Apariţia serviciilor secrete britanice. O poveste falsă, cu final fericit

Oraşul american Clarksburg, a fost, în toamna anului 1903, martor al rezolvării unei dispute jurnalistice între publicaţiile rivale Daily Telegram şi Daily News. Sătui să constate că subiectele le erau adesea preluate de concurenţă, editorii de la Daily Telegram au decis, într-o zi de septembrie, să le joace o festă adversarilor de la Daily News. Inventivii jurnalişti au publicat, în mod asumat, o ştire falsă despre crima săvârşită asupra unui anume Mejk Swenekafew, cetăţean de origine slavă. Spre deliciul creatorilor săi, ştirea a fost preluată cu promptitudine şi redată fără discernământ de cei de la Daily News, care deveneau astfel autori involuntari ai unei demascări ingenioase. Căci, după cum aveau să precizeze a doua zi iniţiatorii farsei, Daily News singură îşi recunoştea ticăloşia, Swenekafew nefiind altceva decât un nume inventat, o anagramă a propoziţiei “We fake news”.

În istoria sa de decenii, poate chiar de secole, fenomenul fake news a fost considerat mereu un instrument al răului, deţinut de indivizi sau entităţi cu scopuri dintre cele mai variate: de la obţinerea de profit sau apreciere (de către publicaţii sau jurnalişti fără standarde etice), până la denigrarea unui partid (de către un partid rival) sau subminarea încrederii unui popor în propriul guvern (de către serviciile secrete ale unui stat advers). Totuşi, au existat şi situaţii în care utilizarea fake news-ului a pus sub semnul întrebării limitele eticii. Astfel, suntem tentaţi să trecem cu vederea ştirea falsă promovată de Daily Telegram, deoarece, dincolo de mijloacele reprobabile folosite, a demasca nedreptăţile şi furturile este un scop de apreciat.

Dar oare cum putem privi inventarea „spionilor germani” în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, la început de secol XX, fenomen care a dus la apariţia a două dintre cele mai prestigioase servicii secrete din istoria intelligence-ului: MI5 şi MI6? Acest fake news de amploare a pornit de la imaginaţia debordantă a unor romancieri, de la interesele meschine ale unor ziare, de la frica şi gândirea magică a unei populaţii credule şi de la pragmatismul unei clase politice care dorea să se menţină la putere.

Febra spionilor germani

Ne întoarcem în anul 1903, dar de această dată în Regatul Unit. Este anul în care scriitorul Erskine Childers publica „The Riddle of the Sands” (Ghicitoarea nisipurilor), unul dintre primele romane cu spioni din literatură. Firul epic urmăreşte povestea un gentleman englez care, în timp ce naviga de-a lungul ţărmului Germaniei, descoperă planul secret al unei invazii puse la cale de nemţi. Bucurându-se de un succes fulminant, romanul a fost urmat de publicarea altor lucrări similare, sub semnătura unor autori precum Williams Le Queux şi John Buchan, în care acţiunea era construită, invariabil, pornind de la existenţa unor spioni germani.

Cu ajutorul presei, Regatul Unit a fost cuprins de o adevărată „febră a spionajului edwardian” (era edwardiană marchează perioada domniei regelui Edward al VII-lea, între 1901 şi 1910), înţesată cu zvonuri despre spioni germani prezenţi la fiecare colţ de stradă.

Presa britanică şi Regula celor 3 S

De-a lungul timpului, au apărut diferite formule care garantau vânzarea unui ziar, un astfel de exemplu fiind „Regula celor 3 S” („sex, sânge, scandal” sau, în altă formă, „sex, sânge, sport”). Totuşi, la începutul secolului XX, presa europeană descoperise o versiune total diferită a acestei reguli: spionaj şi servicii secrete.

Presa britanică înţelesese că poveştile cu spioni germani creşteau vânzările şi contribuiseră la apariţia unei veritabile psihoze sociale. La solicitarea Daily Mail, publicaţie de anvergură în acele vremuri, Williams Le Queux a început să scrie articole episodice despre o invadare a Regatului Unit de către Germania. Iar demersul a fost bine pus la punct: Le Queux a apelat la experţi militari (precum Lordul Frederick Roberts, general în retragere şi erou de război) pentru a schiţa un plan cât mai credibil al invaziei germane, respectiv şi-a modificat textele astfel încât „invazia” imaginată să cuprindă şi anumite oraşe în care Daily News avea nevoie să-şi crească numărul de exemplare vândute. Ulterior, articolele au fost publicate şi sub forma unui roman de succes, „The Invasion of 1910”, urmat de publicarea cărţii „The Spies of the Kaiser”.

La sfârşitul anului 1908, britanicii începuseră să trimită sute de scrisori în care erau menţionaţi presupuşi spioni germani prezenţi pe teritoriul britanic. Le Queux însuşi începuse să asalteze Ministerul de Război cu astfel de mărturii, majoritatea fiind inclusiv publicate în ziarele britanice.

De la ficţiune la realităţi personale. Frica şi gândirea magică

Desigur, ficţiunea porneşte adesea de la realitate. Sunt de netăgăduit câteva realităţi ale acelor vremuri: la începutul secolului XX, principalul rival al Regatului Unit era Germania, care tocmai începuse un proces de extindere a flotei navale. Astfel, deşi spionii germani şi invadarea Regatului fuseseră rodul imaginaţiei unor romancieri şi al cinismului unor ziare, este lesne de înţeles uşurinţa cu care „febra spionajului” a cuprins mentalul colectiv, dominat de frică şi gândire magică.

