Din perspectivă imagistică, am putea asemăna pivotarea continuă a Turciei în jurul axei intereselor sale cu dansul unui derviș rotitor. În plan concret, strategic, îi percepem, însă, acțiunea ca pe un balans vest – est având ca efect istoric pivotarea dinspre Occident spre Orient, unde Ankara depune eforturi ca să își dezvolte relațiile cu statele turcofone din Caucaz (Azerbaidjan) și Asia Centrală (Turkmenistan, Kazahstan, Uzbekistan, Kârgâzstan). În acest sens, acționează intens la nivelul raporturilor bilaterale și în cadrul organizațional de cooperare reprezentat de Consiliul Turcic. În organizarea spațiului turcofon din Caucaz și Asia Centrală, dispune măsuri de anvergură pentru a asigura coeziunea de ordin economic, energetic, infrastructural, cultural și teritorial. Se conturează, pe acest fond, intenția Ankarei de a construi, în timp, o structură de integrare, sub forma unei uniuni pan-turcofone.
Implementarea proiectului turcofon necesită, însă, rezolvarea unor probleme complexe. Sunt provocări strategice rezultate din evoluția la scară istorică mare și din expansiunea geografică pe un areal vast a populațiilor turcofone, cu potențial de a eroda coeziunea proiectului în ansamblul lui. Se exprimă ca realități prin diversitate etno-lingvistică și religioasă, acces diferit la resurse, viziuni divergente. Suplimentar, proiectul turcofon se înscrie pe o traiectorie concurentă cu interesele geostrategice în Caucaz și Asia Centrală aparținând unor puteri rivale (Rusia, Iran, China) ce pot acționa pentru eșuarea lui. Astfel, pentru a cunoaște dificultatea obstacolelor întâmpinate în calea sa, de către Ankara, vom evalua arealul reprezentat de statele turcofone, în special dintr-o perspectivă crono-spațială. Pe baza rezultatelor obținute, vom extinde analiza în multiple direcții și vom expune anumite concluzii.
Origini istorice
Etno-lingvistic, populațiile turcice aparțin familiei uralo-altaice, înrudindu-se îndeaproape cu mongolii, iar de departe cu uralicii, din care au evoluat și fino-ugricii. Sudul Siberiei este locul originii lor, unde și-au făcut apariția ca triburi nomade cu o religie de tip șamanic. Nevoia de a se adapta la mediul natural a marcat profund viața și evoluția populațiilor turcice. În pădurile boreale (taiga) din nordul Siberiei, au alcătuit comunități de vânători, pescari și crescători de reni, asemenea uralicilor. În stepa din sud-vestul Siberiei, au format triburi pastorale de crescători de oi și vite, similar mongolilor. Exploatând stepa, au migrat continuu în căutare de pășuni pentru turmele și hergheliile lor. Călare, străbăteau stepa cu repeziciune pentru a-i cuceri întinderile, probând o mobilitate crescută. Inițial, s-au extins în zona dintre munții Altai și Ural, impunându-se demografic în centrul Eurasiei.
Dat fiind specificul vieții pastorale și nomade, au trăit într-un mediu natural ostil, modelat de influența climei și biogeografiei, deplasarea continuă, transportul de bunuri limitat la strictul necesar, lupta cu prădătorii, răspândirea pe scară largă a bolilor ce afectau oamenii și animalele lor. Au trăit, însă, și într-un mediu social violent generat de conflictul permanent cu triburile rivale, de regulă turco-mongole, pentru controlul stepelor, din nevoia de a-și extinde constant baza existenței lor socio-economice, reprezentată de terenurile de pășunat. Pe fondul expansiunii, au pătruns în regiuni locuite de populații agricole și sedentare din spațiul chinez, indian, iranian și european, cu care mai mult s-au aflat în conflict, și mai puțin au conviețuit pașnic. Împotriva acestor populații au lansat campanii violente pentru a le cuceri pământurile, a le jefui sau pentru a institui plata tributului.
