Colonel Gheorghe Ioan Popescu, Şeful „Frontului SUD” al Serviciului Special de Informaţii

Ofiţerul de informaţii şi contrainformaţii al Serviciului Special de Informaţii col. Popescu Ioan a desfăşurat o activitate de cunoaştere informativă a aspectelor ce interesau siguranţa naţională a României în perioada celui de-al Doilea Război Mondial la nivelul omologilor săi din ţările situate în spaţiul geopolitic al Balcanilor.

Cea mai importantă activitate desfăşurată de col. Popescu va fi cea în calitate de şef al „Frontului de Sud” în perioada 1 noiembrie 1938 – 15 februarie 1944.

Ioan Popescu s-a născut la 27 octombrie 1897, ca fiu al lui Gheorghe şi Ecaterina, în localitatea Piteşti. A urmat şcoala primară între anii 1904 şi 1908 la Câmpulung Muscel, iar liceul la Ploieşti, în perioada 1909-1916. A intrat direct în şcoala militară de ofiţeri în anul 1917, apoi a fost repartizat ca ofiţer (comandant de pluton) la Batalionul de Vânători de Munte din Târgu Neamţ. A participat pe frontul operaţiunilor militare din perioada Primului Război Mondial, inclusiv la campania din Ungaria, de unde a revenit în ţară în luna noiembrie 1919, când a fost avansat la gradul de locotenent.

După mutarea la Câmpulung, apoi la o unitate de Vânători de Munte din Braşov, în anul 1926, a fost avansat la gradul de căpitan şi numit comandant de companie, iar în 1930 a fost trimis pentru a urma cursurile Şcolii Superioare de Război, pe care le termină în 1932. Până în anul 1934 este ofiţer la Batalionul 3 de Vânători de Munte Braşov, după care a fost mutat la Marele Stat Major, iar în anul 1937 a primit gradul de maior.

La 1 octombrie 1938 a fost mutat la Secretariatul general al Ministerului Apărării Naţionale, de unde va fi detaşat la serviciul Special de Informaţii. Împreună cu alţi 6-7 ofiţeri a participat la reorganizarea SSI după modelul Marelui Stat Major, adică: activitatea de căutare a informaţiilor, pe de o parte, şi studiul-evidenţa informaţiilor, pe de alta, deoarece până atunci munca era dusă pe ambele linii de un singur conducător, iar rezultatele erau modeste. Ofiţerii transferaţi la Marele Stat Major au fost întâmpinaţi de Mihail Moruzov, după care a urmat o perioadă de instruire pe funcţie.

Gheorghe Ioan Popescu – şef al „Frontului de Sud” al Serviciului Special de Informaţii

Ioan Popescu a fost numit, după 1 octombrie, şef al „Frontului de Sud”, funcţie în care, după studierea materialelor existente la preluarea funcţiei, a fixat trei categorii de ţări, în raport cu poziţia lor geografică faţă de ţara noastră şi posibilităţile de a ataca România. În raport de aceste considerente, şeful „Frontului” a stabilit trei categorii de chestionare cu privire la informaţiile militare ce trebuiau obţinute: informaţii amănunţite despre Bulgaria, Iugoslavia, Turcia şi Grecia; informaţii generale despre Peninsula Iberică şi Orientul Mijlociu.

Având acest potenţial informativ, „Frontul de Sud” urmărea evenimentele în legătură cu războiul din Balcani, semnalând atitudinea Bulgariei faţă de aliaţii din Axă, dispozitivul armatei greceşti, efectivele trupelor britanice debarcate în Grecia, lovitura de stat din Iugoslavia cu consecinţe de ordin politico-militar, şi atitudinea de expectativă a Turciei. De asemenea, semnala situaţia căilor de comunicaţii prin care trecea ajutorul anglo-american spre sudul URSS-ului, precum şi legăturile serviciilor de informaţii britanice cu Balcanii.

