La mijlocul anilor 1950, Statele Unite ale Americii s-au confruntat cu prima ameninţare reală la adresa superiorităţii strategice în plan internaţional de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. În acel moment, SUA ajunseseră la convingerea că Uniunea Sovietică deţinea capabilităţi superioare în domeniul rachetelor balistice şi că ar fi fost lipsite de apărare în faţa unui atac nuclear sovietic.
Această teorie, cunoscută sub numele de Missile Gap (decalajul rachetelor), era, în esenţă, o percepţie tot mai accentuată a americanilor potrivit căreia URSS dezvolta rapid un arsenal de rachete balistice intercontinentale (ICBM) mai puternice și mai numeroase decât cele ale SUA.
Ipoteza decalajului tehnologic a fost alimentată de un cumul de factori interni şi externi, dintre care o importanţă majoră au avut-o limitele în culegerea de informaţii, erorile de analiză, strategia de comunicare înşelătoare a URSS, dar şi succesele reale ale adversarului.
După ce URSS a anunţat testarea cu succes a primei rachete balistice intercontinentale, în august 1957, urmată de lansarea, în octombrie 1957, a primului satelit spaţial (Sputnik), presiunile asupra administraţiei Eisenhower au crescut alarmant. În ochii lumii, ambele evenimente au marcat un moment de glorie al URSS în competiţia ştiinţifică şi tehnologică din Războiul Rece şi au plasat Rusia pe primul loc în cursa spaţială.
Majoritatea agențiilor americane de informații au supraestimat amploarea producției și desfășurării programului sovietic de rachete, ceea ce a întărit percepţia aşa-zisulului decalaj.
Obsesia superiorității adversarului
Această concepţie eronată a fost în cele din urmă demontată de CIA, dar nu înainte de a provoca îngrijorări serioase oficialilor americani, care au angrenat statul într-o cursă a înarmării cu un potenţial distructiv total.
Obţinerea informațiilor referitoare la programul de rachete al sovieticilor a devenit cea mai stringentă şi solicitantă sarcină a agenţiilor americane de intelligence. Nevoile de cunoaştere au impulsionat dezvoltarea unor soluţii tehnologice în SUA, iar eforturile s-au concretizat în inovaţii de succes, precum avioanele de spionaj de tip U-2 şi sateliţii de recunoaştere americani (programul secret CORONA).
Apetenţa pentru noua dimensiune tehnologică a intelligence-ului era, pe de o parte, un rezultat al ambiţiei şi susţinerii de la nivelul administraţiei Eisenhower, iar, pe de altă parte, o necesitate pe fondul dificultăţilor de recrutare a surselor umane în spaţiul sovietic. Caracterul închis al societăţii şi măsurile extensive de contrainformaţii au creat un mediu impropriu pentru desfăşurarea operaţiunilor clandestine, cu foarte puţine excepţii notabile.
Datele obţinute cu ajutorul fotografiilor avioanelor U-2 şi a sistemelor de sateliţi-spion s-au dovedit cruciale în detectarea rachetelor URSS din Cuba în 1962. Cu toate acestea, din cauza unor limite clare în utilizarea lor, sursele tehnice au ajutat doar parţial la acoperirea lacunelor informaţionale, fără a putea oferi o imagine completă a situaţiei din teren sau răspunsuri clare legate de intenţiile URSS şi capacitatea reală de producţie şi proiecţie a rachetelor balistice.
Un erou al lumii libere
O serie de informaţii decisive au fost furnizate de una dintre cele mai importante surse umane ale serviciilor de informaţii britanice şi americane din timpul Războiului Rece, colonelul Oleg Penkovski (nume de cod „HERO”).
Informaţiile furnizate de Penkovski au oferit SUA un avantaj strategic în confruntarea cu URSS. Acestea l-au ajutat pe preşedintele american J.F. Kennedy să ia decizia de a-i forţa mâna lui Hruşciov în Criza Berlinului din 1961, însă şi mai importantă a fost contribuţia lui Penkovski în fundamentarea poziţiei SUA în Criza rachetelor din Cuba.
Fostul ofiţer GRU Viktor Suvorov (care a dezertat şi s-a refugiat în Anglia în 1978) a scris într-una din cărţile sale că „istoricii îşi vor aminti cu recunoştinţă numele colonelului GRU Oleg Penkovski. Mulţumită informaţiilor lui de nepreţuit, criza din Cuba nu s-a transformat într-un ultim război mondial.”
Colonelul GRU Oleg Penkovski a ocupat funcţia de şef adjunct al secţiei străine din cadrul Comisiei pentru Cercetări Ştiinţifice, sarcina lui principală fiind de a obţine informaţii tehnice şi ştiinţifice din SUA, Marea Britanie şi alte state occidentale. Profunzimea accesului său la nivelul eşaloanelor superioare ale Ministerului Apărării din URSS l-au transformat într-o adevărată mină de aur pentru serviciile secrete occidentale.
Penkovski a oferit informaţii extrem de sensibile despre programul nuclear sovietic. În intervalul aprilie 1961 – august 1962, Penkovski a furnizat date şi informaţii secrete din domeniul militar, inclusiv caracteristici şi detalii tehnice ale rachetelor militare, planuri militare strategice şi date referitoare la timpul necesar pentru ca proiectilele să ajungă pe teritoriul american. Pe baza acestora, americanii au reuşit să descopere că politica agresivă a lui Hruşciov era bazată pe un simplu bluf.