Triburi războinice
Confruntate mereu cu greutățile vieții din stepe, populațiile turcice și-au consolidat capacitatea de a rezista fizic și psihic. Spre deosebire de agricultori, nomazii erau obișnuiți să ucidă, sacrificând animale din turme pentru a se hrăni. Și-au dezvoltat abilitățile războinice, practicând vânătoarea, inclusiv călare, pentru a-și suplimenta alimentația. Nevoiți să vâneze în spațiul vast și deschis al stepei, s-au antrenat și au excelat în tirul cu arcul. Fiind călăreți și arcași pricepuți, și-au format tactici de luptă bazate pe mobilitatea ridicată și lovirea țintei de la distanță. Au învățat de la prădătorii din stepă să supraviețuiască, să reziste și să lupte în acest mediu ostil. S-au inspirat, în tactile de luptă, de la haitele de lupi care, răbdătoare, îi urmăreau și, pândindu-i de la distanță, le atacau turmele pe neașteptate, prin încercuire. Fascinați de acest carnasier ca prădător suprem, și-au asumat originea lui în plan mitologic.
Deși inferiori demografic, nomazii erau superiori nu doar ca pregătire de luptă, ci și ca potențial. Spre deosebire de elita din imperiile sedentare ce forma exclusiv casta războinică, șefii nomazi puteau recruta o armată mai numeroasă de luptători instruiți din rândul tuturor supușilor. Situată în centrul Eurasiei, stepa asigura variante atât ofensive, de atac rapid în multiple direcții, cât și defensive, de repliere spre interior. Nomazii erau protejați și de lanțul montan aflat între Caucaz și Himalaya, având în prelungire podișuri înalte și deșerturi întinse, devenite mize teritoriale în expansiunea lor. Pentru a le controla, nomazii au fost nevoiți să se adapteze și la mediile naturale specifice lor (oaze și piemonturi). În cazul în care nu se puteau impune într-o regiune din proximitate, o pustiau, pentru a nu fi exploatată ca bază de acțiune contra lor, așteptând un prilej mai bun pentru a o cuceri.
Imperii nomade
Ca stăpâne ale stepei, populațiile turcice s-au afirmat politico-militar, inițial, în bazinul lor demografic, respectiv în regiunea dintre Altai și Ural, unde au fondat imperii extinse în centrul Eurasiei (hunii, avarii, pecenegii, cumanii, khazarii, uigurii). În expansiunea lor pe masa continentală, au interferat cu imperii și regate sedentare, provocând un conflict atât geostrategic, cât și civilizațional. De exemplu, în invaziile lor, hunii au interacționat violent cu spațiile civilizaționale chinez, indian și occidental. În contextul ascensiunii mongole, triburile turcice au fost supuse temporar acestei puteri căreia i s-au asociat, contribuind la formarea celui mai vast imperiu din istorie. Fiind mai numeroase, în momentul dezintegrării imperiului, s-a înregistrat un proces accelerat de turcizare pe teritoriul lui. Astfel, și-au făcut apariția hanatele tătare ce s-au luptat între ele pentru moștenirea mongolă.
Imperiile construite în stepe au fost mari, dar fragile din cauza instabilității specifice nomadismului pastoral. Frecvent, apogeul imperial era succedat de conflicte interne ce provocau fragmentare statală excesivă. Au existat inițiative de restaurare a puterii turco-mongole, însă au eșuat în confruntarea cu imperiile sedentare și agricole: Rusia și China. În Siberia, Rusia a înaintat mai ușor în regiunile turcice și uralice de vânători și pescari, dar mai greu în Asia Centrală, pe teritoriile nomazilor pastorali. Dintre spațiile dominate de nomazi, teritoriile kazah și turkmen au fost cucerite primele, iar cel uzbec, dezvoltat parțial și agricol, ultimul. La rândul său, pentru a elimina definitiv amenințarea invaziilor nomade, China a speculat rivalitățile turco-mongole și a anihilat puterea oirată (djungară). De victoria chineză au profitat și triburi turcice (uigurii) care s-au extins în arealul controlat de mongoli.
