Începutul secolului XXI reprezintă intervalul de timp în care are loc o puternică revoluţie în domeniul militar, revoluţie generată de descoperirile obţinute în cercetarea ştiinţifică, de noutăţile apărute în organizarea economică şi instituţională, de tendinţe manifestate în sfera socialului, politicii, mentalului, etc. Fără îndoială, acest început de secol a marcat şi un pas important în apariţia şi evoluţia unor structuri de securitate şi apărare, ca un răspuns la noile provocări ale vieţii cotidiene.
Globalizarea nu este un fenomen inedit al zilelor noastre, ci unul cu o îndelungată istorie. Fiecare epocă şi-a pus amprenta pe ceea ce a însemnat globalizarea.
Globalizarea a implicat dintotdeauna tendinţa spre înnoire, spre cunoaştere şi contacte ample între oameni, indiferent de apartenenţa lor la un stat, la o anume religie sau grup etnic. Aceasta a evoluat în timp, trecând prin forme specifice fiecărei epoci din istoria umanităţii. În esenţă, globalizarea este un proces complex şi multidimensional care transformă într-un ritm rapid şi în profunzime activităţile naţionale şi globale, dar şi interacţiunile dintre actorii sociali. Schimbările realizate de aceasta au implicaţii asupra tuturor aspectelor vieţii umane. Viteza, amploarea şi caracterul său diferă în funcţie de dimensiunea în care se desfăşoară: economică, politică, socială etc. Deşi nu există o definiţie „universală” a globalizării, în general, este privită ca un proces în care barierele în faţa fluxurilor internaţionale de bunuri, servicii, capital, bani şi informaţii sunt erodate şi chiar eliminate.
Globalizarea are o serie de efecte de natură economică, politică, socială (demografică, culturală, religioasă), militară şi ecologică, ce implică diverse riscuri şi beneficii. Înţelegerea acestor aspecte este deosebit de importantă deoarece interacţiunile dintre ele pot fi distructive şi pot crea noi riscuri, pericole şi ameninţări la adresa securităţii. Pentru a maximiza efectele benefice ale globalizării, pe de o parte, şi a minimiza efectele negative ale acesteia, pe de altă parte, statele lumii aderă şi se integrează în diferite organizaţii politice, economice, politico-militare şi de altă natură. Este şi cazul României care, în 2004, a devenit membră a alianţei politico-militare NATO şi, în 2007, al organizaţiei interguvernamentale UE.
NATO a putut fi înţeleasă ca o comunitate de securitate plurală a cărei tradiţie de peste o jumătate de secol şi al cărui nivel de instituţionalizare democratică ridicat, o transformaseră, deja, în cel mai bun mijloc de a influenţa tranziţia dificilă la realinierile strategice sistemice post-Război Rece. Acţiunea globalizării, caracterizată prin complexitate, pluridimensionalitate şi o constanţă relativă, asupra comunităţii mondiale şi apartenenţa statelor la tratate zonale sau regionale conduc la crearea şi dezvoltarea unui climat internaţional marcat de următoarele caracteristici:
-anumite tendinţe semnificative în evoluţia societăţii umane;
-dinamici complexe şi contradictorii în evoluţia comunităţii mondiale;
-un nou peisaj strategic internaţional;
-reînnoirea mizelor urmărite de actorii scenei mondiale.
Tendinţele semnificative în evoluţia societăţii umane sunt puse în evidenţă prin:
1) Globalizarea, care structurează şi fragilizează sistemul internaţional. Globalizarea este un pivot atât structurat, cât şi profund instabil. După o primă fază a globalizării fericită, marcată prin rate de creştere susţinute şi emergenţa de solidaritate prin încheierea de diferite parteneriate în sistemul internaţional, factorii de ruptură violentă s-au multiplicat: catastrofe naturale, falimentul sistemului bancar şi financiar internaţional, proliferarea nucleară şi riscurile asociate unei pandemii mondiale fac să planeze pe ansamblul sistemului o profundă incertitudine, atunci când instituţiile de reglementare şi de guvernare mondială sunt neadaptate şi când provocările comune generate de globalizare nu anulează conflictele de interese între state;
2) Creşterea importanţei Asiei pe arena internaţională.
