Traficul de persoane reprezintă, prin concept, o acţiune ilegală, din consideraţia faptului că omul, indiferent de vârstă, sex, culoare, religie sau orientare politică, nu poate fi considerat o marfă. Deşi adesea se spune că totul are un preţ, demnitatea umană nu ar trebui să cunoască vreo evaluare economică. Există, din păcate, suficient de multe cazuri, în care – anumiţi indivizi, prin conduita personală – ţin să ne demonstreze contrariul.
Trist este faptul că, adesea, nu se poate trasa o limită clară între victimă şi autor, între obligare şi complacere sau acceptanţă.
Traficul ilegal transfrontalier îmbracă diferite forme: droguri, armament, muniţii, autovehicule furate, persoane, floră, faună, etc.
În cele ce urmează, mi-am propus să abordez un fenomen pe cât de controversat, pe atât de frecvent întâlnit în special în ţările aflate în curs de dezvoltare – ,,prelevarea şi traficarea de organe în mod ilegal”, ca formă de exploatare a persoanelor.
La finalul secolului XX, medicinii experimentale, deja îi erau cunoscute diverse tehnologii de tratare a unor boli incurabile prin intermediul transplantării elementelor şi produselor corporale, precum celule, ţesuturi, chiar şi organe umane.
Cu toate că biotehnologiile medicale au atins cel mai înalt nivel de dezvoltare în ceea ce priveşte tehnica operaţiei de transplantare, în plan practic, numărul cererilor de transplant a crescut cu mult mai mult decât cel al ofertelor de prelevare; statisticile medicale însă, indică faptul că necesitatea de a transplanta un organ (ficat, rinichi, inimă etc.) la nivel global înregistrează aproximativ un milion de cereri anual.
În medie, oficial se satisfac doar 1-2% din solicitări, ceea ce denotă că rata satisfacerii cererilor în mod ilegal este foarte mare. Astfel, deficitul de material transplan-tologic a favorizat apariţia unei pieţe clandestine a organelor, ţesuturilor şi celulelor umane.
Aceasta însă nu este cel mai reprobabil fenomen cu care se confruntă societatea contemporană. Este şi mai grav faptul că, în legătură cu acoperirea deficitului de organe, au apărut diverse forme de încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Nu în zadar Curtea Europeană în cauza Rantev c. Cipru şi Rusia (CEDH, 7 ianuarie 2010) conchide că, prin natura şi scopul de exploatare, bazându-se pe exercitarea puterii ataşate dreptului de proprietate, ,,fiinţele umane sunt tratate în calitate de produse care pot fi cumpărate şi vândute …”. Nu putem să nu remarcăm faptul că, problema traficului de organe este accentuată în ţările în curs de dezvoltare.
Ne-o demonstrează Raportul Comisiei de Sănătate a Consiliului Europei asupra traficului de organe în Europa (Doc. nr. 9822 iunie 2003), prin descrierea la pct.11 din document, a unor cauze reale având la bază exemplul Republicii Moldova. Nivelul scăzut de trai şi şomajul, practic constrâng în mod indirect victimele să-şi vândă propriile elemente corporale, cu toate că în plan internaţional, această practică este interzisă prin: ,,Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei din 1997” şi ,,Protocolul adiţional la Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina vizând transplantul de organe şi ţesuturi de origine umană din 2002”.
La începutul anului 2005, Parlamentul European a făcut publice listele statelor în care comerţul cu organe umane a devenit o problemă alarmantă. Regretabil este faptul că România se numără printre ţările de provenienţă a materialului transplantologic, alături de: Republica Moldova, Federaţia Rusă, Ucraina etc., pe când Turcia, Georgia şi Estonia sunt ţări în care au avut loc operaţii de prelevare a organelor, majoritatea recipienţilor fiind de origine israeliană. Nu tot ceea ce este posibil din punct de vedere tehnic, este şi permisibil din punct de vedere etic, tolerabil din punct de vedere social şi aprobat din punct de vedere legal – sunt principii şi valori care acţionează drept „filtru” împotriva tendinţei de tehnologizare agresivă a actului medical.
Iată de ce, pentru a intensifica lupta cu utilizarea ilegală a tehnicilor biomedicale, adoptând Legea nr. 95/2006 privind Reforma în domeniul sănătăţii, legiuitorul român a incriminat fapta de „donare a organelor şi/sau ţesuturilor şi/sau celulelor în scopul obţinerii de foloase materiale sau de altă natură, pentru sine sau pentru altul” (alin.(1) art.157); „organizare şi/sau efectuare a prelevării de organe şi/sau ţesuturi şi/sau celule de origine umană pentru transplant, în scopul obţinerii unui profit material pentru donator sau organizator” (alin.(1) art.158), precum şi „cumpărare de organe, ţesuturi şi/sau celule de origine umană, în scopul revânzării, în vederea obţinerii unui profit” (alin.(2) art.158).
De asemenea, reieşind din faptul că toate actele internaţionale, îndeosebi Protocolul de la Palermo, adoptat în 2000, privind prevenirea, eliminarea şi pedepsirea traficului de persoane, în special a femeilor şi copiilor, protocol adiţional la Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, recunosc că prelevarea organelor constituie una dintre formele de exploatare în contextul traficului de persoane.
Şi în legislaţia română, în materia penală, a fost transpus în calitate de scop special al traficului de persoane (art.210 Cod penal român modificat prin Lg. 286/2009) prelevarea de organe; ori, potrivit art.182, lit. e), exploatarea unei persoane rezidă şi din prele-varea ilegală de organe.
Este lesne de ob-ser vat că, spre deosebire de Legea nr.95/2006 privind Reforma în domeniul sănătăţii, care cuprinde un domeniu larg de reglementare, conţinând incriminări explicite, inclusiv asupra prelevării ţesuturilor şi celulelor umane, dar şi de Legea nr. 678/ 2001 privind Prevenirea şi combaterea traficului de persoane, care recunoaşte în art. 2 alin.(2) printre formele de exploatare, inclusiv prelevarea ţesuturilor şi celulelor de origine umană, Codul penal român din 2009 nu a asigurat o acoperire juridică integrală a tuturor elementelor şi produselor corporale, motiv pentru care există riscul unor interpretări în legătură cu prelevarea ţesuturilor şi celulelor în contextul fenomenului traficului de persoane, îndeosebi a materialului embrionar şi avortiv.
Având în vedere gradul de pericol social pe care îl implică acţiunea de recrutare, transportare, transferare, adăpostire sau primire a unei persoane, în scopul prelevării ţesuturilor şi celulelor de origine umană, săvârşită prin constrângere, răpire, inducere în eroare sau abuz de autoritate, profitând de imposibilitatea de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa etc., se face simţită nevoia de a suplimenta textul de lege de la art.182, lit. e) din Codul penal român din 2009, cu sintagma „ţesuturi şi celule de origine umană”, care să urmeze după cuvintele „prelevarea de organe”.
Este adevărat că demersurile de până acum nu au condus la eradicarea fenomenului, dar s-a reuşit realizarea unei fotografii a fenomenului traficului ilegal de persoane. De aceea, cu atât mai mult sunt convinsă de faptul că, fără o legiferare corespunzătoare şi completă, va fi din ce în ce mai greu de garantat respectarea inviolabilităţii fiinţei umane şi a intangibilităţii corpului uman. Totodată, nu se va putea face faţă provocărilor evoluţiilor ştiinţifice şi atentatelor criminale întreprinse de către traficanţii de persoane.
Autor: Raluca Ionuș