Puteri sedentare
Au existat populații turcice care au migrat, în etape succesive, din centrul spre sudul Eurasiei. Acest proces s-a accelerat în contextul și ulterior invaziei mongole care a provocat slăbirea sau prăbușirea unor imperii sedentare. Anumite triburi (selgiucid, otoman, cheagatai) s-au stabilit și au cucerit structuri consolidate politico-administrativ și demografic din spațiile bizantin, arabo-persan și hindus. Contactul elementului turcic cu arii civilizaționale mai avansate și mai populate a produs, însă, sedentarizarea și asimilarea lui cvasi-totală. Limitate demografic, aceste triburi nu au putut schimba componența populației din regiunile ocupate. S-au suprapus unor structuri etno-lingvistice diverse și dezvoltate cultural ce au continuat să reprezinte majoritatea. Aflat în minoritate, factorul turcic a supraviețuit ca elită războinică la conducerea imperiilor prin conservarea puterii militare.
Elementul turcic a format elita politico-militară, prin fondarea unor dinastii în imperiile cucerite, precum mogulii în India, otomanii în Turcia, selgiucizii, sefavizii, afșarii și qajarii în Persia. Neavând experiență în celelalte domenii (administrație, diplomație, agricultură, navigație, comerț), s-au bazat pe supușii lor (greci, armeni, perși, arabi, indieni). Inevitabil, odată cu prăbușirea dinastiilor, factorul turcic a pierdut și puterea în arealul indic, unde a fost absorbit complet, și în cel iranian, unde a supraviețuit ca minoritate etno-lingvistică integrată religios (azerii). În spațiul otoman, ponderea turcofonă a sporit fie prin asimilarea benevolă a elementelor islamizate (caucaziene, balcanice), fie forțată a celor creștine (grec, armean, asirian). Nucleul turc și-a conservat, astfel, puterea și ulterior epocii otomane și s-a consolidat demografic în statul modern creat pe baza identității naționale.
Influența iraniană
În migrația lor spre sudul Eurasiei, triburile turco-mongole au interacționat cu populații sinice, caucaziene și indo-europene, în special de origine iraniană (sciți, perși, kurzi, tadjici, paștuni). Contactul cu factorul iranian a fost intens, generând o fuziune etno-lingvistică în grade diferite. Sinteza a fost mai profundă în spațiul uzbec, turkmen și azer, la nivelul cărora, în general, s-a impus elementul turcofon pe un fond predominant iranian. În acest context, s-a derulat și un proces de aculturație a triburilor turcice prin convertirea lor la islam. Într-o epocă în care identitatea religioasă era definitorie și cultural, și politic, islamizarea a stimulat fuziunea cu elementul iranian, mai ales cu nucleul persan, care, în istorie, coagulase multiple imperii. În sens contrar, a provocat disoluția comuniunii cu mongolii care au aderat la budism și a antagonizat relațiile cu creștinii și hindușii.
Sinteza turco-persană, în plan cultural și politico-militar, s-a produs în cadrul imperiilor selgiucid și timurid. Deși nu a fost durabil, procesul s-a derulat pe un areal vast, corespunzând extinderii acestor imperii în zona central-asiatică, caucaziană, iraniană și anatoliană. Fuziunea a fost stopată de reafirmarea opoziției geostrategice cvasi-permanente dintre hegemonul din Platoul Anatolian și cel din Platoul Iranian. Ideologic, rivalitatea a urmat linia faliei din lumea islamică dintre sunniți de șiiți, reprezentați de puterea otomană, respectiv de cea persană (safavidă). Sistarea fuziunii a generat complicații majore: azerii, o populație turcofonă șiită, au făcut parte mai mult din lumea persană, iar kurzii, o populație iranofonă sunnită, din cea otomană. Diviziunea confesională și-a continuat efectul și în spațiul arab din Mesopotamia, situat la contactul dintre imperiile otoman și persan.
Impactul rusesc
Arealul turcofon din Caucaz și Asia Centrală a fost modelat profund de Rusia care s-a extins gradual pe teritoriul ce forma, în trecut, sediul puterii turco-mongole. În acest spațiu, mai ales în timpul regimului sovietic, s-au construit formațiuni statale turcofone, preponderent sedentare și agricole. Ulterior comunismului, republicile turcofone sovietice și-au obținut independența, însă au moștenit greutățile create de puterea rusească pentru a-și menține influența în zonă. În Caucaz, decizia sovieticilor de a include Nahicevanul în Azerbaidjan a condus la fragmentarea acestuia din urmă, prin interpunerea provinciei armene Syunik la frontiera cu Iranul. Astfel, Turcia nu are contact teritorial direct cu Azerbaidjanul, ci doar cu exclava Nahicevan, izolată de restul țării. În plus, Azerbaidjanului i-a fost anexată enclava Nagorno Karabah, generatoare constant de conflicte politico-militare cu Armenia.