Globalizarea este preluată de Asia şi, mai ales, de China. Intrarea Chinei în economia de piaţă a fost accelerată prin excelenţă de creşterea mondială. Această ţară ar trebui să devină, în câţiva ani, primul importator şi exportator mondial. De fapt, din 2010 China a devenit a doua economie mondială. Un alt stat asiatic, India, a devenit lider mondial pentru tehnologiile şi serviciile electronice. Ţările OCDE nu vor produce mai mult de 40% din economia mondială până în 2025 (faţă de 55% în 2000), în timp ce contribuţia Asiei va trece de la 24% la 38%, adică, practic, egal cu zona OCDE.
Criza economică din 2008 a întărit statutul Asiei în performanţele economice globale: China, care a devenit puterea dominantă în regiune şi partenerul privilegiat al SUA, deţine, se poate spune, cheile stabilităţii financiare mondiale. Pe plan demografic, glisarea centrului de gravitate al planetei spre Asia este încă şi mai spectaculoasă: în 15 ani, unul din doi locuitori ai planetei va fi asiatic;
3) Declinul global al Occidentului. Se pare că declinul Occidentului este corolarul inevitabil al globalizării. Contracţia este, mai întâi, demografică: în 2025, SUA şi Europa nu vor reprezenta numai mult de 9% din populaţia mondială, în timp ce Asia va avea 50%. Occidentul îmbătrâneşte mult mai repede decât restul lumii. Pe plan economic, se pare că modelul occidental de economie liberală triumfă ca singurul posibil, dar ţările occidentale care l-au promovat şi susţinut pierd progresiv dominaţia pe care au avut-o de trei secole. În plus, actuala criză economico-financiară mondială a scos în evidenţă vulnerabilităţile acestui model economic.
Pe plan politic, leadership-ul occidental se estompează: americanii şi europenii nu mai pot să rezolve, singuri, crizele internaţionale. De altfel, nici problemele generate de Iran, Irak, Coreea de Nord, de conflictele din Orientul Mijlociu sau chestiunile globale, cum sunt încălzirea climatică ori sănătatea, nu pot fi gestionate fără concursul Rusiei, Chinei sau al altor puteri regionale. Pentru a soluţiona criza financiară mondială au intervenit ţările din G20, nu doar din G7 cum se obişnuia până acum.
Rolul Occidentului în viitoarea ordine mondială este contestat. În Europa, Rusia a devenit contestatară a ordinii stabilite de democraţiile occidentale. În lume, imaginea şi legitimitatea Occidentului ca lider mondial a cunoscut o deteriorare semnificativă timp de zece ani.
Valorile promovate de Occident nu au devenit universale şi unele sunt chiar contestate;
4) O configuraţie multipolară a ordinii mondiale.
Multipolaritatea reprezintă unul din efectele politice majore ale globalizării. Extraordinara creştere economică a puterilor emergente şi, îndeosebi, a Chinei şi Indiei, a făcut aceşti actori la fel de importanţi ca puterile tradiţionale dezvoltate pentru stabilizarea politică, ecologică şi economică a planetei. Coexistenţa diferitelor centre de putere nu implică în mod obligatoriu constituirea unui sistem multilateral paşnic şi consensual. Multipolaritatea nu este o valoare în sine poate implica la fel de bine o ordine anarhică, conflictuală sau amândouă odată. La Copenhaga, s-a produs o schismă în ceea ce priveşte viziunea şi gestionarea globalizării la care suntem martori.
UE a părut să fie izolată în adeziunea şi apărarea unui sistem de guvernare multilateral, colectiv, consensual. Toate celelalte puteri părţi la negocieri s-au postat pe poziţia apărării intereselor lor imediate şi particulare. Or, pentru a guverna această lume multipolară, cele mai multe din instituţiile internaţionale disponibile sunt într-o dublă criză, de legitimitate şi de eficacitate. Pe de altă parte, acest nou sistem multipolar rămâne fragil şi flexibil. Desigur, noile forme de cooperare internaţională par să fi devenit necesare, aşa cum s-a întâmplat în cazul G20 în contextul crizei economice mondiale. Dar, simultan, SUA nu a renunţat la aspiraţia de a rămâne prima din puterile mondiale. Totodată, un duopol chiar un condominium sino-american rămâne posibil; o nouă împărţire bipolară a lumii, între Occident şi celelalte centre de putere poate să redevină una dintre posibilele tentaţii strategice. Una din marile dificultăţi, pentru analiza şi înţelegerea globalizării, rezidă în luarea în calcul şi, mai ales, acceptarea, noii complexităţi a lumii. Globalizarea contribuie la creşterea dificultăţii pentru că obligă la a gândi împreună orice reţea de paradoxuri, de tensiuni şi contradicţii, făcând lumea concomitent mai instabilă şi mai imprevizibilă.