După 1940, o sarcină de mare răspundere care i-a fost încredinţată locotenent-colonelului Ioan Popescu, de către şeful SSI, Eugen Cristescu, a fost de a recruta şi instrui fiecare rezident în parte astfel încât, la plecarea în misiune, acesta să fie edificat asupra aspectelor concrete ce interesau Serviciul, în legătură cu ţara respectivă. Perioada de instruire era de 2-3 săptămâni. Ioan Popescu era trimis de Eugen Cristescu pentru a controla activitatea rezidenţilor ce lucrau în cadrul „Frontului de Sud”, precum şi pentru a le furniza instrucţiunile necesare în continuarea activităţii.

O misiune confidenţială la Madrid. Transmiterea unor propuneri de pace mareşalului Ion Antonescu

Fiind un foarte bun cunoscător al limbilor franceză, germană, italiană, engleză şi rusă, a efectuat unele călătorii în exterior: Bulgaria (1939), Portugalia, Germania şi Spania (1942-1943).

Activitatea desfăşurată de Ioan Popescu în Spania devine interesantă pentru istoria contemporană, îndeosebi după ce acesta se face mesagerul anglo-americanilor în transmiterea unor propuneri de pace mareşalului Ion Antonescu.

La jumătatea lunii noiembrie 1943, colonelul Ion Popescu din SSI s-a întâlnit, la Madrid, cu ambasadorul SUA, de la care a primit un mesaj forte clar şi concis „Statele Unite ale Americii au hotărât să acorde acest ajutor, atât în interesul României, cât şi al Americii, în această parte a Europei”. Pe baza informaţiilor de care dispunea ambasadorul, guvernul SUA considera că rezistenţa României pe frontul de Est nu mai putea dura mult, în sensul că „nu mai târziu de primăvara anului 1944, războiul va ajunge la graniţele României”.

Ca urmare, SUA dorea să se „evite purtarea războiului pe teritoriul României şi, îndeosebi, să înlăture ocuparea ei militară de către armatele ruse”.

În vederea realizării acestui scop, guvernul SUA solicita „ca România să se hotărască repede să înceapă negocieri cu Aliaţii (deocamdată cu reprezentanţii SUA)”.

Colonelul Ion Popescu a înţeles că „America este interesată ca România să nu intre în sfera de influenţă a URSS şi că rezolvarea la timp de către România a problemei în maniera dorită de SUA va ajuta la atingerea scopurilor urmărite de America în această parte a Europei. Temporizarea sau opoziţia Româniai dăunează intereselor SUA, care coincid necondiţionat cu cele ale României”.

Pentru a fi convingător, ambasadorul american i-a arătat ofiţerului român o scrisoare din partea preşedintelui SUA, Franklin Delano Roosevelt, din care a şi tradus un fragment ce sugera că „Preşedintele SUA recomanda ambasadorului să depună toate eforturile pentru ca autorităţile României să înţeleagă la timp importanţa acestui demers pentru viitoarea situaţie internaţională, în care SUA vor ca România să ocupe o poziţie favorabilă”.

În situaţia în care guvernul român se hotăra să întreprindă o astfel de acţiune, urma ca un general român, „cu sprijinul reprezentanţilor americani, cu toate precauţiile necesare şi evitând supravegherea de către agenţii germani” să se deplaseze prin Turcia la statul major al generalului Eisenhower (aflat atunci în Sicilia), unde urma să dezbată problemele preliminare de ordin militar, „în vederea colaborării Aliaţilor cu trupele române, în scopul izgonirii nemţilor din România”.

Desigur că pentru realizarea unui asemenea obiectiv, extrem de important şi de valoare strategică, era nevoie de o intervenţie a trupelor anglo-americane în Balcani pentru a ajunge în România înaintea trupelor Armatei Roşii.

Înapoiat la Bucureşti, colonelul Ion Popescu i-a prezentat lui Mihai Antonescu, într-un raport detaliat, întreaga discuţie cu ambasadorul SUA de la Madrid, precum şi mesajele privind acţiunile pe care trebuia să le întreprindă guvernul român. Din acel moment, ofiţerul SSI nu mai ştie cum au evoluat legăturile stabilite de el, dar a mărturisit că a aflat ulterior de la Eugen Cristescu „care se vedea aproape zilnic cu Mihai Antonescu” că „mareşalul Ion Antonescu s-a opus tratativelor propuse de ambasadorul american, deoarece a avut impresia că americanii urmăresc să atragă România în aceste tratative pentru a o compromite în faţa Germaniei”.