În Asia Centrală, o sursă majoră de tensiune o constituie accesul la cea mai fertilă și populată regiune. Astfel, Valea Fergana a fost împărțită, de către Moscova, între Uzbekistan, Kârgâzstan și Tadjikistan (stat persanofon sunnit), printr-un sistem complicat de exclave și enclave. Pentru a preveni ascensiunea kazahilor, care ocupă un teritoriu ce abundă în hidrocarburi, sovieticii au susținut separarea lor artificială de kârgâzi și expansiunea rusofonă în nordul țării. La rândul său, Kârgâzstanul a fost izolat într-o arie montană cu resurse naturale limitate. Uzbekistanului, cel mai dezvoltat stat din punct de vedere demografic, i-au fost asociate regiuni cu potențial secesionist (republica autonomă Karakalpakstan și centrele persanofone Samarkand și Buhara). Chiar dacă ulterior disoluției sovietice, s-a înregistrat o migrație spre patria de origine, rusofonii formează încă minorități influente, în special în centrele urbane.
Provocările integrării
Prin poziția intermediară între Occident și Orient, accesul la oceanul planetar, experiența în construcții imperiale durabile și dezvoltarea socio-economică, Ankara este un nucleu de putere capabil să coaguleze spațiul turcofon. Dar trebuie să rezolve probleme complicate de multitudinea particularităților rezultate din procesul de migrație și formare a populațiilor turcofone. Elementul lingvistic nu poate constitui o bază solidă pentru organizarea spațiului turcofon. Din trunchiul comun s-au desprins ramuri lingvistice reciproc neinteligibile: oghuz (Turcia, Azerbaidjan, Turkmenistan), kîpciak (Kazahstan, Kârgâzstan), karluk (Uzbekistan) și oghur (Ciuvașia, Rusia). Nici factorul religios nu poate asigura coeziunea totală, dată fiind apartenența la șiism a azerilor, comparativ cu restul popoarelor turcofone sunnite. În Rusia, de exemplu, situația este mai complicată, pe fondul prezenței comunităților creștin-ortodoxe și budiste.
Integrarea spațiului turcofon este afectată și de discontinuitate teritorială: fragmentarea Azerbaidjanului și absența contactului direct al acestui stat din Caucaz cu țările din Asia Centrală, separate geografic de Marea Caspică. Deși populațiile turcofone dețin majoritatea pe teritoriul statelor din care provin, există minorități etno-lingvistice și religioase importante. Se evidențiază, astfel, prin ponderea și poziția geografică ocupată: kurzii și armenii (creștini monofiziți) care, prin prezența în Anatolia, respectiv Caucaz, afectează continuumul etno-lingvistic turco-azer. Un rol geopolitic îl pot juca și rusofonii (creștini ortodocși), stabiliți în zone extinse din nordul Kazahstanului și în contact teritorial cu patria de origine. În plus, limba rusă își menține influența, fiind utilizată, preponderent, de elitele turcofone și în comunicarea inter-comunitară, în special în Asia Centrală.
Factorul extern
Ankara este nevoită să gestioneze și disputele teritoriale dintre statele turcofone, cauzate de demarcarea frontierelor. Tensiunile, momentan aplanate, dar putând reizbucni oricând, îi opun pe azeri și turkmeni în Marea Caspică, iar pe uzbeci kazahilor, turkmenilor și kârgâzilor în Asia Centrală. Pe fondul creșterii demografice pe un spațiu fertil restrâns, mai dificil de rezolvat sunt problemele Uzbekistanului și Kârgâzstanului cu Tadjikistanul, în Valea Fergana. Conflictul tadjiko-kârgâz este atât de intens încât escaladează periodic în confruntări armate limitate. Tensiunile pot fi exploatate de puteri externe interesate să blocheze avansul strategic turc. Proximitatea acestor puteri le-a impus statelor central-asiatice o atitudine prudentă: Turkmenistanul și-a asumat neutralitatea, iar restul țărilor au aderat la formula ruso-chineză reprezentată de Organizația pentru Cooperare de la Shanghai.
