte interpretări; cel mai important aspect fiind cel al posibilității „judecării” efectelor unei anumite decizii. Ce poate părea „politically corect” pe termen scurt se poate dovedi eroare cu efecte profunde pe termen lung.
Robert J. Sternberg comprimă, în teoria sa asupra intelligence-ului, cele trei fațete ale acestuia: componența, experiența și practica prin intermediul definiției de activitate mentală îndreptată în mod deliberat scopului de adaptare, selectare și armonizare cu elementele lumii înconjurătoare relevante pentru propria existență, concluzionând că intelligence-ul constituie modul în care individul se comportă în raport cu schimbările de mediu pe timpul vieții sale.
Nevoile specifice de intelligence rezultă din necesitatea prevenirii manifestărilor surprinzătoare ale mediului și a avertizării cu privire la posibilele consecințe, funcție de acțiunile în derulare, precum și a stabilirii deciziilor referitoare la activitățile pe termen lung și mediu.
Pentru a ne menține în sfera definițiilor date de specialiști, merită amintit enunțul dat de CIA, respectiv: „într-o exprimare simplă prin intelligence se înțelege cunoașterea anticipativă a lumii care ne înconjoară, preludiul deciziei factorilor decizionali în materie de politică din SUA, precum și al acțiunilor desfășurate de acești decidenți”.
Din punct de vedere social, intelligence-ul poate fi definit ca fiind procesul prin care o societate, o organizație sau un individ acumulează informații, le procesează, le evaluează (din mai multe surse, de preferință în cadrul unui proces încrucișat), le înmagazinează și le utilizează pentru a acționa, de cele mai multe ori în baza unei amprentări unice generate de înglobarea sensurilor legate de validitate, veridicitate, legitimitate a condițiilor de producere, canalul de circulație și indicațiile vizând obiectivele prestabilite.
Din considerațiile precedente putem identifica mai multe componente necesare unei segmentări a conceptului în discuție și fiecare dintre acestea necesită o analiză separată. Acestea corespund cu amprenta sa identitară (intelligence identitar), resorturile și mecanismele ce reprezintă capitalul său (intelligence capitalizat), relația cu unele concepte similare din alte state ca bază de compatibilitate necesară în alianțe (intelligence cooperativ/ de coaliție) etc. În fine, un astfel de demers completat prin influența teoriilor actuale asupra semnificației dinamice care a luat naștere din necesitatea fundamentării unei teorii a intelligence-ului impune, natural, ideea de intelligence academic.
Trebuie să ne fixăm, ca națiune, interese naționale vitale pe termen lung și nu dezirabile, în funcție de contextele internaționale de moment. Interesele naționale și politica externă a României trebuie gândite pe termen lung, astfel încât intelligence-ul românesc să poată acționa fără a mai suferi modificări de formă și de fond odată la câțiva ani.
În momentul în care nu se va mai alege soluția celui mai mic numitor comun, critica constructivă nu va mai fi întâmpinată cu suspiciune, iar opinia alternativă nu va mai fi considerată „deviantă” (câteva dintre capcanele gândirii de grup), atunci putem spune cu adevărat că intelligence-ul românesc a evoluat, fiind capabil de flexibilitate și adaptabilitate sporită. O altă condiție esențială a modernizării, care de această dată nu ține de servicii, ci de factori legislativ-politici, este legislația. Cooperarea și competiția, performanța și recunoașterea socială nu se pot obține în condițiile unor legi de acum 18 ani.
O altă problemă ce constituie o piedică în calea flexibilizării și capacității sporite de adaptare a serviciilor este cea a rivalității dintre mediile academice (cercetarea științifică) și profesionistul în intelligence, rivalitate ce nu face decât să încetinească procesul de modificare a mentalităților, de îmbunătățire a calității dezbaterilor de profil.
Autor: Oana Ciobanu