În acest context, dinamica complexă şi contradictorie în evoluţia ordinii mondiale este evidenţiată prin:
1) Paradoxuri ale globalizării ce se reflectă semnificativ prin două fenomene pe care le generează şi anume: îmbogăţirea şi pauperizarea. Ambele fenomene se petrec atât la nivel mondial, cât şi în interiorul statelor. Chiar atunci când generează o dinamică a îmbogăţirii mondiale al cărei profit revine, de regulă, statelor dezvoltate şi ţărilor numite emergente, globalizarea creşte şi disparităţile între state şi inegalităţile din interiorul statelor. Pe de altă parte, globalizarea generează atât solidaritate şi interdependenţă între state, cât şi tendinţe de fragmentare şi diferenţiere.
Astfel, reducerea numărului persoanelor care trăiesc sub pragul sărăciei nu a cunoscut niciodată o asemenea accelerare: Banca Mondială evaluează reducerea, la nivel mondial, a sărăciei extreme (definită ca parte a populaţiei mondiale ce trăieşte cu mai puţin de un dolar pe zi) la 400 de milioane de persoane între 1981 şi 2001. Totuşi, există şi un revers al medaliei. Globalizarea nu este într-adevăr mondială nu afectează nici toate statele, nici întreaga populaţie din interiorul unui stat. O treime din populaţia mondială trăieşte sub pragul sărăciei.
În ţările puternic dezvoltate se asistă la pauperizarea unei părţi a clasei mijlocii, ceea ce pare a fi corolarul globalizării: numărul de săraci din SUA a trecut de la 11,3% la 12,6% între 2000 la 2005, adică în timpul anilor de creştere economică puternică a Americii. Altfel spus, chiar dacă sărăcia regresează la scară mondială, diferenţele dintre bogaţi şi săraci cresc, în sânul naţiunilor ca şi între naţiuni;
2) Dualitatea politicii: logica integrării şi logica fragmentării.
Globalizarea face să coexiste, pe de o parte, o logică de flux, de reţea, de liberă circulaţie, de deschidere a societăţilor, care tinde la integrarea şi unificarea pieţelor, a culturilor, a reprezentărilor colective şi, pe de altă parte, o logică inversă, de ruptură, de contestaţii, de competiţie, de închidere a pieţelor şi societăţilor, care se hrănesc cu eşecurile sau faliile globalizării înseşi. Contrar aşteptărilor deceniului precedent, globalizarea economică s-a dublat, însă, se asistă şi la o întoarcere la apelul la raporturile de forţă.
Unificarea pieţelor progresează în paralel cu fragmentarea scenei politice: revenirea Rusiei, militarizarea Asiei, concurenţa pentru accesul la resursele energetice ale planetei sunt elemente ce nuanţează puternic efectul pacificator al solidarităţii economice şi comerciale mondiale. Practic, se asistă la o geopolitizare a globalizării, în sensul că există concomitent tensiuni şi interdependenţă, conflict şi interes comun între puterile simultan antagonice şi solidare. Relaţiile sino-americane sunt un bun exemplu în acest sens.
Un nou peisaj strategic internaţional este cea de-a treia caracteristică definitorie a climatului globalizării şi tratatelor zonale sau regionale. Globalizarea nu anulează constrângerile geopolitice tradiţionale. În termeni de securitate, câteva tendinţe semnificative vor desena peisajul strategic internaţional actual.