De-a lungul relaţionării, ofiţerul GRU a participat la sesiuni îndelungate de debriefing cu ofiţeri britanici şi americani de aproximativ 140 de ore şi a oferit peste 5.000 de fotografii ce conţineau informaţii secrete din domeniile militar, politic şi economic.
La nivelul CIA, volumul de date obţinute prin Penkovski însuma peste 8.000 de pagini ale rapoartelor interne (sub numele de cod IRONBARK). Majoritatea acestor rapoarte aveau la bază documente cu nivel ridicat de clasificare din cadrul ministerului sovietic al apărării.
Potrivit lui Richard Helms, la acel moment director adjunct al CIA pe zona de planificare, „discuţiile cu Penkovski acopereau fiecare necesitate de informaţii a Occidentului, indiferent de gradul de prioritate şi explorau toate aspectele legate de cunoaşterea şi accesul său”.
Secretele Armatei Roșii
Mai mult de 90% din cele 5.000 de imagini ale documentelor în limba rusă furnizate de Penkovski se refereau la subiecte militare. Jumătate dintre acestea proveneau dintr-o bibliotecă a Direcţiei de Informaţii, în timp ce restul erau fotografii făcute de colonelul GRU fie în centrele pentru rachete și artilerie subordonate mareșalului Serghei Varentsov, fie la Academia militară Dzerjinski.
Documentele IRONBARK au oferit prima privire cuprinzătoare asupra gândirii strategice sovietice. Penkovski a furnizat o multitudine de informații despre rachetele balistice sovietice, organizarea și structura unităților de rachete strategice ale URSS, activitățile acestor unități la diferite niveluri de pregătire pentru luptă, funcțiile diferitelor departamente din fiecare unitate şi modul în care unitățile erau legate de înaltul comandament militar de la Moscova.
Ulterior, pe parcursul a trei sesiuni de discuţii cu Penkovski în Anglia şi Franţa, analiştii CIA au obţinut informații tehnice detaliate despre rachetele sovietice în sine, randamentele focoaselor lor, țintele şi metodele de țintire folosite.
În aprilie 1961, Penkovski a avut primele întâlniri față în față cu ofițerii săi de caz britanici și americani. Într-un raport de informare din luna mai 1961, Penkovski a descris „decalajul rachetelor” ca o farsă. Hrușciov, spunea el, era mai interesat să întreţină impresia că Uniunea Sovietică avea deja un program de rachete extraordinar, când, în fapt, acesta era practic inexistent.
De asemenea, el a transmis că generalii sovietici mai experimentaţi nu credeau în succesul versiunii inițiale a rachetei intercontinentale sovietice. Colonelul GRU a avertizat, însă, că URSS va avea în cele din urmă un număr mare de rachete, întrucât toate eforturile naţiunii erau concentrate în această direcţie.
Ofiţerii americani care se ocupau de interpretarea fotografiilor obţinute prin sateliţi erau capabili să descifreze într-o oarecare măsură ceea ce vedeau, însă Penkovsky este cel care a pus aceste informaţii în context şi le-a oferit un sens.
Datorită informaţiilor obţinute de la colonelul GRU, analiştii CIA au reuşit să identifice cu precizie rachetele sovietice care fuseseră fotografiate anterior în Cuba cu ajutorul U-2 şi să ofere preşedintelui Kennedy rapoarte exacte cu privire la raza şi puterea lor de acţiune. Președintele american a reușit, astfel, să se mențină pe o poziţie fermă în tratativele cu Hruşciov.
Nu numai că arsenalul sovietic era considerabil mai redus şi mai slab dotat decât au apreciat americanii iniţial, dar au descoperit şi că existau probleme funcţionale în sistemele de ghidare şi de aprovizionare ale rachetelor sovietice.
După 14 zile de negocieri tensionate, Hruşciov a fost de acord să retragă rachetele din Cuba, conflictul s-a îndepărtat de pragul confruntării nucleare, iar lumea a putut răsufla uşurată.
Nu doar sursele tehnice (TECHINT) avansate au contribuit la acest la acest final. Coroborarea acestora cu datele obținute din surse umane (HUMINT) au permis realizarea unei imagini clare a capacității de luptă a adversarului care a corectat percepția asupra decalajului tehnologic în domeniul rachetelor balistice. Povestea lui Penkovsky este încă o dovadă grăitoare a diferenţei pe care o poate face în momentele de criză recrutarea unui spion bine plasat. Acesta a jucat un rol vital în identificarea capabilităţilor reale ale URSS în domeniul rachetelor nucleare, ceea ce îl face poate cel mai valoros agent dublu al Occidentului în perioada Războiului Rece.
Abstract
The so-called „missile gap”, one of the major challenges for the United States in their strategic competition with the USSR during the Cold War, turned out to be just another misperception caused by some information gaps regarding the Soviet ballistic missile capabilities. The overestimation of Soviet ballistic missile capabilities resulted in the development of successful technological innovations. Ultimately, while technical sources do provide essential data in today’s complex world, it is the ability of a good human resource that can deliver decisive intelligence on the opponent. Nevertheless, in order to achieve the greatest benefits and validate the acquired information, TECHINT and HUMINT should be correlated.
Autor: I. A.