Începând cu 1 aprilie 1944, lt.col. Popescu Ioan (avansat la gradul de colonel la 22 iunie 1944) este mutat pentru satisfacerea stagiului pe front la Comandamentul Armatei a 4-a Bacău, fiind comandantul Grupului 3 Vânători de Munte.

În dimineaţa zilei de 24 august 1944, unitatea comandată de colonelul Ioan Popescu se afla în regiunea Borzeşti pe Bistriţa, unde trebuia să se regrupeze în vederea colaborării cu trupele sovietice . Însă un ofiţer sovietic i-a transmis printr-un soldat că trebuie să depună armele, deoarece nu există nicio înţelegere de colaborare şi sunt prizonieri. Unitatea, în urma unor altercaţii cu unii ofițeri sovietici, a fost nevoită să se încoloneze și a plecat spre Roman.

Ioan Popescu pleacă în prizonierat la ruşi, fiind închis şi cercetat la sediul NKVD de la Moscova, din Lubianka, în perioda 1944-1948, unde, aflându-se despre el că a fost şeful „Frontului de Sud” al Serviciului Special de Informaţii, a fost anchetat temeinic de câţiva ofiţeri sovietici care, negăsindu-l vinovat, l-au repatriat”.

Declaraţiile lui Ioan Popescu privind analiza soluţiilor ieşirii României din Axă sunt confirmate şi de istoriografia din Federaţia Rusă.

La 11 februarie 1949, Ioan Popescu este pus în libertate şi se înapoiază în ţară, unde a obţinut dreptul la pensie militară şi s-a stabilit cu domiciliul la Bucureşti.

Dar nu pentru mult timp, deoarece la 21 iulie 1951, deşi în fişa personală se menţiona că „era capabil din punct de vedere profesional, demn, integru şi cu atitudini de independenţă”, a fost arestat şi învinuit de „activitate intensă împotriva clasei muncitoare”, fiind internat la Penitenciarul „C” Făgăraş.

Această arestare s-a efectuat ca urmare a recercetării de către Direcţia generală a securităţii Statului a foştilor ofiţeri ai Serviciului Special de Informaţii.

Aflându-se în închisoare, Ioan Popescu spunea, la 28 septembrie 1955, că „deţinerea noastră a fost determinată de anumite condiţii de ordin internaţional şi, de aceea, ce am fi putut face noi, ca funcţionari ai SSI, în aceste condiţii ale situaţiei internaţionale?”.

Referindu-se la calităţile colonelului Popescu, generalul în rezervă Victor Siminel, fost şef al Secţiei a IV-a Contraspionaj din SSI, declara la interogatoriul din 24 octombrie 1955 următoarele: „El se bucura, atât din partea lui Mihail Moruzov, cât şi din partea lui Eugen Cristescu, de o apreciere foarte bună, fiind considerat ca element de încredere şi valoare, un ofiţer de stat major muncitor, bine pregătit pentru a interpreta în mod just materialul informativ pentru buletinul de informaţii al SSI, pentru studii şi note informative destinate Secţiei a II-a a Marelui Stat Major, ca atare elementul potrivit în funcţia ce o ocupa”.

Eliberat la 17 ianuarie 1956 din lipsă de probe justiţiabile, Ioan Popescu îşi va relua viaţa în anonimat, ca marea majoritate a ofiţerilor de informaţii.

Sursa imaginii: Agerpres

Autor: lect. univ dr. Tiberiu Tănase

1 comment

  1. de studiat biografia foarte interesanta si de stabilit legatura cu familia sa fiul sau arhitectul Popescu si nepoata iulia catrinel popescu – dr in securitate si Informatii al UNAP Carol I

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*
*