Acestea sunt următoarele:
1) Declinul Sudului, în special a zonei mijlocii orientale. Toţi indicatorii referitori la această zonă arată un proces constant de degradare a situaţiei politice, economice, militare şi de mediu. Astfel, Africa şi Orientul Mijlociu vor reprezenta, peste 20 de ani, o zonă cu 1,5 miliarde de locuitori, foarte tineri, din care mai mult de jumătate într-o stare de extremă sărăcie, în timp ce degradarea mediului înconjurător şi accesul la resursele de apă potabilă vor reprezenta provocări colective majore. Probabilitatea conflictelor locale şi regionale, pe fondul competiţiei pentru resurse naturale, domină Africa Subsahariană.
Numărul săracilor depăşeşte aici 330 de milioane, astăzi, în condiţiile în care, în 1981, nu-mărul acestora era de 161 de milioane; previziunile sugerează că, dacă nimic nu se schimbă în această tendinţă, peste 20 de ani, 38% din populaţia africană va fi în stare de sărăcie extremă. În Orientul Mijlociu, există, în permanenţă, un arc de crize violente – Israel, Palestina, Liban, Irak, Iran, Afganistan/ Pakistan – state pentru care, înglodate în datorii, se elimină orice posibilitate de dezvoltare. Încercările SUA de a soluţiona conflictul israeliano-palestinian nu au dus până acum la niciun rezultat. Pe de altă parte, confruntările din Afganistan continuă, iar chestiunea proliferării nucleare, generată de Iran, care doreşte să facă parte din clubul „puterilor nucleare”, ar putea pune în discuţie ecuaţia strategică regională, cu efecte în lanţ incalculabile. Exacerbarea rivalităţilor religioase, fenomenele de radicalizare extremistă, dezvoltarea reţelelor teroriste, frustrarea şi resentimentul difuz în privinţa modelelor şi politicilor Occidentului, toate concură la a face din zona Orientului Mijlociu una dintre cele mai instabile ale planetei.
2) Tendinţa pregnantă a Rusiei de a dobândi statutul internaţional de mare putere mondială. Prin marile resurse naturale de care dispune, îndeosebi cele energetice, prin forţa militară semnificativă şi suprafaţa foarte mare, Rusia este una din marile puteri a cărei evoluţie, se pare, este puternic orientată spre a i se recunoaşte de către comunitatea internaţională statutul de mare putere mondială. Astfel, se asistă, pe de o parte, la o anumită îmbogăţire, până la criza din 2008, prin creşterea preţurilor la energie, ce a asigurat dezvoltarea economiei ruseşti şi, pe de altă parte, la o întoarcere la autoritarismul politic, în interior, dublat de o contestaţie strategică, uneori violentă, în privinţa ordinii europene rezultată după Războiul Rece. Aceste tendinţe au loc pe fondul declinului demografic semnificativ al Rusiei (se estimează că populaţia Rusiei va scădea cu 10% în cursul următorilor 20 de ani).
3) Instabilitatea strategică a Asiei. Din toate punctele de vedere, secolul al XXI-lea va fi marcat de evoluţia şi creşterea puterii statelor de pe continentul asiatic. Pe plan strategic, situaţia este deosebit de complexă şi complicată dacă se au în vedere următoarele realităţi: implicarea Coreei de Nord în proliferarea nucleară; situaţia complicată a Taiwan-ului (China consideră Taiwan-ul o problemă internă); creşterea puterii economice şi militare a Chinei; evoluţiile din peninsula indiană şi, mai ales, stabilitatea Pakistanului nuclear.
Sub aspect militar, trei ţări sunt puteri nucleare declarate. China îşi modernizează sistematic arsenalul militar (17% din creşterea anuală a bugetului său militar), pe baza unei creşteri economice constante timp de 20 de ani. Fără a merge până la a vedea o Chină expansionistă şi ameninţătoare, totuşi pot apărea îngrijorări în această privinţă dacă luăm în calcul competiţia sa cu ţările occidentale pentru accesul la resursele energetice din Africa şi Orientul Mijlociu.
Reînnoirea mizelor urmărite de actorii scenei mondiale constituie cea de-a patra caracteristică a climatului actual al globalizării, influenţând tratatele zonele sau regionale. Această reconsiderare a mizelor reflectă impactul globalizării asupra mediului de securitate mondial, exprimat prin modificarea principiilor şi modului de operare a celor mai multe politici şi activităţi umane.