De altfel, nu a fost ultima manifestare a naivităţii britanicilor, dacă ne gândim la celebrul mit urban al „leului din Essex”, apărut în 2012, despre presupusa existenţă a unei astfel de feline în sud-estul Angliei. Povestea a aprins imaginaţia locuitorilor şi a mass-media, determinând zeci de ore de căutări zadarnice efectuate de forţele de poliţie.

Totuşi, această naivitate nu trebuie blamată, gândirea magică fiind un fenomen întâlnit la scară mondială. E suficient să ne amintim că în 2003, la exact 100 de ani de la apariţia cărţii lui Erskine Childers, Dan Brown publica romanul „Codul lui Da Vinci”. Deşi înţesat cu elemente fictive, „Codul lui Da Vinci” a convins mulţi cititori – şi poate o mai face şi astăzi – de aşa-zisele „adevăruri” dezvăluite de paginile cărţii.

Un fake news cu final fericit

Amplul fenomen al presupuşilor spioni germani nu putea rămâne necercetat. Astfel, din cauza presiunii sociale, Guvernul britanic a fost nevoit să investigheze, în preajma anului 1909, ipoteza existenţei unei reţele de spioni germani în regat. Nu doar că aceasta a fost infirmată, dar unele din rezultatele investigaţiei au adus în atenţie situaţii hilare: unul dintre „spionii germani” era de fapt un profesor de la prestigioasa Universitate din Oxford, care înjurase în limba germană pentru a evita să fie înţeles, iar un alt „suspect”, un ospătar german, s-a dovedit a fi… elveţian.

Totuşi, deşi cercetările nu au confirmat suspiciunile locuitorilor, Guvernul liberal a recomandat crearea, în 1909, a unui Birou al Serviciilor Secrete care să se ocupe de furnizarea de intelligence intern şi extern. Cu toate că pericolul unei invazii germane nu era real şi ameninţarea unor potenţiali spioni germani era neglijabilă, guvernanţii înţeleseseră că imaginea lor politică ar fi avut mult de suferit dacă s-ar fi constatat că nu sunt luate măsuri. Celebrul pragmatism britanic îşi făcea simţită prezenţa.

Ştirile şi mărturiile despre spionajul german erau privite cu foarte multă circumspecţie de guvernanţii britanici, Biroul Serviciilor Secrete fiind compus, cel puţin în primii ani, din numai doi angajaţi: căpitanul Vernon Kell (care se ocupa de contraspionaj) şi Sir Mansfield Cumming (responsabil de spionajul extern). În 1916, Biroul Serviciilor Secrete avea să primească denumirea MI5, în timp ce spionajul extern avea să capete numele de MI6, la începutul celui de-al Doilea Război Mondial.

În cele din urmă, un număr redus de spioni germani au fost identificaţi şi chiar arestaţi pe teritoriul regatului în 1914, în preajma Primului Război Mondial, însă această realitate nu contrazice ipoteza că înfiinţarea serviciilor secrete britanice a fost, practic, rezultatul unei ample campanii de fake news.

„Pandemia” spionilor

Declanşarea Primului Război Mondial a intensificat „febra spionilor” în mai multe ţări implicate în conflagraţie, expansiunea acestui fenomen fiind influenţată decisiv de propagarea, în mass-media, a ştirilor false. Regatul Unit, în care „febra spionilor” începuse cu ani în urmă, avea nevoie de un ţap ispăşitor pentru a explica eşecurile întâmpinate de armata britanică pe câmpul de luptă. În mentalul colectiv, cei 50.000 de cetăţeni britanici de origine germană echivalau cu 50.000 de potenţiali spioni.

În Germania, „febra spionilor” a fost cultivată de autorităţi, pentru ca poporul să fie mai bine pregătit să se apere. Astfel, au fost promovate ştiri false despre maşini franceze care traversau Germania şi transportau aur către Rusia, pentru a o sprijini în eforturile de război. În Franţa, presa a răspândit zvonuri despre sabotarea transportului feroviar de către spioni germani, iar companiile germane care operau pe teritoriul francez au fost acuzate că distribuie alimente alterate. La rândul său, Guvernul a folosit acelaşi mit al „spionilor germani” pentru a justifica situaţia complicată a Parisului, în august-septembrie 1914, Capitala franceză aflându-se pe punctul de a cădea în mâinile inamicilor.

„Febra spionilor” a izbucnit şi în Rusia, fiind asociată în special antisemitismului, dar a avut ca ţintă nu doar comunitatea de evrei, ci şi vorbitorii de limbă germană şi reprezentanţii altor minorităţi. Potenţată de reprezentanţii Armatei, presa a fost un susţinut „goana” după spioni.

Dacă până la începutul secolului XX spionajul intra în atribuţiile forţelor armate, în preajma Primului Război Mondial acesta cunoscuse o serie de modificări, care au determinat profesionalizarea şi apariţia unor instituţii dedicate acestei activităţi. La toate aceste transformări a contribuit, uneori decisiv, fenomenul fake news, o armă utilizată de presă, autorităţi şi armată pentru a provoca reacţia favorabilă a întregii societăţi, în contextul ameninţării unui duşman aflat mereu în umbră.

Abstract

Are all fake news evil? Or do they happen to serve as an excuse for a noble cause? To what extent is writing fake news that may ultimately expose a theft, for instance, controversial? Such a fake news campaign forged the establishment of MI5 and MI6 – two of the most important (at least for the British) intelligence institutions in the history of UK.

Autor: C. N.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*
*