Deși afectată de proiectul Ankarei care îi poate influența inclusiv numeroasele comunități turcofone de pe teritoriul rus, Moscova ocupă o poziție de forță în Armenia, Kazahstan, Kârgâzstan și Tadjikistan prin facilitățile militare deținute și apartenența acestor state la Organizația Tratatului de Securitate Colectivă. În Caucaz, Rusia are varianta asocierii cu Iranul unde trăiește o importantă minoritate azeră ce s-ar putea orienta spre proiectul turcofon dacă își va asuma identitatea națională în locul celei religioase. Este o minoritate relevantă strategic deoarece poate lega terestru Turcia de Azerbaidjan și izola elementul iranofon în zona caspică. Rusia și Iranul pot acționa și în bazinul Mării Caspice, blocând conexiunea Azerbaidjanului cu Turkmenistanul și Kazahstanul. În Asia Centrală, Moscova se poate baza pe China, interesată să combată orice inițiativă capabilă să stimuleze naționalismul uigur.
Asocierea strategică
În pofida multiplelor provocări, Ankara a dispus măsuri complexe pentru implementarea proiectului turcofon în Caucaz și Asia Centrală. Acțiunile sale diplomatice urmăresc realizarea coeziunii teritoriale în Caucaz, prin crearea culoarului Zangezur, în sudul Armeniei, ce leagă exclava Nahicevan de restul Azerbaidjanului. A inițiat și o colaborare trilaterală prin cooptarea Azerbaidjanului și Turkmenistanului, pentru a transforma zona caspică într-o placă turnată care conexează Caucazul de Asia Centrală, unde și-a dezvoltat relațiile la nivel de parteneriat strategic cu Kazahstanul, Uzbekistanul și Kârgâzstanul. Inițiativele sale diplomatice sunt dublate de proiecte de anvergură în plan economic, energetic și de infrastructură. Iar pentru a eroda influența culturală a Rusiei, și-a extins rețeaua mediatică, a intensificat cooperarea academică și susține folosirea alfabetului latin în detrimentul celui chirilic.
Ankara își implementează singură proiectul turcofon, în contextul pivotării strategice dinspre Occident spre Orient, însă, în perspectivă, își poate asocia anumite puteri pentru a rezolva problemele cu care se confruntă. În acest caz, Turcia ar avea ca opțiuni Rusia și/sau Iranul, în Caucaz, respectiv Rusia și/sau China, în Asia Centrală. Orice asociere ar fi complicată de existența unui potențial conflictual între puterile eurasiatice, din cauza intereselor divergente în exercitarea influenței lor în aceste spații. Occidentul ar putea fi unicul partener pe a cărui susținere Turcia s-ar baza, în virtutea convergenței de interese. Asocierea la proiectul turcofon i-ar permite Occidentului să acceseze indirect centrul Eurasiei, obținând un avantaj geostrategic major în competiția cu Rusia, Iranul și China. Iar inserția Occidentului în zonă ar putea fi decisivă în confruntarea istorică a democrației cu autoritarismul.
Abstract
Ankara has accelerated the process of expanding its influence by developing strategic level relations with the Turkic-speaking states of Caucasus (Azerbaijan) and Central Asia (Turkmenistan, Kazakhstan, Uzbekistan, Kyrgyzstan). In the implementation of the Turkophone project, Ankara must solve complex problems generated by the ethno-linguistic and religious diversity, by different access to resources, by divergent strategic visions. Also, the Turkophone project is on competing trajectory with geostrategic interests of rival powers in the area (Russia, Iran, China). The West could support the implementation of the Turkophone project, because it would allow it to indirectly access the center of Eurasia. The West would obtain a major geostrategic advantage in its competition with Russia, Iran and China.
Autori: F.B. Suciu și prof. univ. dr. Ionel Muntele (Universitatea „AL. I. Cuza” Iași, Facultatea de Geografie și Geologie)