Chestiunea supravieţuirii planetei a devenit miza majoră şi, fără îndoială, interesul de securitate colectivă cel mai evident, dar şi cel mai complex, al acestui debut de secol. Problema dependenţei energetice în ceea ce priveşte energiile fosile, ca şi cea a prezervării şi reînnoirii resurselor naturale poate într-adevăr să fie contradictorie cu obiectivul unei creşteri continue a economiei mondiale. Că este vorba de economie, de mediu sau de securitatea internaţională, invenţia unei reglementări noi, adaptată la mizele şi ierarhiile de putere ivite din globalizare a devenit critică. În acest context, guvernarea mondială – şi, mai ales, reforma instituţiilor internaţionale – va fi determinantă pentru stabilitatea deceniilor viitoare.
Se pare că două vor fi elementele esenţiale pentru reînnoirea mizelor urmărite de actorii scenei mondiale: securitatea internaţională şi fundamentele puterii politice.
Astfel, securitatea internaţională nu mai este asimilabilă doar cu dezechilibrele politico-militare între state, ci şi cu ameninţările şi provocările globale (sănătate, catastrofe naturale, terorism, proliferare, faliment, mizerie etc.). La acestea se adaugă, cu efect catalizator negativ, conflictele regionale clasice care, după 1990, s-au multiplicat şi, parcă, permanentizat. Fiind vorba de securitatea globală, chestiunea majoră concordă cu cea a eşecurilor globalizării: adâncirea diferenţelor dintre bogăţia şi modernitatea marilor ansambluri regionale poate să alimenteze o întreagă gamă de dependenţe, de frustrări şi de conflicte. În termeni geografici, acestea sunt Rusia, Africa Subsahariană şi Orientul Mijlociu. La rândul lor, fundamentele puterii politice cunosc un proces de schimbare. Pe de o parte, chestiunea legitimităţii puterii devine la fel de importantă ca şi cea a eficacităţii sale. Relativitatea forţei militare este, pe de altă parte, consecinţa directă a acestei noi situaţii. Războiul Rece sacralizase rolul aparatului militar şi a raporturilor de forţă în structura sistemului internaţional.
Totuşi, ar fi o eroare gravă să se creadă că, în prezent, aparatul militar şi-a diminuat semnificativ rolul în menţinerea echilibrului de putere în sistemul internaţional. În noua ordine mondială ce se schiţează, descurajarea militară a puterii a devenit relativă: marea lecţie a crizelor externe a ultimei decade (Irak, Iran, Liban, Afganistan şi chiar Kosovo) constă în aceea că situaţiile de criză politică nu se reglează, plecând doar de la instrumentele militare.
Pe de altă parte, Teheranul demonstrează că instrumentele diplomatice, singure, nu sunt de ajuns pentru obţinerea unor obiective de securitate, iar Moscova a demonstrat vecinilor şi partenerilor că folosirea puterii militare face parte din panoplia normală de acţiune a statelor, războiul ruso-georgian din august 2008 fiind un exemplu în acest sens. În această nouă situaţie internaţională, statele sunt supuse unor evidente tensiuni. Actorii statali rămân cadrele cele mai recunoscute în termeni de identitate şi de reasigurare a populaţiilor. Gravitatea crizelor şi dezordinea lumii conduc chiar la o accentuare a rolului statelor ca principali actori ai relaţiilor internaţionale, deşi au pierdut monopolul eficacităţii şi controlului în privinţa marilor mize economice sau politice.
Într-adevăr, globalizarea implică acest paradox face cadrul politic mondial mai dificil de depăşit dar şi insuficient: noile reguli ale jocului parteneriatelor internaţionale vor trebui să ia în calcul această tensiune. În opinia noastră, primordialitatea intereselor naţionale în raport cu cele comune reprezintă cauza acestui paradox. Per ansamblu, două par a fi marile chestiuni astrategice ce apar ca determinante pentru evoluţia sistemului internaţional:
Pe plan economic, recenta criză economică şi financiară, împreună cu priorităţile de mediu, ridică deschis problema unui model de creştere durabilă a economiei mondiale în care sustenabilitatea să poată fi asigurată sub trei aspecte ce se impun astăzi:
a) economic şi financiar;
b) social şi de securitate
c) de mediu.
