Termenul de teroare (din lat. terrere – a face să tremure), cu sensul pe care îl atribuim astăzi terorismului, a fost utilizat pentru prima dată în timpul Revoluției Franceze (1789 – 1799), deși acțiuni care pot fi definite drept acte teroriste datează din vremuri mult mai îndepărtate.
În Antichitate, primul imperiu cunoscut, cel akkadian, întemeiat de regele Sargon din Akkad, a folosit teroarea pentru a ține sub control populațiile supuse, respectiv pentru eliminarea revoltelor.
Teroriștii antici
În civilizațiile greacă și romană, terorismul a luat forma tiranicidului (din fr. tyrannicide – uciderea unui tiran). Folosit, iniţial în Grecia antică, pentru a-i desemna pe cei care primeau puterea supremă, termenul de tiran a fost ulterior folosit numai pentru cei care preluau şi păstrau puterea cu ajutorul forţei. De exemplu, asasinarea prin înjunghiere a dictatorului Iulius Cezar (44 î.Hr.) a fost considerată de majoritatea romanilor un tiranicid.
Imperiul Roman s-a confruntat și cu un alt tip de terorism, cel mai cunoscut și invocat din Antichitate, practicat de sicarii, facțiune radicală a zeloților (din grecescul zelotes – adept înflăcărat). Zeloții constituiau o sectă care nu admitea un alt stăpân în afară de Dumnezeu și utilizau tactici teroriste împotriva stăpânirii romane, inclusiv asupra evreilor considerați colaboratori ai romanilor. În prima revoltă împotriva Romei (66-70 d.Hr.), zeloții au preluat controlul. În anul 73, aceștia au preferat să se sinucidă decât să predea fortăreața Masada și să fie uciși de romani. Zeloții au continuat să rămână o forță redutabilă și în prima parte a secolului următor.
Facțiune a zeloților, sicarii își ucideau inamicii în locuri publice aglomerate (precum piețele), folosind un pumnal cu două tăișuri („sica”). Ei s-au mai remarcat și prin răpirea unor personalități din comunitatea evreiască, solicitând în schimb eliberarea prizonierilor sicari din închisorile romane, dar și prin atacarea clădirilor în care romanii țineau evidența impozitelor strânse de la populație, încercând astfel să câștige simpatia oamenilor de rând.
Cazul sicarilor este o particularitate pentru lumea antică, fiind singurul exemplu din această perioadă în care violența extremă a fost utilizată împotriva propriului popor. Istoria a consemnat numeroase alte cazuri de revolte în diferite zone ale Imperiului Roman (în nordul Africii, în Britania, Germania de azi etc.), dar tacticile de gherilă utilizate i-au vizat în primul rând pe romani și nu propriile popoare. Concret, sicarii i-au considerat inamici pe acei evrei care colaborau cu stăpânirea romană, tratându-i chiar mai rău decât pe romani, aceștia din urmă nefiind ținte ale asasinatelor.
Secta asasinilor
Reprezentativă în Orient, în perioada Evului Mediu, a fost secta Nizari, ai cărei membri executau la comandă asasinate politice sau crime selective, fără a ezita să-şi sacrifice propria viaţă. La scurt timp au fost denumiți secta Asasinilor/„Hashhashin” (hașașiyya – consumator de hașiș) întrucât cei care comiteau asasinate se aflau la momentul respectiv sub influenţa haşişului. Liderii sectei le administrau o băutură narcotică, promițându-le posesiunea eternă asupra celor văzute în visurile inspirate de droguri, dacă le îndeplineau poruncile.
Asasinii au fost considerați și primii teroriști sinucigași din lume întrucât își ucideau victimele în public, în locuri aglomerate (ex. moschei), iar ei erau cel mai adesea capturați și executați. Trebuie menționat faptul că există însemnări care atestă că aceștia încercau totuși să fugă de la locul faptei, însă șansele lor de a scăpa cu viață erau minime, sau chiar inexistente. De aceea, utilizarea termenului de „teroriști sinucigași” poate fi ușor forțată.
Trecând în Europa, un exemplu de folosire a mijloacelor teroriste pentru atingerea unor obiective politice a fost Complotul prafului de pușcă (Trădarea lezuită), prin care s-a încercat aruncarea în aer a Camerei Lorzilor din Parlamentul britanic. Atentatul a fost pregătit de un grup de catolici, ca urmare a măsurilor de persecuție îndreptate împotriva lor și îl avea ca țintă pe regele Iacob I. Aceștia au închiriat o pivniță în subsolul edificiului și au depozitat acolo un număr considerabil de butoaie cu praf de pușcă. Complotul a fost descoperit de un parlamentar englez, care a primit o scrisoare prin care era avertizat să nu se mai deplaseze în sediul Legislativului. Majoritatea celor implicați au fost condamnați la moarte.
Teroarea revoluționară
Exemplele menționate demonstrează existența terorismului în societate, sub diferite forme, încă din cele mai vechi timpuri. Revoluția franceză, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, a reprezentat un moment-cheie în evoluția terorismului. În această etapă istorică fenomenul a căpătat conotațiile care îi sunt asociate frecvent în zilele noastre. Teroarea revoluționară s-a manifestat prin executarea a zeci de mii de oameni pentru a-i determina pe francezi să accepte principiile Revoluţiei şi noua conducere a statului.
Fenomen niciodată eradicat complet, terorismul a însoțit omenirea pe tot parcursul evoluției sale, reușind de fiecare dată să se transforme și să se adapteze pentru a reuși să supraviețuiască. Dovadă stau armele folosite pentru răspândirea terorii, de la pumnalul cu două tăișuri al sicarilor și până la materialele difuzate în mediul virtual, care reușesc să determine un individ să comită sacrificiul suprem. Indiferent de perioada în care și-a făcut simțită prezența, terorismul a știut să exploateze lipsa capacității de adaptare și frustrările indivizilor.
Abstract
How old is terrorism? Although the term terror meaning terrorism was mentioned during the French Revolution for the first time, there are facts which can be defined as acts of terrorism dating back to ancient times. In Antiquity, Sicarii were extremists who would commit murders in public places, using a dagger. The Hashhashin was a medieval organization of assassins who would smoke hashish before killing their adversaries. But still, it is the French Revolution that imposed the concept of terrorism as we understand it today.
Autor: Andreea Prican