Pe plan politic, multipolaritatea pune problema situaţiei în care statele vor ajunge la reglarea mizelor majore pe care le au în comun: prioritatea va fi acordată apărării intereselor Occidentului sau partajarea puterii cu noile puteri şi căutarea sistematică a interesului colectiv. Un răspuns adecvat la aceste două chestiuni strategice pare să fie dat de integrarea/aderarea statelor la diferite şi diverse tratate zonale sau regionale. Astfel, statele constituie organizaţii regionale sau zonale cu caracter economic, politic, politico-economic, politico-militar, ecologice etc.
În acest sens, se pot da ca exemplu următoarele organizaţii regionale:
a) Acordul de liber-schimb nordamerican (North American Free Trade Agreement prescurtat – NAFTA) este un tratat ce creează o zonă de liber-schimb între trei ţări ale Americii de Nord: Mexic, SUA şi Canada şi a intrat în vigoare la 01.01.1994. Acest acord are menirea să favorizeze schimburile comerciale şi investiţiile între parteneri, fiind primul bastion al liberalismului convertit la regionalism, cu cele 360 de milioane de locuitori consumatori şi un produs naţional brut de 6.000 de miliarde de dolari SUA;
b) Asociaţia Naţiunilor din Sud-Estul Asiei (Association of Southeast Asian Nations-ASEAN). ASEAN este o organizaţie politică, economică şi culturală ce regrupează ţări din sud-estul asiatic. Aceasta a fost fondată în 1967 la Bangkok la iniţiativa SUA pentru a face un baraj comunismului ce se instala în regiune;
c) Piaţa comună de sud (MERCOSUR) constituie al patrulea spaţiu comercial al lumii (în urma Europei, Americii de Nord şi Asiei de Sud-Est) şi reprezintă o piaţă potenţială de 200 de milioane de consumatori. A fost creată în 1991 prin tratatul de la Asuncion între Brazilia, Argentina, Paraguay şi Uruguay. Obiectivele se referă la activitatea economică comună eficientăa statelor membre. Practic, organizaţia urmăreşte facilitarea intrării economiilor naţionale a ţărilor respective în procesul globalizării economice, fără disfuncţionalităţi semnificative;
d) Iniţiative africane de integrare. Statele-naţiuni născute din imperiile coloniale de altădată s-au aflat într-un context internaţional dominat de marile ansambluri teritoriale, îndeosebi de SUA şi URSS. Într-un asemenea context, în care dezvoltarea rimează cu regruparea, Africa independentă nu putea rămâne în afara acesteia, ceea ce explică aspiraţiile de unitate şi de integrare ce o animă şi crearea a numeroase organizaţii la nivel continental, regional sau subregional cum ar fi Organizaţia Uniunii Africane, Comunitatea Economică a Statelor din Africa de Vest, Uniunea Economică şi Monetară Vest-Africană. Într-adevăr, obiectivul prioritar al tuturor statelor-naţiune la ieşirea de sub regimul colonial era ameliorarea traiului populaţiei lor prin dezvoltarea economică şi socială rapidă.
În esenţă, toate aceste organizaţii, în plan economic, politic şi social, au în vedere obiective cum ar fi:
a) stabilirea de spaţii comerciale regionale în vederea eliminării progresive a tuturor barierelor ce împiedică schimburile comerciale;
b) armonizarea politicilor naţionale comune, operaţionale pentru că oferă câştiguri suplimentare în materie de reducere a costurilor de tranzacţie şi de fluiditate a schimburilor;
c) integrarea regională, ca o condiţie necesară a transformării şi a creşterii economiei naţionale, dar şi a integrării în economia mondială;
d) promovarea cooperării politice, pentru a face faţă problemelor politice comune şi ameninţărilor externe.
La aceste organizaţii pe care le-am enumerat mai sus se pot adăuga NATO (ca alianţă politico-militară destinată, , în principal, să asigure şi să garanteze apărarea şi securitatea colectivă a statelor membre); Uniunea Europeană (ca organizaţie interguvernamentală, are obiective ce îi permit, în opinia noastră, să contribuie la maximizarea efectelor benefice ale globalizării şi la minimizarea efectelor negative ale acesteia). Mediul de securitate internaţional continuă să fie complex, dinamic şi cu evoluţii uneori imprevizibile. Globalizarea, ca proces pluridimensional cu efecte diverse, va continua să influenţeze mediul de securitate mondial.
Maximizarea efectelor sale pozitive şi minimizarea celor negative se pot face prin aderarea/integrarea statelor în diferite tratate zonale sau regionale. NATO şi UE constituie două astfel de organizaţii. România este membră în ambele organizaţii, ceea ce poate să-i aducă o plus-valoare în materie de securitate şi apărare naţională. În acest context, trebuie menţionat că este necesar ca cetăţenii ţării să fie informaţi despre avantajele şi dezavantajele integrării/aderării la un tratat sau altul. Altfel spus, se cuvin făcute cunoscute populaţiei obligaţiile pe care şi le asumă ţara prin intrarea într-un tratat zonal sau regional. Practic, ar trebui să existe un echilibru între obligaţii şi drepturi pentru ca integrarea/aderarea în astfel de tratate să merite eforturile ţării, ale cetăţenilor săi pentru a le transpune în practică. De asemenea, cunoaşterea de către populaţia ţării a tuturor aspectelor ce privesc costurile sociale, economice şi financiare ale integrării/aderării în diverse organizaţii zonale sau regionale este absolut necesară deoarece astfel se poate asigura un echilibru între aşteptările cetăţenilor şi eforturile de îndeplinire a cerinţelor asumate de statul român prin semnarea unor asemenea tratate.
Arhitectura naţională de securitate şi apărare trebuie să se integreze armonios în arhitectura de securitate promovată prin tratatul zonal sau regional la care ţara aderă. Acest lucru ar facilita integrarea eficace şi eficientă şi, prin urmare, costuri sociale şi financiare adecvate, adică suportabile de statul care aderă la un tratat zonal sau regional. Totuşi, apreciem că apartenenţa la aceste organizaţii nu trebuie să conducă la diminuarea eforturilor de realizare a unei arhitecturi naţionale de apărare şi securitate eficace şi eficiente. De aceea, este de dorit ca priorităţile stabilite pentru anii ce vin în domeniul securităţii şi apărării naţionale să pună accentul pe următoarele componente ale arhitecturii naţionale de securitate şi apărare: umană; materială, în sensul dotării cu mijloace de luptă modernă a tuturor categoriilor de forţe armate şi a tuturor unităţilor, nu doar a celor destinate NATO şi/sau UE; crearea şi dezvoltarea infrastructurilor necesare şi suficiente îndeplinirii de către Ar mata României a misiunilor ce – i revin; informaţională, având în vedere dezvoltarea tehnologiilor comunicaţiilor şi informaţiilor şi a impactului acestora asupra luptei armate. Realizarea deplină a obiectivelor politicii naţionale de securitate şi apărare şi ale politicii naţionale externe impune o comunicarea eficace, eficientă, oportună şi transparentă între toate instituţiile ce au competenţe în materie de securitate, apărare şi politică externă şi, evident, o concertare a eforturilor.
Politica naţională de securitate şi apărare şi politica naţională externă sunt strâns corelate, interdependente şi complementare atunci când este vorba de securitatea şi apărarea naţională. Ambele politici trebuie să se definească prin continuitate, viziune strategică, profesionalism, flexibilitate şi caracter proactiv pentru a-şi atinge obiectivele stabilite prin legile ţării, programul de guvernare şi diferitele strategii existente în domeniile respective de activitate. În acest context, apreciem ca fiind ineficace sau chiar contraproductivă opţiunea organizării şi orientării politicii naţionale externe de o manieră unidirecţională. Promovarea şi apărarea intereselor noastre naţionale impun o orientate omnidirecţională a acestei politici. Apreciem că ipotezele ce au ghidat organizarea, derularea şi realizarea prezentului studiu s-au verificat, ceea ce probează că formularea lor a fost corectă şi adecvată domeniului cercetat.
Autor: Claudiu Ionel Pasăre
